AVAS tort liability for illegal property auction is a patrimonial dispute, excluding specialized appellate jurisdiction under O.U.G. 51/1998

Acţiune în daune-interese împotriva AVAS. Competenţă materială

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Competenţa instanţelor

Index alfabetic: competenţă materială

- contract de garanţie imobiliară

- acţiune în daune-interese

- nulitate absolută

- răspundere civilă delictuală

C. proc. civ., art. 1 pct. (1) lit. a)

C. civ., art. 998-999

O.U.G. nr.51/1998, art. 45

Acţiunea în daune-interese care vizează antrenarea răspunderii civile delictuale a AVAS în temeiul art. 998-999 C. civ. nu atrage aplicarea dispoziţiilor legii speciale cu privire la competenţa Curţii de Apel în primă instanţă, ci pe cele ale art. 1 pct. (1) lit. a) din Codul de procedură civilă, fiind vorba despre un litigiu patrimonial.

Secţia comercială, Decizia nr. 1896 din 21 mai 2010

Notă : În același sens este și decizia nr. 2240 din 1 octombrie 2009 publicată în „Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de decizii pe anul 2009” și în „Jurisprudenţa secţiei comerciale pe anul 2009”

Reclamanta SC F.Z.B. SA Colonie în calitate de proprietară a imobilelor teren și construcţii, denumite ,,Secţii Cicoarea” înscrise în CF 13808 Brașov, prin contractul de garanţie imobiliară nr. 412 din data de 22 iulie 1998, a garantat creditul acordat de fosta Bancorex SA debitorului SC E.M.P. SRL, prin constituirea unei ipoteci de rangul I asupra imobilului Secţia Cicoarea.

Ca urmare a nerestituirii creditului de către debitor, creanţa neperformantă a băncii a fost preluată de AVAS în vederea valorificării, iar prin procesul-verbal de licitaţie nr. 431 din 23 octombrie 2001 bunul a fost adjudecat de SC Z. SA Târgu Mureș.

Prin decizia nr. 1095 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie și Justiţie la 16 martie 2006 s-a constatat nulitatea absolută a contractului de garanţie imobiliară nr. 412 din 22 iulie 1998 consimţit de reclamantă, iar prin decizia nr. 1768 din data de 19 mai 2006 Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a anulat procesul-verbal de licitaţie nr. 431 din 23 octombrie 2001.

Prin acţiunea introductivă de instanţă înregistrată la data de 22 iunie 2007 pe rolul Curţii de Apel București, Secţia comercială, ca primă instanţă, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei A.V.A.S la plata sumei de 21.106.024 lei cu titlu de daune, reprezentând contravaloarea, stabilită la preţul de circulaţie, a imobilelor denumite Secţia Cicoarea, înstrăinate în mod nelegal de pârâtă. Reclamanta și-a întemeiat în drept acţiunea pe dispoziţiile art. 998 – 999 C. civ.

Prin sentinţa comercială nr. 73 din data de 1 iunie 2009, Curtea de Apel București, Secţia a V-a comercială, a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a apreciat, din probatoriul administrat, că în cauză nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 998-999 C. civ. pentru a putea fi antrenată răspunderea civilă delictuală a pârâtei AVAS, care nu are nicio culpă în ţinerea licitaţiei din data de 23 octombrie 2001 și vinderea imobilului proprietatea reclamantei, activitatea desfășurată de pârâtă fiind în conformitate cu atribuţiile ce-i reveneau prin actul de înfiinţare, respectiv cele legate de recuperarea creditelor neperformante preluate la datoria publică, iar împrejurarea că ulterior ţinerii licitaţiei, reclamanta a obţinut, prin procese succesive, anularea hotărârii AGA care a stat la baza încheierii contractului de garanţie imobiliară, anularea contractului de vânzare-cumpărare, încheiat cu SC E.M. SRL, nulitatea absolută a contractului de garanţie imobiliară și anularea licitaţiei, nu este de natură să inducă o culpă în sarcina pârâtei.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanta la data de 27 august 2009 și pârâta AVAS la data de 28 august 2009.

Recurenta-reclamantă a solicitat prin cererea de recurs casarea hotărârii fondului și, în rejudecare, admiterea acţiunii pentru suma de 21.106.024 lei stabilită prin cele două rapoarte de evaluare depuse la fond.

Criticile formulate de recurenta reclamantă întemeiate în drept pe ipoteza reglementată de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și art. 3041 C. proc. civ. au vizat în esenţă următoarele aspecte de fapt și de drept:

- circumstanţele cauzei relevă imprudenţa de care se face culpabilă pârâta în legătură cu contractul de garanţie imobiliară, deoarece se începuse urmărirea penală și trimiterea în judecată a celor implicaţi în semnarea contractului și se punea în discuţie în procesul penal anularea actelor false pe baza cărora se semnase contractul de garanţie;

- constatarea nulităţii absolute în anul 2006 nu semnifică producerea efectelor numai pentru viitor, deoarece principiul care operează este al retroactivităţii efectelor nulităţii;

- răspunderea pârâtei este delictuală, în condiţiile în care a fost înștiinţată, potrivit dovezilor depuse la dosar, de existenţa dosarului penal, și în calitatea sa de autoritate publică nu putea să nu acorde nicio semnificaţie actelor de drept procesual penal care erau în curs de derulare.

Recurenta pârâtă AVAS a criticat sentinţa fondului pe aspectul soluţionării capătului de cerere privind neacordarea cheltuielilor de judecată, respectiv a onorariului de avocat solicitat, în sumă de 27.200 euro plus TVA, arătând că potrivit contractului de asistenţă juridică nr. 186.576/2008 încheiat cu SCA A. și Asociaţii și extrasului de cont a făcut dovada plăţii onorariului, astfel încât respingerea de către instanţa fondului a cererii de acordare a acestor cheltuieli de judecată apare ca lipsită de temei legal.

Înalta Curte a invocat din oficiu, ca motiv de ordine publică, excepţia de necompetenţă materială a Curţii de Apel ca primă instanţă, în raport de obiectul și valoarea litigiului, excepţie care a fost pusă în dezbaterea părţilor prezente, prealabil acordării cuvântului pe fondul recursului, potrivit dispoziţiilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenta reclamantă a apreciat că în cauză competenţa Curţii de Apel ca primă instanţă este reglementată de dispoziţiile O.U.G. nr. 51/1998 și nu a fost încălcată.

Examinând cu prioritate motivul de ordine publică invocat din oficiu și care vizează încălcarea competenţei materiale a altei instanţe de către Curtea de Apel în soluţionarea cauzei, ipoteză reglementată de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte a constatat următoarele:

Criteriul determinant în stabilirea competenţei materiale sau de atribuţiune a instanţelor judecătorești îl constituie obiectul, respectiv natura litigiului și uneori și valoarea acestuia așa cum rezultă din dispoziţiile cuprinse în Codul de procedură civilă Titlul I – Competenţa după materie.

În cauză, reclamanta a învestit Curtea de Apel București ca primă instanţă, cu o acţiune în despăgubiri întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ., solicitând repararea prejudiciului produs de pârâta AVAS prin vânzarea culpabilă a imobilului proprietatea reclamantei, cuantumul daunelor pretinse, după preţuirea reclamantei, fiind de 21.106.024 lei.

Prin urmare, reclamanta a formulat o acţiune în daune-interese prin care solicită repararea pagubei suferite de la cel pe care îl consideră autorul ei, acţiune care după natura interesului alegat și valoarea sa este o acţiune patrimonială.

Curtea de Apel București astfel învestită, ca primă instanţă, deși nu motivează explicit, rezultă că și-a verificat competenţa prin trimiterea pe care o face în finalul sentinţei la unele dispoziţii din O.U.G. nr. 51/1998 privind valorificarea unor active ale statului.

Cu privire la aplicarea dispoziţiilor legii speciale menţionate se impun însă câteva observaţii.

Dispoziţiile din O.U.G. nr. 51/1998 la care face trimitere instanţa de apel nu reglementează chestiunea competenţei materiale a Curţii de apel ca primă instanţă, ci se referă la titlurile executorii în sensul ordonanţei ce fac obiectul executării silite pornite de AVAS [art. 39 alin. (1)], la regulile speciale privind executarea silită (art. 58, art. 60, art. 70, art. 71, art. 73) și la dispoziţiile tranzitorii cu privire la litigiile în curs, în legătură cu creanţele bancare cedate AVAS (art. 82).

Or, litigiul de faţă nu privește o contestaţie la executare în legătură cu creanţele bancare preluate de AVAS, reclamanta nu are calitatea de debitor cedat, sau persoană asimilată acestora în sensul art. 38 din ordonanţă, care să impună concluzia atragerii competenţei speciale în temeiul O.U.G. nr. 51/1998 competenţă care este reglementată expres de art. 45 din Capitolul IX și care se referă la ,,cererile de orice natură privind drepturile și obligaţiile în legătură cu activele bancare preluate de AVAS, inclusiv cele pentru angajarea răspunderii civile a persoanelor fizice și juridice altele decât debitorii definiţi de art. 38.

Litigiul de faţă vizează antrenarea răspunderii civile delictuale a AVAS pentru prejudiciul produs reclamantei, în temeiul art. 998-999 C. civ., astfel încât nici calitatea părţilor și nici raportul juridic dedus judecăţii nu atrage aplicarea dispoziţiilor legii speciale cu privire la competenţa Curţii de Apel în primă instanţă.

Litigiul dedus judecăţii este un litigiu patrimonial, având natura unei acţiuni în daune-interese de competenţa tribunalului în primă instanţă, potrivit dispoziţiilor art. 1 pct. (1) lit. a) din Codul de procedură civilă.

Cum potrivit art. 159 C. proc. civ., în cauză, necompetenţa materială a Curţii de Apel ca primă instanţă este de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., a admis ambele recursuri, a casat hotărârea Curţii de Apel și a trimis cauza spre judecare la Tribunalul București, Secţia comercială, ca primă instanţă.