Insufficient stamp duty on undetermined secondary claim: obligation to correct difference rather than dismiss entire action under Law 146/1997

Taxa de timbru

Efectul nedeterminării cuantumului unui capăt de cerere și netimbrarea acestuia asupra acțiunii - considerată ca un tot unitar - în interpretarea art.20 alin.4 din Legea nr.146/1997

În speță s-a făcut aplicarea articolului 20 (2) și (4) din Legea nr.146/1997 față de referirile la elementele care determină o valoare mai mare raportată la obiectul litigiului în unitatea lui și de particularitatea fiecărui capăt de cerere, reținându-se corect că primul capăt de cerere era determinat și timbrat legal, ceea ce nu îndreptățea instanța de fond să anuleze în totalitate acțiunea ca netimbrată.

(Înalta Curte de Casație și Justiție Secția comercială decizia nr.196 din 25 ianuarie 2008)

Prin sentința nr.1808 din 13 februarie 2007 a fost anulată ca insuficient timbrată acțiunea formulată de D.Gh. îndreptată împotriva SC GP D.A. prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumei de 126.344,55 lei împrumutată de reclamant și la actualizarea acestei sume cu indicele de inflație.

În pronunțarea soluției s-au avut în vedere dispozițiile art.20 din Legea nr.146/1997, 112 pct.3 și 7203 Cod procedură civilă. În esență, s-a reținut că nu a fost determinată suma pentru capătul doi de acțiune prin care s-a solicitat actualizarea conform indicelui de inflație a sumei împrumutată, în vederea timbrării cererii. Prima instanță a înlăturat prevederile art.20 alin.4 din Legea nr.146/1997 pe considerentul că nu se află în situația majorării câtimii pe parcursul judecării litigiului.

Sentința tribunalului a fost desființată de Curtea de Apel București – care prin decizia nr.311 din 13 iunie 2007 a admis apelul reclamantului și ca urmare a trimis cauza pentru rejudecare.

Pentru a decide astfel, Curtea de apel a reținut că instanța de fond a rămas în pronunțare la primul termen și că la acel termen se cunoștea cuantumul pretenției cuprinse în capătul doi de cerere situație în care instanța trebuia să respecte dispozițiile art.20 (2) din Legea nr.146/1997 și să încunoștiințeze partea despre obligația de plată a diferenței de taxă. Curtea a mai reținut și nerespectarea în cauză a prevederilor art.20 (3) (4) din legea mai sus menționată.

Împotriva soluției pronunțată în apel a declarat recurs pârâta SC GP D.A. prin care în temeiul motivelor prevăzute de art.304 alin.1 pct.7,8,9 Cod procedură civilă a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul respingerii apelului reclamantei și menținerea sentinței primei instanțe.

Fără să argumenteze fiecare motiv de recurs, recurenta a susținut că în cauză nu erau aplicabile prevederile art.20 alin.4 din Legea nr.146/1997, că prima instanță i-a pus în vedere reclamantului la primirea acțiunii cât și prin încheierea din 9 ianuarie 2007 să precizeze cuantumul sumei solicitate și să timbreze la valoare. A mai susținut că apelantul a fost asistat de apărător ales care avea obligația să se conformeze dispoziției instanței de fond și să achite taxa de timbru. În sprijinul greșitei aplicări a legii s-au mai invocat prevederile art.7203 Cod procedură civilă care statuează obligația reclamantului de a determina obiectul și valoarea cererii precum și modalitatea de calcul. În fine, recurenta a susținut că motivarea instanței de apel este străină de natura pricinii întrucât a reținut că reclamantul ar fi solicitat acordarea unui termen pentru achitarea diferenței de taxă după ce și-a precizat cuantumul pretențiilor, deși din actele dosarului rezultă că reclamantul nu a formulat o astfel de cerere.

Recursul este nefondat.

S-a constatat că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a art.20(2) din Legea nr.146/1997 reținând din text referirile la „elementele care determină o valoare” mai mare raportată la obiectul litigiului în unitatea lui precum și în particularitatea fiecărui capăt de cerere. Din acest punct de vedere s-a reținut corect că primul capăt de cerere era determinat și timbrat legal, ceea ce nu îndreptățea instanța să anuleze în totalitate acțiunea ca insuficient timbrată.

Susținerea că textul nu ar fi aplicabil pentru că nu este o modificare ulterioară a cererii nu va fi reținută pentru motivul că recurenta dă o interpretare restrictivă art.20 (4) din Legea nr.146/1997. In concret precizarea de acțiune viza tocmai o modificare ulterioară dacă avem în vedere că raportarea la obiectul cererii poate privi obiectul litigiului în unitatea lui și „precizare” al capătului doi de acțiune dacă acesta este privit distinct.

Așadar, dispozițiile legale au fost corect interpretate și tot corect s-au reținut posibilitățile de soluționare redate ca alternative în considerentele deciziei de desființare.