Voidness of usurious profit-sharing clause in commercial association in participation

Contract de asociere în participaţiune. Obligaţiile asociaţiilor între ei înșiși

Cuprins pe materii: Drept comercial. Asociaţia în participaţiune

Index alfabetic:

-asociat

-asociaţie în participaţiune

-comerciant

-beneficii și pierderi

-societate comercială

-nulitatea convenţiei

C.com., art.251

Potrivit art.251 C.com., asociaţiunea în participaţiune are loc atunci când un comerciant sau o societate comercială acordă uneia sau mai multor persoane ori societăţi o participaţiune în beneficiile și pierderile uneia sau mai multor operaţiuni sau chiar asupra întregului contract.

În privinţa obligaţiilor asociaţilor între ei înșiși, art.1513 C.civ. prevede că :” Este nul contractul prin care un asociat își stipulează totalitatea câștigurilor.

De asemenea, este nulă convenţia prin care s-a stipulat ca unul sau mai mulţi asociaţi să fie scutiţi de a participa la pierderi.”

(Secţia comercială, decizia nr.4100 din 12 decembrie 2006)

Prin acţiunea introdusă la 29 noiembrie 1999, reclamantul Municipiul București, prin primar general, a chemat în judecată pârâta RA R. SA, solicitând obligarea acesteia la plata următoarelor sume: 55.605.041 lei, majorări de întârziere pentru neplata taxei de concesiune, 637.742.059 lei, profit minim garantat, 759.127 lei, daune pentru depășirea termenului de finalizare.

Prin sentinţa civilă nr.1791 din 22 martie 2000 a Tribunalului București , Secţia Comercială, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă și pârâta a fost obligată să plătească suma de 55.604.041 lei, majorări de întârziere la taxa de concesionare, 637.742.059 lei profit minim garantat, 487.264.554 lei majorări pentru neplata profitului. S-au respins capetele de cerere privind daunele pentru depășirea termenului de finalizare și penalităţi calculate la aceste daune ca nefondate.

Instanţa de fond a reţinut temeinicia pretenţiilor reclamantei, potrivit art.969 C.civ., în baza actelor nr.18,9 și nr.13 din contractul de asociere încheiat de părţi.

Împotriva aceste sentinţe, reclamantul a declarat apel și a formulat critici, în ceea ce privește respingerea de către instanţă a capetelor de cerere privind daunele pentru depășirea termenului de finalizare și penalităţi calculate la aceste daune.

În motivare, a invocat dispoziţiile art.1073 C. civ., întrucât pârâta nu și-a îndeplinit obligaţiile contractuale, atât în ceea ce privește taxa de concesionare, dar și în ceea ce privește termenul de finalizare a construcţiei.

Împotriva sentinţei, a declarat apel și pârâta RA R. SA București, solicitând schimbarea în parte a acesteia, în sensul obligării doar la plata sumei de 55.604.041 lei, majorări de întârziere la plata taxei de concesionare. Criticile pârâtei vizează următoarele aspecte:

- hotărârea este nelegală în ceea ce privește obligarea la plata profitului minim garantat și a majorărilor de întârziere aferente, întrucât s-a dat cu încălcarea prevederilor art.28 lit.c) din Legea nr.72/1996.

- în mod greșit, s-a respins excepţia de anulare a acţiunii ca insuficient timbrată, în ceea ce privește pretenţiile de plată a profitului minim garantat și a majorărilor de întârziere aferente acestuia, neputând fi incluse în categoria „venituri publice”, conform art.21 din Legea nr.146/1997.

Prin decizia civilă nr.3218 din 10 noiembrie 2000 a Curţii de Apel, Secţia Comercială, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr.1791/22 martie 2000 a Tribunalului București, Secţia Comercială și s-a respins apelul pârâtei, a fost schimbată în parte sentinţa atacată, în sensul înlăturării obligaţiei pârâtei la plata profitului minim garantat, 637.742.059 lei și 487.264.554 lei, majorări pentru neplata profitului, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate, cu obligarea reclamantei apelante la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 16.122.566 lei.

Instanţa de apel a reţinut că pentru o parte din pretenţiile solicitate cu titlu de profit minim garantat (calculate pentru 1995 și 1996) a intervenit prescripţia, iar restul pretenţiilor solicitate (pentru 1997 și 1998) cu titlu de profit minim garantat, nu au fost dovedite, neputând fi acordate nici majorările calculate pentru neplata profitului.

Prin decizia nr.2367/02.04.2002 a C.S.J, Secţia Comercială, s-a admis recursul reclamantului, s-a casat decizia atacată și s-a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel București.

Prin decizia comercială nr.25/A/21 aprilie 2003 a Curţii de Apel București , Secţia a VI-a Comercială, s-a admis apelul declarat de pârâtă, a fost schimbată în tot sentinţa atacată și, pe fond, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru pretenţiile privind anul 1995.

Au fost respinse ca nefondate celelalte capete de cerere și a fost respins apelul declarat de reclamant, acesta fiind obligat la 16.122.566 lei, cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr.3242 din 5 octombrie 2004, a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, Secţia Comercială, s-a admis recursul declarat de reclamant, a fost casată decizia nr.25A/21 aprilie 2003 a Curţii de Apel București, Secţia a VI-a Comercială și s-a trimis cauza la aceeași instanţă pentru rejudecarea apelului.

Prin decizia de casare, s-a recomandat instanţei să pună în dezbatere termenul de prescripţie a dreptului la acţiune, prin determinarea modului de calcul și stabilirea sumelor pretinse cu titlu de profit minim garantat și majorări de întârziere la plata acestui profit.

În rejudecarea apelurilor, Curtea de Apel București, Secţia a VI-a comercială, a admis proba cu înscrisuri pentru ambele părţi și a ordonat efectuarea unei expertize contabile iar, prin decizia nr.292 din 17 mai 2006, a respins ca nefondat apelul reclamantului, a admis apelul pârâtei, a schimbat în parte sentinţa apelată, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune privind profitul minim garantat, solicitat pentru anul 1995 și a respins acţiunea ca prescrisă cu privire la acest capăt de cerere, a respins ca nefondate cererile privind obligarea pârâtei la plata profitului minim garantat pentru perioada 1996 – 1998 și a majorărilor de întârziere pentru neplata profitului minim garantat, a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Instanţa de control judiciar a reţinut că, în raport cu data introducerii acţiunii, nu se pot acorda reclamantului despăgubiri pe perioada 1 ianuarie 1995 – 1 iunie 1995 pentru aceste pretenţii, fiind prescris dreptul la acţiune.

Instanţa de apel a mai reţinut că nu există temei pentru solicitarea profitului minim garantat pentru anii 1996 – 1998, astfel că nu se pot solicita nici majorări de întârziere aferente, după principiul „accesorium sequitur principale”.

Împotriva acestei decizii, reclamantul a declarat recurs.

Recurentul își subsumează criticile motivelor de modificare prevăzute de art.304 pct.8 și 9 C.proc.civ., precizând următoarele:

- în mod eronat, instanţa de apel a făcut aplicaţiunea art.1513 C.civ. și a considerat leonină clauza privind obligaţia pârâtei și, drept urmare, lovită de nulitate;

- în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile art.969 C. civ. care consacră libertatea contractuală a părţilor, precum și cele ale art.977, 982 C.civ..

Înalta Curte, examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, a constatat că recursul este nefondat.

Conform art.9 din contractul de asociere, modalitatea de împărţire a rezultatelor activităţilor comune convenite pe toată perioada derulării este în funcţie de aportul fiecărei părţi contractante, în proporţie de 18% pentru Regia Autonomă Imobiliară RA și de 82% pentru R.A R. SA.

Potrivit art.19 A din același contract, pârâta RA R.SA București se obliga să achite valoarea profitului brut minim garantat anual la nivelul unei sume ce urma să fie indexată cu rata inflaţiei.

Coroborând art.19 din contract cu art.3 din actul adiţional nr.2 la contractul de asociere, rezultă, fapt reţinut corect de instanţa de control judiciar, neschimbarea condiţiilor în care pârâta ar fi fost obligată la plata profitului minim garantat în ciuda faptului că reclamanta a vândut pârâtei cota de 18% din spaţiul situat la parterul blocului M60.

Instanţa de apel – în mod legal și temeinic – a calificat drept leonină clauza contractuală stipulată la art.9 din contractul de asociere, făcând o corectă aplicare a legii, dând eficienţă dispoziţiilor art.251 C. com. și ale art.1513 alin.(1) și (2) C.civ., aplicând cu privire la această clauză, sancţiunea nulităţii ei.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art.312(1) C.proc.civ., a respins recursul declarat de reclamant, ca nefondat.