Contractual Penalties: General Three-Year Civil Prescription Applies Over Five-Year Fiscal Term for Privatization Revenues
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the appellant’s appeal, thereby upholding the lower instance’s decision and confirming that the claim for penalties was time-barred. The dispute arose from a stock sale contract where the buyer failed to make agreed-upon capital investments, leading the seller (a public institution) to seek penalties via arbitration; the arbitral tribunal had partially dismissed the claim based on prescription, and the seller’s subsequent action for annulance was rejected. The court held that the 5-year fiscal prescription period did not apply because the revenues derived from privatization activities were allocated to debt reduction rather than the state budget, thus subjecting the claim to the general 3-year civil prescription under Decree No. 167/1958. The court further ruled that neither partial payments nor an annulled enforcement procedure constituted valid grounds for interrupting the prescription, finding the limitation period had expired before the arbitration request was filed.
Legislator headnote
AI generatedart.304 pct.9 C. proc. Civ, art.312 alin.1 C. proc. Civ; Contractual Penalties: General Three-Year Civil Prescription Applies Over Five-Year Fiscal Term for Privatization Revenues: The dispute arose from a stock sale contract where the buyer failed to make agreed-upon capital investments, leading the seller (a public institution) to seek penalties via arbitration; the arbitral tribunal had partially dismissed the claim based on prescription, and the seller’s subsequent action for annulance was rejected. The court held that the 5-year fiscal prescription period did not apply because the revenues derived from privatization activities were allocated to debt reduction rather than the state budget, thus subjecting the claim to the general 3-year civil prescription under Decree No. 167/1958. The court further ruled that neither partial payments nor an annulled enforcement procedure constituted valid grounds for interrupting the prescription, finding the limitation period had expired before the arbitration request was filed.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedProcedural basis explicitly cited in the dispositive for dismissing the appeal as unfounded.
Full text
Creanțe bugetare. Termenul de prescripție. Excepții. Penalități din contractul de vânzare-cumpărare acțiuni
Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Prescripție extinctivă.
Index alfabetic : prescripție extinctivă
- întrerupere prescripție
- creanță fiscală
- termen special de prescripție
OUG nr.147/2002, art.8 alin.2, 3
Legea nr.268/2001
Decretul nr.167/1958, art.3 alin.1, art.7 alin.1,
art.16 lit.a și b, art.16 alin.2
Atunci când sumele pretinse de ADS reprezintă penalități datorate în baza unui contract de vânzare-cumpărare acțiuni, termenul de prescripție este cel general de 3 ani reglementat de art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958.
ICCJ, Secția Comercială, Decizia nr. 2257 din 2 octombrie 2009
Prin sentința arbitrală nr.171 din 31 iulie 2008 Tribunalul Arbitral constituit în cadrul Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A.D.S. împotriva pârâtei Asociația F.E. Otopeni PAS, pe care a obligat-o la plata către reclamantă a sumelor de 165.392,67 lei cu titlu de penalități și 3.979,93 lei cheltuieli de judecată. Cererea reconvențională formulată de pârâtă, având ca obiect constatarea operării compensării datoriilor reciproce ale părților până la concurența sumei de 52.614,88 lei, sumă pe care reclamanta rămâne să o achite pârâtei, a fost respinsă ca neîntemeiată.
Tribunalul arbitral a reținut că părțile au încheiat, la data de 23 iulie 2002, contractul de vânzare-cumpărare acțiuni nr.58, prin care reclamanta a transmis pârâtei dreptul de proprietate asupra unui număr de 1.673.846 acțiuni reprezentând 100% din capitalul social al SC A. Chitila SA, prețul vânzării fiind achitat integral.
S-a reținut, că potrivit clauzelor stipulate în contract, pârâta s-a obligat să efectueze în societate, din surse proprii, pe o perioadă de cinci ani, respectiv în anii 2002-2007, o investiție/aport la capital în valoare de 1.230.000 USD, iar potrivit clauzei din art.9.5 cumpărătorul (pârâta), în cazul în care nu realiza volumul de investiție în cuantumul și la termenele prevăzute în anexa 4 la contract, se obliga să plătească vânzătorului o penalitate de 50% pe an pentru suma angajată și nerealizată.
Tribunalul arbitral a constatat că pârâta nu și-a îndeplinit obligațiile investiționale la termenele agreate, datorând cu titlu de penalități suma de 165.392,67 lei .
Referitor la suma de 1.890.267,98 Ron solicitată cu același titlu de către reclamantă, prin acțiunea arbitrală, tribunalul a constatat că dreptul material la acțiune al reclamantei pentru această sumă reprezentând penalități pentru investiții scadente la data de 23 iulie 2003 și respectiv 23 iulie 2004, s-a prescris, în raport de data introducerii acțiunii – 26 februarie 2008.
Împotriva sentinței arbitrale, A.D.S. a formulat acțiune în anulare.
Petenta a invocat, încălcarea de către tribunalul arbitral a dispozițiilor imperative ale legii, susținând că pârâta nu a făcut dovada efectuării în termen a investițiilor scadente în anii 2003, 2004, 2005, termenul de prescripție aplicabil în cauză fiind termenul special de 5 ani reglementat de Codul Fiscal și de art.121 alin.1 din O.G. nr.92/2003, astfel încât se impunea admiterea în totalitate a acțiunii arbitrale.
Prin sentința comercială nr.6 din data de 15 ianuarie 2009, Curtea de Apel București, Secția Comercială, a respins ca nefondată acțiunea în anulare promovată de ADS.
Curtea a constatat că potrivit art.8 alin.2 din O.U.G. nr.147/2002, veniturile încasate de ADS din activități de privatizare au destinația stabilită de O.U.G. nr.38/2000 privind unele măsuri pentru diminuarea datoriei publice interne și prin urmare, nefăcându-se venit la bugetul de stat, nu le sunt aplicabile dispozițiile din Codul Fiscal.
Totodată, instanța a subliniat că Legea nr.571/2003 privind Codul Fiscal nu cuprinde nici o dispoziție prin care să reglementeze un termen special de prescripție, termenul de 5 ani invocat de petentă fiind prevăzut de art.131 din Codul de procedură fiscală și reglementând prescripția dreptului de a cere executarea silită a creanțelor fiscale.
În acest context, Curtea a constatat că în speță se pune problema prescripției dreptului la acțiune în sens material, fiind incidente dispozițiile Decretului nr.167/1958, respectiv termenul general de prescripție de 3 ani reglementat de art.3 alin.1 din actul normativ, termen care s-a împlinit în ce privește suma de 1.890.267,98 lei reprezentând penalități datorate pentru neefectuarea investițiilor aferente anilor 2003 și 2004, în raport de data înregistrării cererii de arbitrare, 26 februarie 2008.(…)
Împotriva acestei sentințe reclamanta A.D.S. a declarat recurs întemeiat pe art.304 pct.9 C. proc. Civ., susținând că instanța a nesocotit prevederile Decretului nr.167/1958 referitoare la întreruperea cursului prescripției extinctive.(…)
Sub un ultim aspect, recurenta susține că în cauză este aplicabil termenul de prescripție special de 5 ani prevăzut de legislația fiscală, deoarece veniturile încasate de instituția publică se fac venit la bugetul de stat conform art.8 alin.3 din O.U.G. nr.147/2002.
Recursul este nefondat.
Prima chestiune examinată este termenul de prescripție aplicabil în cauză, pentru valorificarea drepturilor de creanță pretinse de recurenta reclamantă, respectiv termenul înlăuntrul căruia recurenta putea să promoveze acțiunea, având un obiect patrimonial, durata termenului fiind esențială și pentru rezolvarea celorlalte apărări întemeiate pe întreruperea cursului prescripției, desigur în măsura în care cauzele de întrerupere invocate sunt confirmate sub aspectul situației de fapt care constituie ipotezele textelor de lege aplicabile în această materie.
Recurenta a susținut că în cauză este aplicabil termenul de prescripție de 5 ani prevăzut de legislația fiscală pentru creanțele bugetare deoarece veniturile încasate de instituție conform art.8 alin.3 din OUG nr.147/2002 se fac venit la bugetul de stat.
Or, sumele pretinse de recurentă prin acțiunea introductivă reprezintă penalități datorate în baza contractului de vânzare-cumpărare acțiuni nr.58/2002, încheiat cu intimata în baza Legii nr.268/2001 privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă, mențiune care apare atât în preambulul contractului de vânzare-cumpărare cât și în considerentele acțiunii arbitrale.
Potrivit art.8 alin.2 din OUG nr.147/2002, veniturile încasate de ADS din activitățile de privatizare pe care le derulează au destinația stabilită de OUG nr.38/2000 privind unele măsuri pentru diminuarea datoriei publice interne.
Așa fiind, concluzia reținută de instanță prin hotărârea atacată în sensul că aceste venituri nu se circumscriu ipotezei reglementate de art.8 alin.3 din OUG nr.147/2002 și prin urmare nu sunt aplicabile dispozițiile din Legea nr.571/2003 privind Codul Fiscal, ci termenul de prescripție general de 3 ani reglementat de art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958, este corectă.(…)
În ce privește cursul prescripției, astfel cum este reglementat de dispozițiile art.7 alin.1 din Decretul nr.167/1958, Înalta Curte a constatat că dreptul material la acțiune pentru sumele solicitate s-a născut la data scadențelor menționate în anexa 4 la contract, respectiv 23 iulie 2003 pentru primul an de investiții, și 23 iulie 2004 pentru al doilea an, și s-a împlinit la 23 iulie 2006 și respectiv 23 iulie 2007, cererea de arbitrare fiind înregistrată la 26 februarie 2008, cu depășirea termenului general de prescripție de 3 ani.
Verificând cauzele de întrerupere a cursului prescripției invocate de către recurentă și întemeiate pe dispozițiile art.16 lit.a și b din Decretul nr.167/1958, Curtea a constatat că aceasta nu a furnizat nici un argument de fapt și de drept relevant, care să infirme soluția adoptată prin hotărârea criticată.
Astfel, plata făcută de intimată începând cu 9 august 2005 prin ordine de plată succesive, în contul investiției/aport la capital nu semnifică o recunoaștere fără echivoc a datoriei, respectiv a penalităților acumulate deja, în lipsa unor probe concludente pe acest aspect, probe a căror administrare incumbau recurentei-reclamante.
Cât privește cea de a doua ipoteză de întrerupere a cursului prescripției invocată, prin demararea unei proceduri de executare silită, executare care a fost anulată în cadrul contestației promovate de intimată, prin sentința civilă nr.7350/9 mai 2006 a Judecătoriei Sector 1 București, rămasă irevocabilă, este fără putință de tăgadă că o asemenea împrejurare nu poate avea efect întreruptiv al cursului prescripției față de prevederile art.16 alin.2 din actul normativ care statuează expres și imperativ că „prescripția nu este întreruptă dacă cererea de executare a fost respinsă sau anulată”.(…)
Cu alte cuvinte, în măsura în care actele de executare au fost anulate, respectiv desființate, și manifestarea de voință este lipsită de efecte juridice conferite prin cererea de executare, raționamentul recurentei neavând nici un suport logico-juridic.
Așa fiind, Înalta Curte, în temeiul art.312 alin.1 C. proc. Civ., a respins recursul ca nefondat.