Inadmissibility of annulment action against interlocutory arbitral orders under restrictive arbitration control norms

Inadmisibilitatea acţiunii în anulare împotriva unei încheieri interlocutorii pronunţată de un tribunal arbitral.

Acţiunea în anulare este o cale restrictivă de exercitare a controlului judecătoresc atât din punctul de vedere al hotărârilor care pot face obiectul controlului cât și al motivelor de anulare. În consecinţă, aceste dispoziţii nu pot fi extinse și la încheierile de suspendare pronunţate de tribunalul arbitral.

(Înalta Curte de Casaţie și Justiţie Secţia comercială decizia nr.150 din 23 ianuarie 2009)

Prin încheierea de ședinţă din data de 27 martie 2007, Tribunalul Arbitral de pe lângă Camera de Comerţ , Industrie și Agricultură Sibiu în temeiul art. 325 raportat la dispoziţiile art. 403 alin. 3 și 4 cod procedură civilă a dispus suspendarea provizorie a executării hotărârii arbitrale nr. 2 din data de 10 aprilie 2003, pronunţată de Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ Industrie și Agricultură Sibiu până la soluţionarea cererii de revizuire.

Împotriva acestei încheieri a formulat acţiune în anulare pârâta SC C.I. SRL, prin care a invocat încălcarea dreptului la apărare și nelegala constituire a tribunalului arbitral.

Reclamanta a invocat excepţia tardivităţii introducerii acţiunii în anulare și excepţia lipsei de interes.

Prin sentinţa comercială nr. 1 din data de 11 aprilie 2008, Curtea de Apel Alba Iulia Secţia Comercială a respins excepţia tardivităţii introducerii acţiunii în anulare formulată de pârâtă, a admis acţiunea în anulare și în consecinţă a constatat nulă încheierea atacată.

Excepţia tardivităţii introducerii acţiunii în anulare a fost respinsă ca neîntemeiată întrucât încheierea atacată nu a fost comunicată pârâtei, astfel că termenul de introducere al acţiunii în anulare nu a început să curgă.

În ceea ce privește fondul cererii, instanţa a reţinut că soluţionarea cererii s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 341 alin. 2 cod procedură civilă, încălcându-se normele imperative ale legii. Astfel, completul arbitral care a pronunţat încheierea din data de 27 martie 2007 a fost compus dintr-un singur arbitru, deși completul arbitral trebuia să fie compus din 3 arbitri, potrivit art. 345 alin. 2 cod procedură civilă. De asemenea, a fost găsită întemeiată și critica vizând încălcarea dreptului la apărare, întrucât procedura de citare nu a fost legal îndeplinită cu pârâta.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta SC S. SA, în temeiul motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 cod procedură civilă, prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei recurate cu consecinţa respingerii acţiunii în anulare și menţinerea încheierii arbitrale atacate.

Recurenta, prin criticile formulate a susţinut, printre altele, că acţiunea în anularea încheierilor arbitrale este inadmisibilă.

Recursul este fondat.

În temeiul art.304 ( 9 ) Cod procedură civilă invocat de recurentă în sprijinul susţinerilor care au fost făcute în legătură cu greșita aplicare a dispoziţiilor procedurale care reglementează promovarea acţiunii în anulare în materia încheierilor de suspendare, Înalta Curte a luat în examinare critica privind inadmisibilitatea acestei acţiuni.

Abordarea acestei excepţii va avea în vedere concepţia Cărţii a IV –a Cod procedură civilă din care rezultă că arbitrajul este o instituţie bazată pe autonomia de voinţă a părţilor, iar participarea instanţei statale în procesul arbitral, fie că rezolvă chestiuni cu caracter incidental, fie că asigură un control de legalitate al hotărârii arbitrale are caracter complementar. În acest sens sunt de observat dispoziţiile art. 342, 3588, 358 9 și 358 13 Cod procedură civilă. Revenind la speţă, se va observa că, s-a pus în discuţie admisibilitatea acţiunii în anulare promovată împotriva încheierii prin care Curtea de Arbitraj a suspendat executarea hotărârii arbitrale în temeiul art.325 raportat la dispoziţiile art.403 (2) Cod procedură civilă.

Pentru a răspunde la această critică s-au avut în vedere dispoziţiile art. 3588 și 3589 Cod procedură civilă care dau dreptul părţilor să se adreseze instanţei judecătorești sau tribunalului arbitral în cazul în care solicită să se încuviinţeze o serie de măsuri în cursul judecăţii, măsuri vremelnice care ţin de buna administrare a actului de judecată. Este evident că părţile au o opţiune în acest sens și că de această dată competenţele sunt concurente, însă nu se poate omite faptul că în ce privește tribunalul arbitral competenţa este limitată de voinţa părţilor în sensul că aceste măsuri se pot lua numai dacă părţile se învoiesc. Nu este mai puţin adevărat că pentru aprecierea temeiniciei cererilor, tribunalul arbitral trebuie să ţină seama de regulile de drept comun care reglementează încuviinţarea acestor măsuri, dar nu se va înţelege prin aceasta că, în ipoteza în care textul aplicabil trimite la o cale de atac admisă în faţa instanţei statale, aceste competenţe se extind și în cazul încheierilor pronunţate de tribunalul arbitral. Concluzia se desprinde din dispoziţiile procedurale situate în capitolul ,, Despre arbitraj” în care sunt prevăzute expres, acţiunile care pot fi promovate și căile de atac.

În alte cuvinte, în nicio situaţie încheierile pronunţate de tribunalul arbitral prin care se iau astfel de măsuri, nu sunt supuse acţiunii în anulare sau recursului, reglementarea din capitolul VIII care tratează numai problema desfiinţării hotărârii arbitrale fiind edificatoare în acest sens. De asemenea sunt de observat și dispoziţiile art. 358 13 Cod procedură civilă în care nu există nicio prevedere în legătură cu posibilitatea de a supune controlului pe calea acţiunii în anulare a măsurilor dispuse de tribunalul arbitral prin încheieri, chiar dacă acestea se referă la suspendarea executării hotărârii. Concretizând argumentele de mai sus prin raportare la textele avute în vedere în această analiză se va reţine că încheierile arbitrale indiferent de natura lor nu sunt supuse ,, controlului ” pe calea separată a acţiunii în anulare sau odată cu exercitarea acţiunii în anulare întrucât în nicio situaţie nu există susţinere în dispoziţiile procedurale. În ce privește ultima ipoteză s-ar putea reţine totuși că eventualele dezlegări date de tribunalul arbitral prin încheierile pronunţate în cursul soluţionării litigiului ar putea să fie puse în discuţie pe calea acţiunii în anulare numai în măsura care se încadrează în motivele prevăzute de art.364 (a-i) Cod procedură civilă.

Astfel, dacă în dreptul comun sunt încheieri care pot fi atacate separat sau odată cu calea de atac promovată, o astfel de posibilitate fiind reglementată procedural, dispoziţiile respective nu vor putea fi extinse asupra încheierilor pronunţate de tribunalul arbitral. Din tăcerea legii nu poate fi înţeles contrariul întrucât dispoziţiile procedurale privind judecata și ,, căile de atac ” în materia arbitrajului ţin seama de faptul că reglementările respective se adresează strict tribunalului arbitral, care nu desemnează un organ de jurisdicţie asemenea instanţei judecătorești. În sprijinul argumentelor expuse vin și dispoziţiile art. 364 Cod procedură civilă care stabilesc că numai hotărârea arbitrală este supusă acestei proceduri de desfiinţare în faţa instanţei statale, pentru motivele prevăzute la punctele ( a – i ) astfel că se poate conchide că acţiunea în anulare este o cale restrictivă de exercitare a controlului judecătoresc atât din punctul de vedere al hotărârilor care pot face obiectul controlului cât și al motivelor de anulare. În consecinţă, aceste dispoziţii nu pot fi extinse și la încheierile de suspendare pronunţate de tribunalul arbitral.