Waiver of extinguitive prescription abrogated by implicit repeal in Decree No. 167/1958

Inaplicabilitatea instituţiei renunţării la beneficiul prescripţiei dreptului la acţiune în cazul obligaţiilor neexecutate de bunăvoie. Dispoziţii legale incidente

Cod civil, art.1838 – 1840 și ale art.1843

Dispoziţiile art.1838 – 1840 și ale art.1843 Cod civil care reglementau renunţarea la prescripţia extinctivă au fost abrogate implicit prin art.25 și.26 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripţia extinctivă. Potrivit art.26 pe data intrării în vigoare a Decretului nr.167/1958 se abrogă orice dispoziţii legale contrare afară de cele care stabilesc un termen de prescripţie mai scurt.

(Înalta Curte de Casaţie și Justiţie Secţia comercială decizia nr. 3238 din 4 noiembrie 2008)

Între reclamantul S.G. și pârâta S.C. N. S.A. a fost încheiat un contract de împrumut.

Întrucât împrumutul nu a fost restituit la data scadentă prevăzută în contract, termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de art.3 din Decretul nr.167/1958 începe să curgă de la scadenţă, respectiv 29 iunie 2000.

Acest termen de prescripţie s-a împlinit la 29 iunie 2003.

Prescripţia este de ordine publică, efectul împlinirii termenului de prescripţie fiind acela al stingerii iremediabile a dreptului la acţiune.

Din momentul împlinirii termenului de prescripţie, dreptul de creanţă nu se stinge, însă el devine un drept imperfect, executarea sa reprezentând un fapt lăsat la aprecierea debitorului.

O eventuală renunţare la beneficiul prescripţiei poate fi constatată numai la momentul la care debitoarea face în mod efectiv o plată către reclamant, îndeplinindu-și obligaţia corelativă dreptului prescris.

Actele depuse la dosar, respectiv actul adiţional din data de 3 ianuarie 2004 și actul adiţional din data de 25 martie 2006, raportul cauzelor privind verificarea bilanţului contabil și a contului de profit și pierderi și Hotărârea A.G.O. a Acţionarilor nu are semnificaţia unei recunoașteri a datoriei, întrucât o atare recunoaștere operează potrivit art.16 din Decretul nr.167/1958 înlăuntrul termenului de prescripţie, or, în speţă termenul de prescripţie s-a împlinit la 29 iunie 2003.

Pentru motivele arătate Tribunalul Brașov, prin sentinţa civilă nr.3205 din 3 octombrie 2007, a respins acţiunea reclamantului ca prescrisă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul S.G., apel care a fost admis de Curtea de Apel Brașov care, prin decizia nr.3 din 24 ianuarie 2008, a desfiinţat sentinţa atacată, a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanţe.

Pentru a pronunţa această decizie instanţa de apel a avut în vedere următoarele:

Instanţa de fond a reţinut în mod corect situaţia de fapt dedusă judecăţii cu privire la împlinirea termenului de prescripţie al dreptului la acţiune în raport de contractul de împrumut.

Considerentele instanţei de fond legate de actele adiţionale din 3 ianuarie 2004 și 25 martie 2006, cât și cele privind raportul cenzorilor aprobat prin hotărârea A.G.A. nu au avut în vedere însă apărările reclamantului referitoare la renunţarea la prescripţia extinctivă.

În principiu, prescripţia stinge doar dreptul la acţiune în sens material, iar nu însuși dreptul subiectiv, concluzia rezultând din interpretarea prevederilor art.20 alin.1 din Decretul nr.167/1958 și de art.1092 alin.2 Cod civil, astfel încât dreptul subiectiv devine un drept imperfect fiind privat de protecţia acţiunii Cod civil care reglementează teza renunţării la prescripţia extinctivă. De altfel, prevederile Decretului nr.167/1958 se referă parţial la principiul renunţării la beneficiul prescripţiei împlinite în cuprinsul art.20 alin.1 în care se arată că debitorul care a executat obligaţia după ce prescripţia s-a împlinit, nu are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei, renunţând astfel la beneficiul prescripţiei.

Este adevărat că aceste dispoziţii vizează doar actele de executare voluntară ale obligaţiei prescrise, însă în speţă s-au efectuat nu doar acte de executare voluntară parţiale (potrivit extraselor de cont din perioada 1 mai 2005 – 30 iunie 2005 și 1 iulie 2005 – 9 ianuarie 2006), ci s-au încheiat și două acte adiţionale la 3 ianuarie 2004 și 25 martie 2006, ulterioare împlinirii termenului de prescripţie. Cele două acte adiţionale, dintre care ultimul nu a mai fost exhibat de parte în apel, au semnificaţia juridică de renunţare la prescripţia împlinită întrucât se referă la creditul contractat la 26 iunie 1999, la aplicarea unei dobânzi la întreaga sumă, cât și la prelungirea creditării până la 31 decembrie 2006.

Chiar dacă nu am lua în considerare actul adiţional din 25 martie 2006, întrucât partea nu a înţeles să-l mai invoce în apel, reţinem valabilitatea actului adiţional din 3 ianuarie 2004 și efectele produse de acest act între părţile contractante, fiind evident că actul provine de la debitoarea intimată, prin semnarea actului de către reprezentantul societăţii, persoana împuternicită să angajeze societatea debitoare.

Prin urmare, dacă prevederile art.20 alin.1 din Decretul nr.167/1958 recunosc efectele juridice produse de executarea unei prestaţii precise, rezultă că și obligaţiile asumate de părţi ulterior împlinirii prescripţiei pot fi considerate valabile și licite, întrucât consolidează situaţia juridică incertă cu privire la creanţă, cu atât mai mult cu cât aceste obligaţii îmbracă forma unor acte juridice consensuale.

În speţă, prin actul adiţional din 3 ianuarie 2004 se recunoaște datoria contractuală, iar stabilirea unei dobânzi contractuale asupra creditului are semnificaţia consolidării dreptului asupra sumei de bani împrumutate, drept ce nu este considerat prescris de către părţile contractante, debitoarea renunţând astfel în mod explicit la prescripţia câștigată.

Pe de altă parte, evidenţierea datoriei în documentele contabile ale debitoarei (raportul cenzorilor, bilanţul contabil pe anul 2004), chiar dacă nu are valoarea unei recunoașteri exprese prin prisma dispoziţiilor Legii nr.82/1991 și ale art.1838 – 1840 Cod civil, dobândește semnificaţia consolidării situaţiei juridice incerte din perspectiva plăţilor parţial efectuate, plăţi ce vizează dobânda calculată la întreaga valoare a creditului. În acest fel nu se poate reţine cu temei că datoria a fost recunoscută parţial doar în măsura plăţilor efectuate, întrucât aprobarea existenţei creanţei în întregul său însoţită de dobânzi, are valoarea unei renunţări totale la dreptul de a invoca aplicarea prescripţiei.

În final instanţa a făcut trimitere directă la prevederile art.1839 Cod civil, pe care și-a întemeiat soluţia.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, pârâta S.C. N. S.A., solicitând admiterea recursului și modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului și păstrării sentinţei pronunţate de prima instanţă, cu motivarea că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală prin aceea că a aplicat în mod greșit dispoziţiile Decretului nr.167/1958 și ale Codului civil privind prescripţia extinctivă (art.304 pct.9 Cod procedură civilă), a interpretat eronat înscrisurile invocate de către părţi ca fundament al poziţiei lor procesuale (art.304 pct.8 Cod procedură civilă) și a pronunţat o hotărâre ce cuprinde motive contradictorii (art.304 pct.7 Cod procedură civilă).

În dezvoltarea motivelor sale de recurs pârâta critică, pe rând, cele reţinute de instanţa de apel cu următoarele – în rezumat – argumente:

Concluzia instanţei de apel că prevederile Decretului nr.167/1958 nu abrogă dispoziţiile art.1838 – 1840 și ale art.1843 Cod civil privind renunţarea la prescripţia extinctivă este eronată faţă de împrejurarea că dispoziţiile Codului civil care reglementau o astfel de instituţie au fost abrogate implicit prin Decretul nr.167/1958, în măsura determinată prin art.25 și art.26 din acest decret. Pronunţând o hotărâre prin prisma dispoziţiilor art.1838 – 1840 Cod civil instanţa de apel a aplicat dispoziţii care nu mai sunt în vigoare.

Greșit a reţinut instanţa de apel că în speţă s-au efectuat acte de executare voluntară parţială, respectiv plata dobânzilor în condiţiile în care nu s-a stabilit că pârâta a efectuat o plată a dobânzii în baza contractului de împrumut încheiat de părţi la data de 26 septembrie 2000, ce formează izvorul raporturilor juridice dintre părţi deduse prezentei judecăţi. Aceasta întrucât între părţi există și un alt act de împrumut încheiat la 7 decembrie 2000.

Tot greșit a reţinut instanţa de apel că părţile au încheiat acte adiţionale ulterior momentului împlinirii termenului de prescripţie în condiţiile în care tot ea reţine că reclamantul a renunţat expres la a uza de actul din 25 martie 2006 iar actul din 3 ianuarie 2004 nu poate produce efecte întreruptive de prescripţie sau de renunţare la prescripţie întrucât nu are o dată certă și nu a fost semnat de un reprezentant legal al pârâtei care să fi avut capacitatea să angajeze societatea în raporturi obligaţionale de acest gen.

Teza instanţei de apel că obligaţiile asumate de către părţi ulterior împlinirii termenului de prescripţie sunt valabile și licite și consolidează astfel situaţia incertă cu privire la creanţă deși corectă în principiu și la prima vedere, este lacunară deoarece, pe de o parte, nu există o instituţie civilă a „consolidării situaţiei juridice” a unui drept iar, pe de alta, se ignoră împrejurarea că actul adiţional din 3 ianuarie 2004 instituie o obligaţie a cărei îndeplinire s-a prescris la 3 ianuarie 2007, adică înainte de înregistrarea acţiunii introductive de instanţă și deci aveau o împlinire a termenului de prescripţie chiar și pentru acest drept de creanţă – derivat din contestatul act adiţional.

În același sens este eronată și teza că stabilirea unei dobânzi contractuale are semnificaţia „consolidării dreptului asupra sumei de bani împrumutate” pentru că, pe de o parte se invocă o instituţie inexistentă iar, pe de alta, se ignoră din nou că actul adiţional din 3 ianuarie 2004 nu produce efect întreruptiv de prescripţie, fiind încheiat după împlinirea termenului de 3 ani și nu are valoarea renunţării la beneficiul prescripţiei în principal pentru instituţie nu mai are reglementare legală și, în subsidiar, pentru că numai o executare directă a obligaţiei poate produce acest efect.

Instanţa de apel apreciază în mod corect că documentele contabile ale debitoarei (raportul cenzorilor, bilanţul contabil pe anul 2004) nu au valoarea unei recunoașteri exprese dar greșește atunci când consideră că ele au „semnificaţia consolidării situaţiei juridice incerte” întrucât actele interne ale societăţii nu fac altceva decât să ateste că există un debit al societăţii faţă de reclamant, fără nicio precizare a exigibilităţii, a termenului de prescripţie, etc.

În sfârșit este greșită și aserţiunea instanţei de apel că recunoașterea parţială a datoriei are valoarea unei renunţări totale la dreptul de a invoca aplicarea prescripţiei extinctive întrucât nu există dovada plăţii dobânzilor pentru împrumutul invocat de reclamant iar plata dobânzii nu reprezintă în mod obligatoriu o recunoaștere a obligaţiei de plată a împrumutului și o astfel de recunoaștere nu poate echivala cu o „renunţare la beneficiul prescripţiei extinctive”. Mai mult obligaţia de plată a dobânzii e una distinctă de obligaţia de plată a debitului principal, știut fiind că pentru fiecare sumă datorată cu titlu de dobândă curge un termen de prescripţie individual.

Examinând recursul pârâtei prin prisma motivelor și argumentelor invocate Înalta Curte constată că acesta este fondat, fiind în prezenţa motivului reglementat de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, pentru cele ce urmează.

Instanţa de apel reţine corect că Decretul nr.167/1958 nu abrogă expres dispoziţiile art.1838 – 1840 și ale art.1843 Cod civil care reglementează teza renunţării la prescripţia extinctivă dar greșește profund atunci când apreciază că aceste dispoziţii sunt încă în vigoare și nu observă că ele au fost abrogate implicit prin art.25 și art.26 din Decretul nr.167/1958. Astfel, potrivit art.26, pe data intrării în vigoare a Decretului nr.167/1958 se abrogă orice dispoziţii legale contrare, în afară de cele care stabilesc un termen de prescripţie mai scurt. Dispoziţiile în discuţie nu numai că nu stabilesc termene de prescripţie mai scurte dar ele vin în contradicţie flagrantă cu noua concepţie introdusă de Decretul nr.167/1958 cu privire la scopul și rolul prescripţiei extinctive, și fiind contrare acestei noi reglementări, sunt, în mod evident, abrogate implicit, cel puţin în ceea ce privește renunţarea la prescripţia extinctivă, care interesează în prezenta cauză. Astfel, în timp ce în sistemul Codului civil prescripţia a fost reglementată, în general, prin norme de ordine privată, în care renunţarea la prescripţie își găsea locul firesc, reglementarea cuprinsă în Decretul nr.167/1958 s-a îndepărtat radical de concepţia Codului civil, dând prioritate apărării ordinii publice, interesului general, obștesc în detrimentul celui individual, particular, iar în această concepţie renunţarea la prescripţie nu mai poate exista. În acest sens există și dispoziţii exprese cu privire la inadmisibilitatea derogării de la normele prescripţiei extinctive (art.1 alin.3) și aplicarea din oficiu a prescripţiei extinctive (art.18).

Cum prevederile Codului civil referitoare la renunţarea la prescripţia extinctivă nu mai sunt în vigoare, fiind abrogate implicit prin Decretul nr.167/1958, decizia instanţei de apel apare ca fiind pronunţată fără temei legal, întrucât se întemeia tocmai pe aceste prevederi. Aceasta întrucât instanţa de apel a reţinut corect că pretenţiile reclamantului sunt prescrise dar a considerat, greșit, că prin acte ulterioare împlinirii termenului de prescripţie pârâta a renunţat la beneficiul prescripţiei extinctive. Or, pârâta a contestat în mod expres renunţarea la prescripţia extinctivă arătând, pe de o parte, că nu putea face aceasta iar, pe de alta, că actele invocate nu au acest caracter, fiind cel puţin echivoc din acest punct de vedere.

În plus instanţa de apel face o regretabilă confuzie între renunţarea la prescripţie reglementată de Codul civil și prevederile art.20 alin.1 din Decretul nr.167/1958 care reglementează o altă situaţie, diferită, respectiv cea în care debitorul execută voluntar obligaţia după intervenirea prescripţiei, situaţie în care nu are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei. Or, în cauză nu se pune, nici pe departe, problema unei executări voluntare a obligaţiei din partea debitoarei – pârâte.

Faţă de cele de mai sus recursul pârâtei apare întemeiat întrucât acţiunea reclamantului este prescrisă, neexistând un caz de suspendare sau întrerupere și ca atare nu se mai impune analizarea, în detaliu, și a celorlalte argumente invocate de recurentă. Drept urmare Înalta Curte urmează ca, în temeiul art.312 alin.3 Cod procedură civilă, să admită recursul și să modifice decizia atacată în sensul respingerii apelului reclamantului.