Territorial competence for payment claims: bank transfer location as place of performance under BNR Regulation and O.G. 15/1996

Pretenţii. Plata preţului prin virament bancar. Competenţa teritorială

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Competenţa instanţelor

Index alfabetic : competenţă teritorială

- ordin de plată

- transfer bancar

C. proc. civ., art. 10 pct. 4, art. 12

Regulamentul B.N.R. nr. 2/2005, art. 34

OG nr. 15/1996, art. 5 alin. (1), alin. (2) lit. c), art. 6

C. com., art. 59 alin. (1)-(2)

Art. 34 din Regulamentul nr. 2/2005 al B.N.R. stabilește că în cazul ordinului de plată utilizat în operaţiuni transfer-credit, locul plăţii este considerat locul unde obligaţia de plată este stinsă, respectiv banca destinatară, astfel că locul plăţii nu este cel de la sediul pârâtei, unde aceasta a completat ordinul de plată.

Secţia comercială, Decizia nr. 2718 din 14 septembrie 2010

Prin sentinţa comercială nr. 10405/2009, Tribunalul București, Secţia a VI-a comercială, a admis acţiunea astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta SC S.C. SRL în contradictoriu cu pârâta SC A.I. SA și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 444.650,01 lei, reprezentând contravaloare factură emisă în data de 05.12.2008, precum și suma de 27.479,37 lei, reprezentând penalităţi de întârziere aferente facturii, calculate până la data de 18.05.2009; a obligat pârâta la plata penalităţilor de întârziere în continuare în cotă procentuală de 0,06 % aferente sumei de 444.650,01 lei până la data achitării integrale a acestei sume, fără a se depăși cuantumul debitului principal.

În considerentele sentinţei, s-a reţinut că la data de 29.07.2008 între reclamantă, în calitate de furnizor de produse și pârâtă, în calitate de beneficiar s-a încheiat contractul cadru de furnizare de produse IT. Conform contractului, reclamanta s-a obligat să livreze produse, iar pârâta s-a obligat să achite contravaloarea acestora în termen de 45 de zile de la data recepţiei produselor și emiterii facturii fiscale. S-a reţinut că reclamanta și-a îndeplinit obligaţia contractuală, livrând produsele. Instanţa a mai reţinut că părţile au reglementat, prin clauza 14.3 din contract situaţia în care între data facturării și cea a plăţii intervin fluctuaţii pe piaţa valutară, stabilind că în cazul în care devalorizarea leului faţă de Euro depășește sau este egală cu 1 %, se va emite o factură de diferenţe de curs valutar de către furnizor ce trebuie achitată de beneficiar în termen de 30 de zile calendaristice. În acest context a fost emisă factură cu scadenţa la 05.01.2009, factură neachitată de pârâtă. Judecătorul a reţinut, raportat la clauzele contractuale, și la faptul că pârâta nu a dovedit o clauză exoneratoare de răspundere, existenţa culpei sale contractuale și producerea unui prejudiciu reclamantei, constând în contravaloarea facturii emisă pentru diferenţele de curs valutar.

A fost înlăturată apărarea pârâtei referitoare la necesitatea semnării procesului-verbal de predare-primire, constatând că factura reprezintă o regularizare a preţului, diferenţele de curs valutar fiind datorate în situaţia îndeplinirii cumulative a două condiţii: să existe o diferenţă de curs valutar între data facturării și cea a scadenţei, iar această diferenţă să fie egală sau mai mare de 1%.

A fost înlăturată și apărarea pârâtei întemeiată pe prevederile art. 1391 din Codul fiscal, reţinându-se că acestea se referă la modul de contare a importurilor și/sau achiziţiilor de bunuri, în timp ce factura pe care își întemeiază pretenţiile reclamanta nu modifică preţul stabilit în contract în monedă Euro, ci constituie doar echivalentul în lei al acestuia. S-a mai reţinut că legislaţia românească nu permite decontarea în valută străină a tranzacţiilor încheiate de părţi, astfel încât decontarea în lei a preţului stabilit în valută nu a determinat modificarea preţului, ci doar calcularea și decontarea acestuia la cursul de schimb convenit de părţi la data plăţii.

A fost înlăturată și apărarea pârâtei referitoare la nelegala calculare a TVA, reţinându-se că art. 137 C. fisc. nu prevede expres că diferenţele de curs valutar nu sunt supuse acestei impozitări.

S-a reţinut, în combaterea susţinerilor pârâtei că factura emisă de reclamantă a fost acceptată la plată, prin semnare și ștampilare, anterior fiind purtate discuţii între reprezentanţii celor două societăţi cu privire la calculul diferenţei de curs valutar.

Faţă de cele reţinute, s-a apreciat ca fiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale, pârâta fiind obligată la plata debitului.

În ce privește penalităţile de întârziere, s-a reţinut că potrivit contractului, în cazul neplăţii la scadenţă, partea în culpă datorează penalităţi în cuantum de 0,06 % pe fiecare zi de întârziere. În raport de stabilirea culpei contractuale, judecătorul a apreciat că se impune și acordarea penalităţilor de întârziere, până la limita debitului principal.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta SC A.I. SA, solicitând în principal, admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei de fond cu trimiterea cauzei la instanţa competentă, iar în subsidiar, admiterea apelului și rejudecarea cauzei.

Pârâta a susţinut că litigiul nu a fost soluţionat de instanţa competentă, în raport de prevederile art. 59 C.com., art. 1104 și art. 1362 C.civ., apreciind că faţă de lipsa unei precizări exprese în contract cu privire la locul executării obligaţiilor, în cazul executării obligaţiei de plată, competenţa aparţinea instanţei de la domiciliul pârâtei.

Prin decizia comercială nr. 53/2010, Curtea de Apel București, Secţia a VI-a comercială, a admis apelul declarat de pârâtă, a desfiinţat sentinţa de fond și a trimis cauza spre competentă soluţionare, în primă instanţă, la Tribunalul Prahova.

S-a reţinut în considerentele deciziei că Tribunalul București era necompetent să soluţioneze cauza în fond, cu următoarele argumente: a reţinut că sediul pârâtei este în Ploiești și a apreciat că părţile au încheiat contractul la sediul pârâtei, aspect necontestat de reclamantă; a mai reţinut că în contract nu s-a prevăzut locul plăţii, iar potrivit art. 59 C.com., în lipsă de clauză expresă, contractul trebuie executat în locul unde cel obligat își avea stabilimentul său comercial, sau cel puţin domiciliul ori reședinţa, la formarea contractului; în raport de aceste reţineri a fost înlăturată apărarea reclamantei cu privire la faptul că locul plăţii s-ar afla în București, considerând că indicarea conturilor reclamantei nu are relevanţă cu privire la locul plăţii, ci doar cu privire la momentul plăţii; s-a mai reţinut că nu există elemente care să ateste că locul plăţii s-ar situa pe raza teritorială a Tribunalului București.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta SC S.C. SRL, solicitând admiterea recursului și desfiinţarea deciziei de apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Reclamanta a invocat prevederile art. 309 pct. 4 C. proc. civ., criticând decizia de apel sub următoarele aspecte: greșita reţinere a locului plăţii ca fiind la sediul pârâtei, în raport de voinţa exprimată de părţi în sensul ca plata să fie făcută în contul reclamantei deschis la Banca Transilvania, sucursala Otopeni; de asemenea a invocat prevederile art. 34 din Regulamentul B.N.R., potrivit cărora, în cazul ordinului de plată utilizat în operaţiuni transfer-credit, locul plăţii este considerat locul unde obligaţia de plată este stinsă, adică banca destinatară; a mai precizat că din motivarea completului de apel se poate aprecia că părţile puteau stabili și o altă modalitate de efectuare a plăţii decât cea prin virament bancar, respectiv plata prin numerar; însă, potrivit art. 5 și 6 din OG nr. 15/1996 operaţiunile de încasări și plăţi între persoanele juridice se vor efectua numai prin instrumente de plată fără numerar, în limitele plafonului stabilit prin aceleași texte legale, iar suma datorată de pârâtă era superioară acestui plafon. În consecinţă, a apreciat incidenţa în cauză a prevederilor art. 59 alin. 1 C.com., în sensul că locul plăţii este acela ce rezultă din natura operaţiunii, în raport de textele legale menţionate și de faptul că plata putea fi efectuată doar prin virament bancar.(…)

Analizându-se actele și lucrările dosarului, în raport de criticile formulate, s-a apreciat că recursul este fondat. S-a reţinut greșita apreciere de către completul de apel a incidenţei în cauză a prevederilor art. 59 alin. 2 C.com., prevederile legale aplicabile fiind acelea ale art. 59 alin. 1 C.com. În speţă, obligaţia ce trebuia îndeplinită de către pârâtă era aceea de achitare a contravalorii produselor livrate de reclamantă. Suma de plată pentru care a fost emisă factura fiscală de către reclamantă era superioară limitei valorice prevăzute de art. 5 alin. (2) lit. c) din OG nr. 15/1996, astfel încât pârâta putea realiza plata doar prin virament bancar, fiind exclusă o altă formă de plată (în numerar). În aceste condiţii, devin incidente prevederile art. 5 și 6 din OG nr. 15/1996 potrivit cărora operaţiunile de încasări și plăţi între persoanele juridice, pentru sumele ce depășesc limita plafonului stabilit legal, se efectuează numai prin instrumente de plată fără numerar.

De asemenea, s-a reţinut că art. 34 din Regulamentul nr. 2/2005 al B.N.R. stabilește că în cazul ordinului de plată utilizat în operaţiuni transfer-credit, locul plăţii este considerat locul unde obligaţia de plată este stinsă, respectiv banca destinatară.

În consecinţă, nu se poate reţine că nu este stabilit un loc al plăţii în raport de natura operaţiunii. Faţă de textele legale menţionate, și raportat la natura obligaţiei se apreciază că locul plăţii nu este cel de la sediul pârâtei, unde aceasta a completat ordinul de plată, ci locul unde obligaţia este stinsă, respectiv banca destinatară. Or, banca destinatară este situată pe raza de competenţă a Tribunalului București. În consecinţă, în raport de prevederile art. 12 C.proc.civ., coroborate cu cele ale art. 10 pct. 4 C.proc.civ., s-a apreciat că Tribunalul București este instanţa competentă teritorial să soluţioneze cauza în fond,

În consecinţă, faţă de considerentele reţinute, în temeiul art. 312 C.proc.civ., recursul declarat de reclamantă a fost admis, iar decizia pronunţată de completul de apel a fost casată, cauza fiind trimisă la aceeași instanţă pentru judecarea pe fond a apelului.