Commercial agency contract qualification under Law No. 509/2002 versus commercial mandate

Contract de agenţie. Obiect

În temeiul contractului încheiat de părţi cu referire la dispoziţiile art.1 alin.(3), reclamanta urma să identifice parteneri pentru beneficiar, să mijlocească acceptarea ofertei acestuia și să controleze graficul de lucrări, potrivit comenzilor lansate de acceptanţii ofertei, enumeraţi, în schimbul unei remuneraţii de 5% din valoarea facturilor încasate, potrivit art.7 din același contract.

Convenţia încheiată are natura juridica a unui contract de agenţie supus reglementării aduse prin Legea nr. 509/2002 privind agenţii comerciali permanenţi.

(Secţia comercială, decizia nr.812 din 23 februarie 2006)

Reclamanta SC L. N. C. I. SRL București, în contradictoriu cu pârâta SC L.S. SRL a solicitat instanţei obligarea pârâtei la plata sumei de 2.566.956.750 lei reprezentând comisionul de 5% din valoarea facturilor încasate, potrivit contractului de intermediere din 15 martie 2002 intervenit între părţi.

În motivarea cererii, reclamanta a susţinut că obiectul contractului a fost identificarea de parteneri contractuali pentru pârâtă și mijlocirea acceptării ofertei acestora, contract în temeiul căruia reclamanta a negociat cu SC M.C. & C. R. SRL livrarea de cașcaval produs de pârâtă, respectiv cantitatea minimă de 50 tone/lună în perioada mai – octombrie și 20 de tone/lună în perioada noiembrie – aprilie.

Potrivit art.5.7. din contract, pârâta se obliga să achite reclamantei un comision de 5% din valoarea fiecărei facturi, în termen de 5 zile de la încasare și să pună la dispoziţia acesteia actele necesare verificării acestei obligaţii de plată, obligaţie cărora pârâta nu s-a conformat.

Pârâta a depus la dosarul cauzei întâmpinare și cerere reconvenţională.

Prin întâmpinare, pârâta a arătat că raporturile juridice dintre părţi au fost iniţial de vânzător – cumpărător, pentru ca ulterior să se încheie contractul de intermediere, care, prin natura lui este un contract de mandat comercial, aceasta fiind în realitate intenţia părţilor. Mai mult, reclamanta este cea care nu și-a executat mandatul cu bună credinţă retrăgând de pe piaţă cantităţi importante de produse fără a-i aduce la cunoștinţă această situaţie. În plus, reclamanta a furnizat produse contrafăcute sub marca pârâtei. Atitudinea reclamantei a determinat pârâta la revocarea mandatului, potrivit adreselor de înștiinţare nr.183 și 184 din 4 aprilie 2002, situaţie în care reclamantei îi revine comisionul numai pentru perioada până la revocarea mandatului.

Cu caracter reconvenţional, pârâta a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului din 15 martie 2002, începând cu data de 4 aprilie 2002, data revocării mandatului, rezervându-și dreptul de a solicita și despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin retragerile nejustificate de marfă, după efectuarea unei expertize contabile.

Prin sentinţa comercială nr.13751 din 21 decembrie 2004, Tribunalul București, Secţia a VI-a comercială, a admis în parte acţiunea reclamantei și a obligat pârâta la plata sumei de 68.087.928 lei reprezentând renumeraţie datorată în baza contractului de intermediere.

Prin aceeași sentinţă, cererea reconvenţională a pârâtei a fost respinsă ca neîntemeiată, pârâta fiind obligată la plata sumei de 15.820.275 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă, analizând contractul de intermediere intervenit între părţi, a stabilit că acesta are natura juridică a unui contract de mandat comercial, regimul juridic aplicabil drepturilor și obligaţiilor celor două părţi fiind supus dispoziţiilor art.371 – 391 C. com. și art.1552 – 1559 C.civ.

Făcând aplicarea textelor legale mai sus citate, instanţa de fond, însușindu-și și concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, a stabilit cuantumul despăgubirilor constând în remuneraţia datorată reclamantei până la data revocării mandatului.

Daunele interese solicitate de reclamantă, ca urmare a revocării intempestive a mandatului, au fost respinse de către instanţa fondului, avându-se în vedere lipsa unei atare clauze din contractul de intermediere. S-a mai reţinut că, reclamanta nu a justificat și nu a probat în cauză un eventual prejudiciu pentru a da posibilitatea instanţei să facă aplicarea dispoziţiilor art.1084 – 1086 C.civ. cu referire la evaluarea prejudiciului.

În ceea ce privește cererea reconvenţională a pârâtei, s-a reţinut că motivele invocate nu constituie motive de nulitate absolută, ci doar cauze de reziliere a convenţiei, fiind ulterioare încheierii acesteia.

Sentinţa a fost confirmată de Curtea de Apel București, Secţia a VI-a comercială, care, prin decizia comercială nr.512 din 31 mai 2005, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă.

Instanţa de apel a reţinut că împuternicirea specială emisă de către pârâtă, în baza contractului de intermediar, face parte integrantă din contract, astfel încât revocarea comunicată reclamantei a vizat atât contractul cât și împuternicirea.

Deși pârâta a procedat fără justă cauză la revocarea mandatului, reclamanta nu mai are dreptul la plata remuneraţiei convenite după această dată, faţă de faptul că raporturile contractuale au încetat și contractul fiind revocat nu mai este apt să producă efecte juridice.

Împotriva deciziei din apel, reclamanta a declarat recurs, pentru motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art.304 pct.9 C.proc.civ.

Recurenta a susţinut că instanţele, în mod greșit, au asimilat contractul de intermediere intervenit între părţi ca fiind un contract de mandat comercial; în realitate, împuternicirea dată de către pârâtă reprezentantului legal al societăţii reclamante fiind un act distinct de contractul de intermediere, menit să asigure reprezentarea pârâtei la negocierile prevăzute în obiectul contractului.

Ca o consecinţă a greșitei calificări date de către instanţe contractului de intermediere și procurii speciale de reprezentare s-a ajuns la interpretarea, la fel de greșită, că procura ar produce efecte juridice între părţi iar nu contractul.

Mai mult, deși pârâta nu a formulat apel cu privire la soluţia de respingere a cererii reconvenţionale, instanţa de apel a constatat, în mod greșit, că a fost revocat contractul nu numai procura, ceea ce echivalează cu o încălcare a principiului disponibilităţii, instanţele fiind ţinute să se pronunţe numai cu privire la cererile deduse judecăţii.

Recurenta a criticat hotărârile pronunţate în cauză și sub aspectul greșitei interpretări aduse de către instanţe cu privire la revocarea împuternicirii.

Din cuprinsul adreselor comunicate reclamantei rezultă în mod cert intenţia pârâtei de revocare a mandatului privind reprezentarea la negocieri a reclamantei, și nu o revocare a contractului de intermediere, cum greșit au reţinut instanţele. În sprijinul acestei susţineri este și atitudinea procesuală a pârâtei care a solicitat, pe cale reconvenţională, constatarea nulităţii convenţiei.

Instanţele au ignorat cu desăvârșire intenţia și voinţa părţilor de a încheia contractul, până la denunţarea unilaterală a contractului de către pârâtă.

Recurenta a apreciat și interpretarea greșită a instanţei asupra dispoziţiilor art.6 și art.7 din contractul de intermediere, cu privire la condiţiile de plată a remuneraţiei cuvenite.

Astfel, potrivit clauzelor contractuale, remuneraţia este datorată dacă oferta a fost acceptată de partenerul identificat și contractul este în derulare. Sintagma „contract în derulare” nu face nicidecum referire la contractul de intermediere existent între părţi, ci la contractul de livrare de produse către beneficiarul acceptant, iar în absenţa unui atare contract nici nu s-ar putea vorbi despre o remuneraţie.

Cum contractul de intermediere cu beneficiarul M. C. & C. a fost încheiat pentru o perioadă de 5 ani, oferta fiind acceptată ca atare, în mod greșit, instanţele au apreciat cu privire la momentul până la care se datorează remuneraţia.

Recursul este fondat.

Cu privire la critica vizând greșita calificare a contractului de intermediere, este de reţinut faptul că, prioritară este examinarea naturii raporturilor juridice stabilite între părţi.

Din acest punct de vedere, din înscrisurile aflate la dosarul de fond, rezultă că raporturile juridice s-au stabilit printr-un contract de agenţie încheiat de reclamantă, în calitate de agent comercial și societatea beneficiară, în speţă pârâta

În temeiul contractului astfel încheiat, cu referire la dispoziţiile art.1 alin.(3) reclamanta urma să identifice parteneri pentru beneficiar, să mijlocească acceptarea ofertei acestuia și să controleze graficul de livrări potrivit comenzilor lansate de acceptanţii ofertei, enumeraţi, în schimbul unei remuneraţii de 5% din valoarea facturilor încasate, potrivit art.7 din același contract. În acest context, ceea ce se reproșează pârâtei este nerespectarea obligaţiei de plată a remuneraţiei cuvenite ca urmare a executării obligaţiei privind identificarea partenerului M.R. care a acceptat oferta, contractul de livrare de produse încheiat în numele beneficiarului cu acest partener fiind încheiat pentru o perioadă de 5 ani, deci în derulare, situaţie ce se subscrie dispoziţiilor art.6 din contractul de agenţie.

Din analiza precedentă se desprinde concluzia că instanţele au apreciat greșit asupra unui aspect esenţial și anume natura juridică a contractului existent între părţi, având în vedere obiectul contractului și obligaţiile asumate de părţi prin convenţie.

Convenţia încheiată între părţile litigante are natura juridică a unui contract de agenţie supus reglementării aduse prin Legea nr.509/2002 privind agenţii comerciali permanenţi.

Raportând clauzele contractuale, cu referire la cele care stabilesc obiectul și întinderea obligaţiilor părţilor, se constată că acestea se subscriu dispoziţiilor art.1 din norma legală sus menţionată.

Criticile invocate de recurentă nu pot fi examinate decât în contextul arătat, care impune și analiza modului în care s-au executat obligaţiile asumate de către părţi prin contract.

Prin urmare, dezlegarea dată problemei de drept în prezenta cauză vizează natura juridică a unui contract de agenţie, reglementat printr-o normă specială de drept, urmând ca instanţa de apel că examineze, în rejudecare, legalitatea și temeinicia hotărârii pronunţate la fond, potrivit acestei calificări.

În temeiul art.313 raportat la art.315(1) C.proc.civ. recursul a fost admis, decizia atacată a fost casată și cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanţe(curtea de apel), prilej cu care vor fi examinate și celelalte critici invocate în raport cu problema de drept dezlegată.