Differentiated admissibility of appeals against preventive detention decisions: revocation versus extension in criminal proceedings

S-a luat în examinare recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva încheierii din 16 ianuarie 2003 a Curții de apel București – Secția I penală, pronunțată în dosarul nr.3561/2002 al acesteia, privind pe inculpații D.L.N. și R.V.T.

S-au prezentat inculpații, în stare de arest, asistați , în ordine de apărători aleși, avocat L.I. și U.V.

Procedura de citare a fost îndeplinită.

Apărătorul intimatului inculpat D.L.N. a solicitat respingerea recursului parchetului ca inadmisibil, susținând că încheierile ce prevăd prelungirea arestării preventive sunt atacabile cu recurs numai o dată cu fondul.

Procurorul, a solicitat respingerea excepției ridicate, având în vedere că de fapt, nu s-a solicitat prelungirea ci menținerea arestării când instanța a pus din oficiu în discuția părților revocarea arestării preventive.

Instanța a acordat părților și cuvântul în fond cu privire la recursul declarat.

Procurorul a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat și menținerea stării de arest pentru ambii inculpați.

Apărătorul inculpatului R.V.T. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Apărătorul inculpatului D.L.N. a solicitat respingerea recursului ca nefondat în măsura în care nu se va respinge ca inadmisibil.

În ultimul cuvânt, inculpatul R.V.T. a arătat că dorește să se judece în stare de libertate și consideră că față de trimiterea sa în judecată cu circumstanțe atenuante și de împrejurarea că a stat aproape un an arestat crede că acest lucru este posibil, neavând cum să prezinte pericol pentru ordinea publică.

Inculpatul D.L.N., în ultimul cuvânt, a solicitat respingerea recursului întrucât este nevinovat și menținerea arestării consfințește o nedreptate.

C U R T E A

Deliberând asupra cauzei penale de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea dată la 16 ianuarie 2003 în dosarul penal nr.3561/2002, Curtea de Apel București – Secția I penală a admis cererea formulată de inculpatul R.V.T. și a dispus liberarea provizorie pe cauțiune a acestuia, respingând implicit prelungirea arestării preventive.

De asemenea, a respins cererea de prelungire a arestării preventive, formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, cu privire la inculpatul D.L.N. și a dispus punerea acestuia în libertate, dacă nu este arestat în altă cauză.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a constatat fiind întrunite condițiile prevăzute de art.1604 alin.2 și 3 C.pen. în ceea ce îl privește pe inculpatul R.V.T., cu atitudine procesuală remarcabilă și o conduită anterioară de excepție care exclud temerea că ar putea influența înfăptuirea actului de justiție prin încercarea de zădărnicire a adevărului.

Cât privește pe inculpatul D.L.N. s-a reținut că nu mai sunt întrunite cumulativ condițiile prevăzute de art.148 lit.h C.proc.pen., lăsarea în libertate a inculpatului neprezentând pericol pentru ordinea publică.

Împotriva încheierii, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, în termen legal, a declarat recurs, în conformitate cu dispozițiile art.38515 pct.2 lit.d C.proc.pen., solicitând casarea acesteia, respingerea cererii formulată de R.V.T. pentru liberarea provizorie pe cauțiune și prelungirea arestării preventive a celor doi inculpați, de la 20 ianuarie 2003 la 18 februarie 2003.

Motivul de casare invocat a fost acela prevăzut de dispozițiile art.3859 pct.171

S-a considerat că, deși cererea inculpatului R.V.T. îndeplinea formal condițiile prevăzute de lege, având în vedere gradul de pericol social al infracțiunii și persoana inculpatului se impunea respingerea acesteia.

În ceea ce privește pe inculpatul D.L.N., pentru care instanța a pus din oficiu în discuție starea de arest, iar nu în baza unei cereri formulată de parchet, date fiind faptele săvârșite de inculpat și atitudinea procesuală nesinceră, trebuia judecat în continuare în stare de arest.

La termenul fixat pentru soluționarea cererii de recurs din 17 ianuarie 2003 s-a invocat, în ceea ce îl privește pe intimatul inculpat D.L.N., excepția inadmisibilității recursului parchetului în raport de dispozițiile art.141 C.proc.pen.

Luând în discuție excepția ridicată se observă că aceasta este întemeiată.

În adevăr, dispozițiile art.141 C.proc.pen. nu prevăd între încheierile ce pot fi atacate cu recurs, decât pe acelea prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau încetarea unei măsuri preventive, nu și pe aceea a prelungirii măsurii preventive a arestării.

Cum însă, instituția prelungirii măsurii preventive a arestării este specifică fazei de urmărire penală este de remarcat că în cauză nici nu s-a formulat o cerere de prelungire a duratei arestării preventive care să fi fost respinsă.

Instanța de fond, de fapt a revocat măsura arestării preventive – ceea ce se poate observa și din motivarea dată, respectiv, că nu se mai mențin temeiurile avute în vedere la arestare (art.139 C.proc.pen.).

Or, această situație reprezintă unul dintre cazurile în care este permisă atacarea încheierii cu recurs separat, așa cum s-a arătat.

Fiind așadar admisibil recursul parchetului s-a trecut la soluționarea în fond a acestuia.

Examinând hotărârea atacată în raport cu motivele formulate cât și cu probele existente și dispozițiile legale aplicabile, Curtea constată următoarele:

În ceea ce îl privește pe intimatul inculpat R.V.T., a procedat corect și a motivat corespunzător admiterea cererii de liberare provizorie pe cauțiune a acestuia.

Instanța de recurs își însușește motivarea, și anume că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.1604 alin.1 și 3 C.pen. în sensul că

s-a plătit cauțiunea, infracțiunea pentru care este judecat se pedepsește până la 12 ani închisoare, iar față de atitudinea procesuală a inculpatului – a recunoscut fapta sa și a furnizat toate datele pentru a fi descoperită infracțiunea -; de comportarea sa anterioară, nu există temerea că înfăptuirea actului de justiție ar putea fi împiedicată prin încercări de zădărnicire a adevărului.

Pentru gravitarea infracțiunii săvârșite dată și de funcția avută, instanța de fond urmează a-și spune cuvântul cu ocazia judecării în fond a cauzei.

Așadar, în ceea ce îl privește pe acest inculpat critica este nefondată, recursul este neîntemeiat, urmând a nu fi primit sub acest aspect, menținându-se încheierea care este legală și temeinică.

Recursul parchetului este însă fondat în ceea ce îl privește pe inculpatul D.L.N. care, judecat pentru mai multe fapte pe care nu le recunoaște, se află exact în aceeași situație care a fost avută în vedere la luarea măsurii arestării, neexistând temeiuri pentru revocarea acesteia (nu prelungire cum s-a scris).

În conformitate cu dispozițiile art.38515 pct.2 lit.d C.proc.pen., urmează a se admite recursul parchetului sub acest aspect.

Se va casa încheierea din 16 ianuarie 2003 în privința inculpatului D.L.N. și se va menține arestarea preventivă a acestuia.

Se vor menține celelalte dispoziții ale încheierii menționate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Cu majoritate de voturi, admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, în privința intimatului inculpat D.L.N. .

Casează încheierea din 16 ianuarie 2003 din dosarul penal nr.3561/2002 al Curții de Apel București, Secția I penală și menține arestarea preventivă a intimatului inculpat D.L.N.

Menține celelalte dispoziții ale încheierii privindu-l pe intimatul inculpat R.V.T.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 ianuarie 2003.

O P I N I E S E P A R A T Ă

Apreciez că nu se justifică liberarea provizorie pe cauțiune a inculpatului R.V.T. deoarece:

a) în cadrul Serviciului Furturi Auto, inculpatul a fost șef de birou, deci o funcție de conducere;

d) deși avea o funcție de conducere a unui birou de depistare a sustragerii mașinilor, inculpatul s-a comportat ca un „om de legătură” a infractorilor;

c) lacom de câștig ilicit, inculpatul a luat, în mod repetat, măsuri ca infractorii – cu care se asociase – să nu folosească în alt scop banii pretinși (și primiți) pentru a-și vinde influența;

d) observând că este pe punctul de a fi prins în flagrant, inculpatul a încercat să scape de răspundere, fugind pe ușa din spatele imobilului în care săvârșise infracțiunea;

e) prins imediat și pus în fața propriei fapte de trafic de influență, inculpatul a negat evidența săvârșirii ei (fila 386);

f) inculpatul a recunoscut fapta săvârșită numai atunci când a văzut că nu mai poate nega;

Nu corespunde, deci, realității, motivarea – reținută de instanțe – potrivit căreia inculpatul ar fi recunoscut fapta și ar fi furnizat toate datele pentru a fi descoperită infracțiunea.

Ca atare, recursul declarat de parchet trebuia admis și cu privire la inculpatul R.V.T., care trebuia menținut în stare de arest.

&nb