Restitution claim against State rejected for lack of standing after appellate reversal upheld

Dreptul de proprietate al statului sau al unităţilor administrativ- teritoriale. Calitatea procesuală

Dreptul de proprietate publică și dreptul de proprietate privată poate aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, în funcţie de regimul juridic al bunului respectiv.

În ceea ce privește dreptul de proprietate privată a statului sau al unităţilor administrativ teritoriale asupra bunului din domeniul privat, acesta este supus domeniului juridic de drept comun.

În situaţiile în care bunul în litigiu nu face parte din domeniul public al statului, calitate de pârât nu poate avea decât unitatea administrativ teritorială, care ,conform art.4 din Legea nr.69/1991,are un patrimoniu , din care poate face parte bunul respectiv, sau orice altă persoană juridică, ce invocă un drept asupra bunului respectiv.

(Secţia comercială, decizia nr.2069 din 6 iunie 2006)

Reclamanta SC C. M. SA TIMIȘOARA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta DGFP TIMIȘ, să se constate că este continuatoarea societăţii anonime SC C. M. SA a cărei funcţionare a fost aprobată prin încheierea din 15 octombrie 1929, în baza autorizaţiei nr. 52171 a Ministerului Industriei și Comerţului.

Ca urmare a declinării competenţei de către Judecătoria Timiș, pricina a fost soluţionată în primă instanţă de către Tribunalul Timiș, secţia comercială, care, prin sentinţa civilă nr. 339 din 30 martie 2005, a admis cererea. Instanţa a reţinut în raport cu dispoziţiile Legii nr. 66/2004, calitatea de continuatoare a societăţii anonime C. M.

Împotriva acestei sentinţe pârâta a declarat apel, criticile vizând faptul că reclamanta nu este continuatoarea societăţii anonime, fiind înfiinţată în baza Legii nr. 31/1990, ca o persoană juridică nouă. De asemenea, a fost invocată lipsa calităţii procesual pasive a pârâtei, în speţă, calitatea fiind deţinută de Consiliul Local al Municipiului Timișoara.

Prin decizia civilă nr. 14/A din 24 ianuarie 2006, Curtea de Apel Timișoara, secţia comercială și de contencios administrativ, a admis apelul declarat de pârâtă, a schimbat în tot sentinţa atacată și a respins acţiunea.

S-a reţinut că potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954, statul este persoana juridică în raporturile la care participă nemijlocit, în nume propriu, iar în cauză nu se răgăsesc temeiurile invocate de către pârâtă, încât hotărârea primei instanţe a fost dată cu ignorarea dispoziţiilor legale menţionate.

Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs, în temeiul art. 304 pct. 9 și 4 C. proc. civ. și a arătat că decizia instanţei de apel a constatat lipsa calităţii procesual pasive a Statului Român, aplicând greșit art. 25 din Decretul nr. 31/1954, fără a lua în considerare Legea nr. 66/2004, modificată și completată, care are caracter de lege specială în raport cu dispoziţiile Legii nr. 31/1954.

A mai susţinut că răspunderea statului pentru prejudiciul cauzat cât și condiţiile acestei răspunderi sunt stabilite prin OUG nr. 83/1999, derogatorii de la prevederile generale ale Codului civil.

Prin întâmpinare, pârâta a cerut respingerea recursului, motivat de faptul că în speţă statul nu a devenit titular de drepturi și obligaţii, și nu se justifică participarea sa în raportul juridic.

Recursul este nefondat.

Examinând criticile formulate în raport cu aspectul de nelegalitate prevăzut în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte a reţinut că potrivit Legii nr. 66/2004 instanţele judecătorești au competenţa de a constata că o persoană juridică înfiinţată după data de 22 decembrie 1989 este continuatoarea unei societăţi constituite anterior instaurării regimului comunist.

Prin acţiunea introductivă, reclamanta a justificat interes în promovarea prezentei cereri, în vederea restituirii imobilului ce a fost proprietatea societăţii anonime C. M. SA, în temeiul Legii nr. 10/2001 și pentru a face dovada că este aceeași societate cu cea interzisă.

În calitate de pârât a fost chemat STATUL ROMÂN prin Ministerul Finanţelor Publice.

Legalitatea deciziei atacate se justifică în raport cu următoarele dispoziţii legale.

Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, stă în proces în litigiile referitoare la bunurile din domeniul public al statului, astfel cum este definit prin art. 3 din Legea nr. 213/1998. În conformitate cu art. 12 alin. (5) din această lege, în litigiile privitoare la bunuri din domeniul public, statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor, iar unităţile administrativ teritoriale de consiliile judeţene, consiliile locale sau Consiliul General al Municipiului București.

În ceea ce privește dreptul de proprietate privată al statului sau al unităţilor administrativ teritoriale asupra bunurilor din domeniul privat, acesta este supus domeniului juridic de drept comun.

Rezultă că atât dreptul de proprietate publică cât și dreptul de proprietate privată poate aparţine statului sau unităţiilor administrativ teritoriale, în funcţie de regimul juridic al bunului respectiv.

Or, în speţă, bunul în litigiu nu face parte din domeniul public al statului, situaţie în care, calitate de pârât nu poate avea decât unitatea administrativ teritorială care, conform art. 4 din Legea nr. 69/1991, are un patrimoniu, din care poate face parte bunul respectiv, sau orice altă persoană juridică ce invocă un drept asupra bunului.

Înalta Curte a considerat că toate criticile aduse în dezvoltarea acestui motiv de recurs nu se regăsesc în speţa de faţă, toate susţinerile referitoare la calitatea de continuator a unei persoane juridice, precum și condiţiile de autorizare și funcţionare a unei persoane juridice nu justifică calitatea procesual pasivă a Statului Român. De asemenea, nici dispoziţiile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 31/1954 nu justifică capacitatea de exerciţiu a Statului Român, în speţă, fiind stabilită lipsa calităţii procesual pasive a acestei entităţi juridice.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut în art. 304 pct. 4 C.proc. civ, Înalta Curte a reţinut că susţinerile recurentei nu se încadrează motivului de nelegalitate care vizează imixtiune din partea instanţelor judecătorești în activitatea legislativă iar nu interpretarea legii.

În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.