Sale of a third party’s property allocated by final judgment: absolute nullity due to illicit cause

Contract de vânzare-cumpărare. Nulitate absolută. Încălcarea dreptului de proprietate

În speţă, s-a pus problema încălcării dreptului de proprietate pe motiv că înstrăinarea bunului de către debitoare s-a făcut cu intenţia vădită de a-și induce o stare de insolvabilitate.

Promovarea unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâta debitoare și cealaltă pârâtă cumpărătoare privind bunul în litigiu are scopul de a apăra creditoarea de încălcarea dreptului său de proprietate.

(Secţia comercială, decizia nr.330 din 27 ianuarie 2006)

Prin acţiune reclamanta F.D. a cerut, în contradictoriu cu pârâtele S. G. și S.C. P. SRL Motru, desfiinţarea pe cale judecătorească a contractului de vânzare cumpărare a autoutilitarei, încheiat cu S.G., debitoarea reclamantei, în baza titlului executoriu constând în sentinţa civilă nr.1864 din 10 iulie 2000, pronunţată de Judecătoria Motru și rămasă irevocabilă prin decizia nr.2627/2001 a Curţii de Apel Craiova.

După un ciclu procesual, în urma desfiinţării sentinţei civile nr.612 din 17 aprilie 2003 prin care s-a respins acţiunea principală, cererea de chemare în garanţie și cererea reconvenţională, în rejudecare, a fost pronunţată sentinţa civilă nr.177 din 16 martie 2004, prin care s-a admis acţiunea principală și s-a constatat nulitatea absolută a convenţiei dintre cele două pârâte, încheiată la data de 22 martie 2001.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că S. G. a vândut fără drept autovehiculul în litigiu, deși cunoștea că acesta era atribuit prin sentinţa civilă nr.1864, în lotul reclamantei. Instanţa de fond a mai reţinut că această convenţie este lovită de nulitate absolută, sancţiune care poate fi invocată de oricine are interes cât și de instanţă din oficiu. Prima instanţă a invocat art.948 și 968 C. civ. și a stabilit că, în speţă, contractul de vânzare cumpărare încheiat între cele două pârâte se bazează pe o cauză ilicită.

Curtea de Apel Craiova, prin decizia nr.952/2004, a admis apelurile pârâtelor pe considerentul că după primul ciclu procesual, prin decizia nr.1542 din 15 octombrie 2003, pronunţată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr.1403/2003, a fost casată prima sentinţă și a fost reţinută cauza pentru cercetarea fondului, în conformitate cu art.975 C. civ.

În rejudecare, curteade apel, prin decizia nr.116 din 28 martie 2005, a respins acţiunea, cererea de chemare în garanţie și cererea reconvenţională. Instanţa de apel a stabilit că reclamanta și-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art.975 C. civ., însă condiţiile cerute pentru succesul unei astfel de acţiuni nu sunt îndeplinite întrucât reclamanta nu a dovedit că i s-a creat un prejudiciu, că deţine împotriva pârâtei S.G. o creanţă certă, lichidă și exigibilă și că vânzarea a fost făcută cu complicitatea terţului dobânditor.

De asemenea, s-a apreciat că nu s-a dovedit că prin această vânzare s-a mărit starea de insolvabilitate a pârâtei S.G. și nici că această pârâtă a avut cunoștinţă de rezultatul păgubitor al actului, în sensul că a urmărit să-și mărească starea de insolvabilitate.

Curtea a examinat și motivul invocat de reclamantă cu ocazia reluării dezbaterilor în fond privind nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare și a stabilit că nu poate reţine frauda la lege, ca motiv de nulitate, pentru că nu s-a arătat ce normă imperativă a fost încălcată.

În principiu, instanţa a stabilit că în ipoteza vânzării bunului altuia, adevăratul proprietar nu are posibilitatea formulării unei acţiuni în anularea sau declararea nulităţii actului, ci poate formula doar o acţiune în revendicare sau de ieșire din indiviziune. Cu privire la creanţă, s-a apreciat că reclamanta nu are o creanţă certă, lichidă și exigibilă împotriva pârâtei întrucât hotărârea judecătorească prin care s-a dispus să fie predat camionul cuprinde o obligaţie de „a face” și prin urmare, reclamanta este creditorul unei obligaţii de „a face”.

Împotriva deciziei nr.116 din 28 martie 2005, reclamanta F. D. a declarat recurs, prin care a invocat motivul prevăzut în art.304 pct.9 C. proc. civ., în temeiul căruia a solicitat admiterea recursului și în fond desfiinţarea contractului de vânzare cumpărare a autoutilitarei RABA (Roman) conform facturii din 22 martie 2001.

Criticile privesc greșita aplicare a art.975 C.civ. precum și a elementelor și probelor de la dosar care ar fi dus la desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâţi cu privire la un bun care îi aparţinea, conform sentinţei nr.1864/2000, prin care i s-a atribuit dreptul de proprietate asupra camionului, rămasă irevocabilă. Recurenta a susţinut că instanţa de apel a reţinut greșit că nu erau îndeplinite cerinţele art.975 C.civ., întrucât creanţa sa a fost determinată prin sentinţa nr.1864/2000 pe baza expertizei prin care s-a stabilit suma care i se cuvine și raportat la aceasta i s-a atribuit prin hotărârea de ieșire din indiviziune, autovehiculul pe care pârâta l-a vândut deși nu era bunul său.

De asemenea a susţinut că s-a încercat executarea sentinţei nr.1864/2000, conform dosarelor de executare nr.50/2001 și nr.60/2000, iar din procesele verbale încheiate de executorul judecătoresc rezultă că pârâta S.G. nu are bunuri personale. Aceste dovezi, în accepţiunea recurentei, erau de natură să demonstreze că pârâta intimată a urmărit să o prejudicieze prin insolvabilitatea astfel creată în condiţiile în care creanţa sa, precum și dreptul de proprietate era stabilit anterior actului a cărui desfiinţare s-a solicitat.

În cursul rejudecării cauzei după casare cu trimitere, recurenta a mai susţinut că au fost luate în discuţie și alte elemente specifice nulităţii absolute, bazate pe reaua credinţă a pârâţilor intimaţi care au realizat actul fraudulos bazat pe o cauză ilicită. Recurenta a mai susţinut că reaua-credinţă se regăsește în vânzarea bunului care nu mai aparţinea pârâtei S. G. și de care avea cunoștinţă cumpărătoarea.

Pentru motivele invocate, s-a solicitat modificarea deciziei prin care s-a soluţionat fondul în sensul respingerii acţiunii.

Recursul este fondat.

Critica privind nelegalitatea soluţiei pronunţată pe fond de curtea de apel, a fost motivată de recurentă atât din perspectiva art.975 C. civ. cât și din cea a acţiunii în constatarea nulităţii absolute a actului de vânzare-cumpărare, ambele având ca fundament fraudarea drepturilor sale de către debitoare care a urmărit să-și inducă starea de insolvabilitate. În acest context general care caracterizează speţa, este de precizat mai întâi un aspect de esenţă și anume că bunul în litigiu i-a fost atribuit recurentei reclamante în urma partajului de achiziţie,conform sentinţei nr.1864/10 iulie 2000 rămasă definitivă la data de 12 februarie 2001. După această dată, respectiv la 22 martie 2001, pârâta S.G. a vândut autoutilitara către S.C. P. SRL, conform facturii, vânzarea fiind făcută (în tranzit) prin S.C. D. I. E. SRL Rm. Vâlcea. Rezultă că vânzarea bunului a fost făcută înainte de a se epuiza toate căile de atac puse la dispoziţie de codul de procedură civilă, astfel că din acest punct de vedere reaua-credinţă a debitoarei S.G. nu poate fi contestată, după cum nu poate fi contestată participarea cumpărătorului la fraudarea proprietarului care, pornind executarea s-a aflat în situaţia de a constata că S. G. nu are bunuri personale care să poată fi urmărite(situaţie consemnată în procesele verbale nr.50 și 60/2001).

În aceste condiţii, este evident că debitoarea a urmărit să-și inducă starea de insolvabilitate, cu scopul de a-i crea recurentei un prejudiciu. După cum rezultă din criticile formulate, recurenta a considerat că erau întrunite condiţiile acţiunii pauliene dar și condiţiile pentru constatarea nulităţii absolute a actului de vânzare cumpărare întrucât în ambele situaţii i-au fost fraudate drepturile.

Având în vedere caracterul particular al speţei, critica nelegalităţii va fi abordată din punctul de vedere al constatării nulităţii absolute a actului de vânzare cumpărare. Această abordare are în vedere faptul că în comercial, acţiunea pauliană este la îndemâna creditorului care poate cere anularea actelor juridice făcute în frauda drepturilor sale de către debitor. Această acţiune însă se fundamentează pe dreptul de gaj general al creditorului, cât și pe faptul că prin actele sale frauduloase, debitorul comite un delict civil împotriva creditorului.

Cu alte cuvinte, prin această acţiune se apără dreptul de gaj general al creditorului de eventualele fapte frauduloase, abuzive ale debitorului și pentru ca o astfel de acţiune să aibă și finalitate, trebuie urmărite cerinţele art.975 C.civ., iar în ipoteza îndeplinirii acestora, sancţiunea constă în revocarea actului juridic fraudulos.

În speţă, se pune problema încălcării dreptului de proprietate pe motiv că bunul înstrăinat de debitoarea S.G. a fost atribuit prin acţiunea de ieșire din starea de indiviziune, recurentei reclamante. În această situaţie, acţiunea în constatarea nulităţii absolute are scopul de a-l apăra pe proprietar contra demersului fraudulos al debitoarei care a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu intenţia vădită de a încălca sentinţa prin care s-a atribuit autoutilitara reclamantei recurente și implicit de a-i nesocoti dreptul de proprietate.

Din acest punct de vedere, al analizei acţiunii prin prisma nulităţii absolute, se constată că motivele invocate de recurentă sunt întemeiate întrucât curtea de apel a apreciat greșit că nu au fost indicate normele imperative încălcate. Contrar acestei concluzii, s-a reţinut că reclamanta are dreptul să-și valorifice bunul printr-o acţiune în revendicare.

În alţi termeni, curtea de apel a trecut peste faptul că vânzarea lucrului altuia, în cunoștinţă de cauză, reprezintă o operaţiune speculativă, care are o cauză ilicită și prin urmare este nulă absolut.

De asemenea, s-a nesocotit faptul că nulitatea absolută a vânzării lucrului altuia are ca punct de plecare împrejurarea că părţile( în speţă, pârâtele) au încheiat contractul știind că lucrul vândut este proprietatea altei persoane, cu intenţia vădită de a-i aduce acesteia o pagubă.

Reaua-credinţă a părţilor este cu atât mai evidentă cu cât exista o hotărâre judecătorească prin care bunul era atribuit în lotul recurentei reclamante, pe care debitoarea intimată S. G. a nesocotit-o cu scopul de a-i frauda dreptul proprietarei, cu participarea cumpărătorului și pe riscul acestuia din urmă.

Faţă de dispoziţiile art. 968 C. civ. și având în vedere că „frauda corupe totul”, vânzarea lucrului altuia în condiţiile de speţă analizate, constituie motiv de nulitate absolută.

Ca atare, s-a constatat nulitatea absolută a actului de vânzare-cumpărare a bunului creditoarei, a lucrului altuia, întrucât se bazează pe o cauză ilicită care constă în fraudarea dreptului de proprietate.

Faţă de această concluzie care pune în valoare sancţiunea nulităţii absolute, respingerea cererilor formulate de intimate a fost menţinută, întrucât acestea nu pot avea pretenţii care decurg dintr-un act nul absolut, motivul de nelegalitate invocat fiind întemeiat.

În consecinţă, decizia recurată a fost modificată, acţiunea a fost admisă întrucât s-a constatat nulitatea absolută a convenţiei încheiate între cele două pârâte S.G. și S.C. P. SRL .