Loan penalty clause nullified; appeal dismissed and litigation costs imposed.

Clauză penală. Valabilitate. Nerestituirea sumei împrumutate la termen. Consecinţe

Clauza penală prin care se stabilește obligaţia restituirii la scadenţă a sumei împrumutate sub sancţiunea penalităţilor de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, având o cauză nelicită, în raport cu dispoziţiile art. 5 și ale art. 968 din Codul civil, contravine prevederilor legii.

Înalta Curte de Casaţie și Justiţie Secţia comercială decizia nr.3636 din 3 decembrie 2008)

Prin sentinţa comercială nr.1053/2.05.2007 pronunţata de Tribunalul Galaţi s-a admis acţiunea formulată de reclamanta SC R. SRL în contradictoriu cu pârâta C.C.C. prin lichidator judiciar. Pe cale de consecinţă, s-a constatat nulitatea absolută a clauzei penale cuprinsă în contractul de împrumut încheiat între părţi și a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţa a reţinut în fapt și în drept că între părţi s-a încheiat contractul de împrumut pentru obţinerea unui credit pentru o valoare determinată. Conform art.6 din contract "în cazul în care debitorul nu va achita în termen ratele datorate la împrumutul în lei va plăti o majorare de 1 % pe zi din rata neachitată la termenul scadent".

Prin dispoziţiile art.1 din Legea nr.313/1879 se stipulează expres nulitatea clauzei penale inserate în contractele de împrumut, fără a se face distincţie asupra naturii juridice a actului încheiat (contract civil sau comercial). Dispoziţiile legale menţionate au un caracter special și se aplică indiferent de natura actului, acestea fiind derogatorii de la dreptul comun - art.1089 C.civ.

Apelul, declarat de pârâtă împotriva sentinţei mai sus menţionate, a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 87/A din 8 octombrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi – Secţia Comercială, Maritimă și Fluvială, de Contencios Administrativ și Fiscal.

Instanţa de apel a reţinut în considerentele deciziei că, faţă de caracterul special al dispoziţiilor din Legea nr.313/1879, în mod corect a apreciat prima instanţa că este nulă clauza penală inserată în contractul de împrumut. Potrivit art.1 din Legea nr.313 din 20 februarie 1879, în asemenea contracte, clauza penală este și va rămâne anulată, iar art.2 al aceleiași legi dă judecătorului dreptul să anuleze chiar clauzele penale legalizate și tacite. Instanţa de control judiciar a mai avut în vedere că, Legea din 1879, mai sus citată, este încă in vigoare, necazând în desuetudine, în ciuda vechimii textului său și este în măsură să fundamenteze soluţia criticată de apelantă.

Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs pârâta care a invocat, în drept, motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. pr.civ. subsumând acestora critici privitoare la faptul că, OG nr.9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii bănești reprezintă legea generală în materia dobânzilor "pentru întârzierea în plata unei obligaţii bănești", Legea nr.313/1879 fiind legea specială în materia majorărilor de întârziere din contractul de împrumut civil.

Recurenta a mai susţinut că, întrucât art. 10 alin.1 prevede că dobânzile percepute sau plătite de BNR, de bănci, de CEC, de organizaţiile cooperatiste de credit și de Ministerul Finanţelor Publice, precum și modul de calcul al acestora se stabilesc prin reglementari specifice, este evident caracterul derogator al acestor reglementari de la prevederile OG nr.9/2000 și Legii nr.313/1879.

Recursul este nefondat.

Potrivit art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii bănești, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 356/2002, "părţile sunt libere să stabilească, în convenţii, rata dobânzii pentru întârzierea la plata unei obligaţii bănești". Prin art. 2 din aceeași ordonanţă se prevede că, "în cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi fără să se arate rata dobânzii, se va plăti dobânda legală", iar în art. 3 este reglementat modul de stabilire a dobânzii legale în materie comercială.

Pe de altă parte, în conformitate cu art. 5 alin. 1 din ordonanţa menţionată, "în raporturile civile dobânda nu poate depăși dobânda legală cu mai mult de 50% pe an". În același sens, în reglementarea dată prin art. 1089 alin. 2 din Codul civil, "clauza prin care, de mai înainte și în momentul promovării unei convenţii alta decât o convenţie comercială, se va stipula dobânda la dobânzile datorate pentru un an sau pentru mai puţin, ori mai mult de un an, sau la alte venituri viitoare, se va declara nulă".

Tot astfel, prin Legea nr. 313 din 20 februarie 1879, ale cărei dispoziţii sunt în vigoare și constituţionale, potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 524 din 2 decembrie 1997, s-a prevăzut la art. 1 că este anulată clauza penală din contractele de împrumut sau prestaţiuni în natură, precum și că "Judecătorul, în caz de împrumut va putea condamna numai la plata dobânzii prevăzută în art. 1589 din Codul civil, sau în caz de alte obligaţiuni, la daune-interese, conform art. 1084 din Codul civil".

Or, potrivit art. 1589 alin. 1 din Codul civil, "se defige o dobândă de cinci la sută pe an pentru afacerile civile și de șase la sută pe an pentru cele comerciale, în toate cazurile unde nu s-a hotărât de părţi cuantumul ei".

Ca urmare, prevederile art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 356/2002, potrivit cărora "părţile sunt libere să stabilească, în convenţii, rata dobânzii pentru întârzierea la plata unei obligaţii bănești", nu îngăduie decât practicarea de dobânzi limitate în raporturile civile, conform prevederilor art. 5 alin. 1 din aceeași lege, la posibilitatea de a depăși dobânda legală cu cel mult 50% pe an.

Rezultă deci că nu există temei legal care să permită stabilirea, în cadrul raporturilor civile, a altor dobânzi decât a celor convenite prin contract, al căror cuantum nu poate depăși dobânda legală decât cu cel mult 50% pe an, sau de sancţiuni constând în penalităţi de întârziere. Așa fiind, clauza penală prin care se stabilește obligaţia restituirii la scadenţă a sumei împrumutate sub sancţiunea penalităţilor de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, având o cauză nelicită, în raport cu dispoziţiile art. 5 și ale art. 968 din Codul civil, contravine prevederilor legii.

Faţă de împrejurarea că între părţi nu există un raport juridic izvorât dintr-o operaţiune de bancă, în sensul art. 3 pct. 11 C. com, în mod corect instanţele de fond și de apel au apreciat că în speţă sunt incidente dispoziţiile din Legea nr.313/1879 și au considerat că este nuIă clauza penală inserată în contractul de împrumut.