Municipal lease termination claim barred by three-year limitation, eviction rejected

Contractele de locaţiune încheiate de instituţiile publice de interes local și societăţile comerciale. Natura chiriei.

Relaţiile contractuale între părţile în litigiu sunt guvernate de legislaţia civilă și comercială nu de cea fiscală, iar actul încheiat este în final, un act de gestiune încheiat între reclamant ca locator și pârâtă ca locatar, iar veniturile realizate din aceste activităţi economice ale reclamanţilor nu au natura juridică a taxelor și impozitelor, respectiv a veniturilor fiscale, în sens restrâns.

(Înalta Curte de Casaţie și Justiţie Secţia comercială decizia nr.473 din 17 februarie 2009)

Reclamanţii Municipiul prin Primar, Consiliul Local al Municipiului și Primăria Municipiului au chemat în judecată pârâta SC V SRL solicitând să se dispună rezilierea contractului de închiriere încheiat între Primăria Mun. și pârâtă, evacuarea necondiţionată a acesteia din spaţiul cu alta destinaţie decât cea de locuinţă identificat, obligarea pârâtei la plata debitului reprezentând diferenţă chirie calculată conform HCL nr.42/2000, majorări de întârziere pentru perioada în litigiu și penalităţi de întârziere aferente contractului de închiriere, cu cheltuieli de judecată.

In motivare se arată că, potrivit clauzelor contractului de închiriere, chiria lunară urma să fie reactualizată pe durata derulării contractului prin hotărâri ale consiliului local, chiriile modificate abrogându-le pe cele anterioare. Astfel, prin HCL nr.42/2000 se stabilește că „ începând cu data de 01.01.2001 se modifică tarifele de baza pe metru pătrat la chiriile pentru spaţiile cu altă destinaţie decât cea de locuinţă", reactualizarea chiriei, mai arată reclamanţii, referindu-se atât la rata inflaţiei cât și la alţi factori care impun cerinţe de natură economică ori financiară, nivelul chiriei pe piaţa internă și externă, zonă de interes, destinaţia pentru care bunul respectiv a fost închiriat.

In drept, reclamanţii invocă prevederile art.969 - 970, 1020-1021 c.civ. și ale O.G.nr.92/24.12.2003 privind Codul de procedură fiscală iar pentru neplata la scadenţă a obligaţiilor de plată, au fost calculate dobânzi pentru fiecare zi, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă și până la stingerea sumei datorate iar penalităţile de întârziere de 0,5% au fost calculate pentru fiecare lună și/sau fracţiune de lună, începând cu data de întâi a lunii următoare a scadenţei, până la achitarea integrală.

Prin sentinţa civilă nr. 145/PI/11.03.2008, Tribunalul Timiș a respins excepţia prematuritătii introducerii acţiunii, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune și, în consecinţă, a respins acţiunea formulată de reclamanţii Municipiul prin Primar, Primăria Municipiului și Consiliul Local al Municipiului în contradictoriu cu pârâta SC V. SRL, privind pretenţiile solicitate (chirie, majorări și penalităţi de întârziere), ca prescrisă, a respins acţiunea de evacuare ca neîntemeiată, obligând reclamanţii, faţă de pârâtă, la plata sumei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut că (...) raporturile dintre părţi au însă natură convenţională, guvernate de contractul de locaţiune și de dispoziţiile legislaţiei civile, inclusiv ale Decretului nr. 167/1958, iar veniturile rezultate din închirieri de bunuri nu se încadrează în sfera creanţelor fiscale, așa cum sunt definite de art.21 din Codul de procedură fiscală, aceste venituri provin din închirieri și nu din impozite, taxe sau alte contribuţii, neavând relevanţă faptul că aceste sume se varsă în contul bugetului local. Prin urmare, termenul de prescripţie aplicabil este cel de 3 ani, iar acţiunea este prescrisă sub aspectul debitului solicitat.

Cu privire la evacuarea pârâtei din spaţiul închinat, reclamanţii nu au făcut dovada culpei contractuale pentru a se justifica o astfel de măsură, considerent pentru care s-a respins și această cerere ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii Municipiul prin Primar, Primăria Municipiului și Consiliul Local al Municipiului solicitând schimbarea în tot a hotărârii atacate în sensul respingerii excepţiei prematurităţii și a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune și admiterea în întregime a acţiunii formulate, ca temeinică și legală, cu cheltuieli de judecată.

In motivarea apelului, reclamanţii au arătat că prima instanţă a pronunţat o hotărâre netemeinică și nelegală neţinând cont de dispoziţiile legale aplicabile în materie.

Cât privește excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, reclamanţii solicită să se respingă această excepţie ca neîntemeiată, să modifice sentinţa civilă atacată, deoarece, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile Codului fiscal, termenul de prescripţie fiind de 5 ani, sumele pretinse reprezentând creanţe bugetare.

Curtea de Apel Timișoara – Secţia comercială, prin decizia civilă nr.126 A din 16 iunie 2008 a respins apelul declarat de reclamanţi.

Împotriva acestei ultime hotărâri au declarat recurs, în termen legal și motivat reclamanţii criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, susţinând, în esenţă că, prin reluarea întocmai a motivelor din apel sub forma criticilor în recurs, că ambele instanţe, în mod greșit au apreciat și admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune raportat la termenul de 3 ani în loc de 5 ani – întrucât în speţă sunt aplicabile dispoziţiile codului fiscal, deoarece sumele pretinse reprezintă creanţe bugetare. În susţinerea acestui motiv de recurs invocă – prin reluarea din apel – HCLMT nr. 42/2000, OG nr. 45/2003 și OMF nr. 1917/12.XII.2005, Legea nr. 571/2003 din care rezultă că pentru creanţele bugetare se aplică termenul special de prescripţie de 5 ani și nu termenul general de prescripţie de 3 ani. (...)

Recursul este nefondat.

Din examinarea actelor de la dosar prin prisma motivelor de recurs și a dispoziţiilor legale incidente cauzei rezultă că ambele instanţe, în mod corect și punctual, au apreciat actul juridic dedus judecăţii și probatoriile administrate în cauză, pronunţând hotărâri temeinice și legale care nu pot fi reformate prin recursul reclamanţilor.

Critica recurenţilor precum că ambele instanţe au apreciat greșit și au admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune – raportată la termenul de 3 ani și nu la termenul special de 5 ani este neîntemeiată, întrucât, așa cum am reţinut, în mod corect și judicios ambele instanţe termenul de prescripţie este de 3 ani motivat de faptul că raporturile dintre părţi sunt stabilite de contractul de locaţiune reglementat de legislaţia civilă și DL 167/1958, iar veniturile realizate din închirieri nu se încadrează în sfera creanţelor fiscale – conform art. 21 din codul de procedură fiscală.

De asemenea, neîntemeiată este și critica referitoare la fondul acţiunii întrucât, în mod corect a reţinut instanţa de apel că aprecierile făcute de reclamanţi privind incidenţa unor norme fiscale în speţă, este eronată și inaplicabilă în cauză, prin faptul că relaţiile contractuale între părţile în litigiu sunt guvernate de legislaţia civilă și comercială nu de cea fiscală, iar actul încheiat este în final, un act de gestiune încheiat între reclamant ca locator și pârâtă ca locatar, așa cum îl definesc însuși reclamanţii, iar veniturile realizate din aceste activităţi economice ale reclamanţilor nu au natura juridică a taxelor și impozitelor, respectiv a veniturilor fiscale, în sens restrâns.