Lien defense rejected where debt relates to property rather than specific documents held

Drept de retenţie. Configuraţie juridică. Condiţiile în care poate fi invocat

În ceea ce privește dreptul de retenţie, trebuie reţinut că acesta este un mijloc specific de garantare a obligaţiilor constând în dreptul creditorului de a refuza să restituie un bun al debitorului aflat în detenţia sa până ce debitorul nu-i plătește tot ce îi datorează în legătură cu acel bun. Cu titlu de exemplu, se bucură de un drept de retenţie, potrivit legii, vânzătorul asupra bunului vândut până la plata preţului; depozitarul, asupra lucrului depozitat, până la plata cheltuielilor ocazionate de păstrarea lui; precum și locatarul asupra bunului închiriat, până la plata despăgubirilor ce-i sunt datorate de proprietar potrivit legii.

Dreptul de retenţie nu este un drept real accesoriu, o garanţie reală, cum este gajul sau ipoteca, și nu conferă retentorului un drept de preferinţă și nici un drept de urmărire, după cum nu conferă nici dreptul de a folosi lucrul deţinut.

Având în vedere această configuraţie juridică a dreptului de retenţie, condiţia esenţială invocării sale este acea ca datoria pe care deţinătorul bunului o pretinde de la creditorul restituirii să se afle în legătură cu lucrul și să fie prilejuit de acesta.

(Înalta Curte de Casaţie și Justiţie Secţia comercială decizia nr. 1916 din 3 iunie 2008)

La data de 6 iunie 2006, reclamanţii P.A.C. și SC S. B. SRL au chemat în judecată pe pârâta SC A.C. SA pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată la restituirea șemineelor, statuilor și celorlalte obiecte ridicate de pe proprietatea sa, precum și a tuturor documentelor aferente construcţiei și lucrărilor sub sancţiunea unor daune cominatorii în sumă de 1000 Euro pe zi de întârziere.

Prin sentinţa comercială nr. 6187 din 7 mai 2007, Tribunalul București a admis acţiunea reclamanţilor și a obligat pe pârâtă să predea documentele întocmite în perioada 24 iunie 2004-26 iulie 2005 în legătură cu imobilul în litigiu.

Curtea de Apel București, prin decizia comercială nr. 521 din 1 noiembrie 2007, a admis apelul pârâtei, a schimbat în parte sentinţa de mai sus, în sensul că, a respins, ca nefondată, cererea de obligare la plata de daune cominatorii, menţinând celelalte dispoziţii.

Împotriva acestei din urmă hotărâri judecătorești, au declarat recurs ambele părţi. (...)

Prin recursul său, potrivit art. 304 punct 9 cod de procedură civilă, pârâta solicită, în esenţă, constatarea și recunoașterea dreptului său de retenţie asupra documentelor pretinse a-i fi restituite reclamantei, întrucât aceasta nu i-a achitat facturile pentru lucrurile ce I-au fost executate, în sumă de 1.196.613,29 Roni, ce face obiectul dosarului nr. 39849/3/2005 a Tribunalului București.

Recursurile sunt nefondate.

În ceea ce privește recursul pârâtei, care solicită constatarea și recunoașterea dreptului său de retenţie pentru documentele ce i-au fost cerute a fi restituite, până la plata contravalorii lucrărilor, care constituie obiectul dosarului nr. 39849/3/2005 a Tribunalului București; se constată că nu sunt întrunite condiţiile art. 304 punct 9 cod procedură civilă.

În ceea ce privește dreptul de retenţie, trebuie reţinut că acesta este un mijloc specific de garantare a obligaţiilor constând în dreptul creditorului de a refuza să restituie un bun al debitorului aflat în detenţia sa până ce debitorul nu-i plătește tot ce îi datorează în legătură cu acel bun. Cu titlu de exemplu, se bucură de un drept de retenţie, potrivit legii, vânzătorul asupra bunului vândut până la plata preţului; depozitarul, asupra lucrului depozitat, până la plata cheltuielilor ocazionate de păstrarea lui; precum și locatarul asupra bunului închiriat, până la plata despăgubirilor ce-i sunt datorate de proprietar potrivit legii.

Mai trebuie reţinut că, dreptul de retenţie nu este un drept real accesoriu, o garanţie reală, cum este gajul sau ipoteca, și nu conferă retentorului un drept de preferinţă și nici un drept de urmărire, după cum nu conferă nici dreptul de a folosi lucrul deţinut.

Având în vedere această configuraţie juridică a dreptului de retenţie, condiţia esenţială invocării sale este acea ca datoria pe care deţinătorul bunului o pretinde de la creditorul restituirii să se afle în legătură cu lucrul și să fie prilejuit de acesta.

Or, în speţă, datoria reclamanţilor pentru plata unor lucrări la imobilul în litigiu nu se află în legătură cu bunurile deţinute de pârâtă (procese verbale, lucrari și recepţie, certificate de calitate și documente de garanţie a echipamentelor de șantier) pe care aceasta a fost obligată să le restituie, ci cel mult în legătură cu imobilul.

De altfel, corect instanţele au respins această solicitare a pârâtei, făcută pe cale incidentă, în apărările sale, fără să fi fost formulată o cerere propriu zisă în acest sens, potrivit dispoziţiilor procedurale.

Cu alte cuvinte, constatând că pârâta a formulat numai în apărare un drept de retenţie în raport de o datorie a reclamantei din altă pricină, iar aceasta nu are legătură cu actele deţinute de pârâtă ce i-au fost cerute a fi restituite, corect instanţele au înlăturat această apărare, criticile pârâtei din recurs, sub acest aspect neputând fi primite.

În această situaţie recursurile reclamantei și ale pârâtei se privesc ca nefondate și au fost respinse ca atare.