Land registry alienation prohibitions do not suspend extinctive prescription under Romania’s closed statutory list

Interdicţie de înstrăinare. Notarea în cartea funciară. Efecte asupra cursului prescripţiei extinctive

Cuprins pe materii : Drept comercial. Prescripţie extinctivă

Index alfabetic : contract de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare-cumpărare

- interdicţie de înstrăinare

- suspendarea cursului prescripţiei extinctive

- termen de prescripţie extinctivă

Decretul nr. 167/1958, art. 13-14

Sistemul prevăzut de legea română exclude aplicarea principiului contra non valentum agere non currit praescriptio în alte cazuri decât cele reglementate de lege, judecătorului naţional nefiindu-i lăsată libertatea de apreciere a faptelor ce ar putea atrage imposibilitatea de acţiune a persoanei interesate și, deci implicit, suspendarea cursului prescripţiei extinctive.

Astfel, notarea unei interdicţii de înstrăinare în cartea funciară nu se încadrează în cauzele expres și limitativ prevăzute de art. 13 și 14 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, astfel că nu poate fi considerată drept cauză generală de suspendare a cursului prescripţiei extinctive.

Secţia comercială, Decizia nr. 1657 din 11 mai 2010

Prin sentinţa civilă nr. 1121/2009, Tribunalul Timiș, Secţia comercială și de contencios administrativ, a respins acţiunea precizată și a admis cererea reconvenţională, obligând reclamanta la încheierea contractului de vânzare – cumpărare cu privire la „Clădire garaj și atelier întreţinere auto” obiect al contractului de leasing cu clauză irevocabilă de vânzare nr. 205/1999 sau, în caz de refuz, tribunalul a dispus ca hotărârea pronunţată să ţină loc de contract de vânzare – cumpărare. Totodată, tribunalul a obligat reclamanta la plata sumei de 2.567 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că între pârâtă și antecesoarea reclamantei – SC R. SRL s-a încheiat contractul de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare – cumpărare nr. 205/1999, contract prin care reclamanta, prin antecesoarea sa, s-a obligat să-i transmită pârâtei dreptul de folosinţă asupra imobilului intitulat „clădire garaj și atelier întreţinere auto”, cu suprafaţa de 279 mp, cu respectarea dreptului pârâtei, la expirarea contractului, de achiziţionare a bunului ce face obiectul acestui contract. Totodată, tribunalul a reţinut că potrivit art. 5 din contract, durata contractului a fost stabilită de părţi la 5 ani, cu începere de la 22 ianuarie 1999.

Ca atare, tribunalul a apreciat că acţiunea principală, faţă de aspectul expirării termenului contractual, acţiune prin care reclamanta a solicitat să se constate rezoluţiunea contractului de leasing imobiliar, a rămas fără obiect. În plus, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, reiese că pârâta și-a îndeplinit obligaţiile contractuale asumate pe care reclamanta susţine că nu și le-ar fi îndeplinit.

Cât privește pretenţiile formulate prin cererea reconvenţională, instanţa de fond a reţinut că acestea sunt întemeiate, întrucât pârâta a solicitat SC R. SRL, antecesoarea reclamantei, încă din anul 2002 încheierea contractului de vânzare – cumpărare, cu cererea nr. 710/2002, menţionând că la acea dată a achitat integral valoarea contractului de leasing, aspect ce a fost confirmat de SC R. SRL cu adresa nr. 452/2002.

Împotriva acestei sentinţei a declarat apel reclamanta SC B.C. SA.

Prin decizia civilă nr. 64/A/23 martie 2009, Curtea de Apel Timișoara, Secţia comercială, a admis apelul reclamantei și a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a respins cererea reconvenţională, obligând pârâta la plata sumei de 353 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Curtea de apel a apreciat că dreptul la acţiune al pârâtei – reclamante a luat naștere la expirarea termenului contractual de 5 ani, respectiv la data de 22 ianuarie 2004, deoarece prin acest contract utilizatorul s-a obligat să încheie contractul de vânzare – cumpărare a bunului după expirarea unui termen de 5 ani de utilizare în sistem de leasing.

Ca atare, a reţinut instanţa de apel, pârâta – reclamantă avea la dispoziţie, începând cu data de 22 ianuarie 2004, un termen de 3 ani pentru încheierea contractului de vânzare – cumpărare, conform art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Curtea de apel a respins apărările pârâtei – reclamante pe excepţia prescripţiei extinctive, în sensul că la 2 ani și jumătate de la nașterea dreptului său la acţiune s-a notat în cartea funciară o interdicţie de înstrăinare începând cu data de 21 iulie 2006 și până la 11 iunie 2007, iar la 31 mai 2007 s-a instituit un nou drept de ipotecă și interdicţie de înstrăinare în favoarea SC P.B.R. SA pentru același imobil, interdicţie neradiată, astfel încât în această perioadă a fost împiedicată să acţioneze. În motivarea soluţiei de respingere, instanţa de apel a reţinut că notarea în cartea funciară a unei interdicţii de înstrăinare a unui imobil nu constituie un caz de forţă majoră și nici o imposibilitate obiectivă de a acţiona.

Cu privire la acţiunea precizată, Curtea de apel a reţinut că în mod temeinic și legal prima instanţă de fond a apreciat că aceasta a rămas fără obiect prin expirarea termenului contractual și, deci, încetarea raporturilor dintre părţi.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Pârâta a arătat că decizia atacată s-a dat cu interpretarea greșită a clauzelor contractului de leasing și a legii, întrucât dreptul la acţiune al pârâtei – recurente a luat naștere la data de 22 ianuarie 2004 – data expirării contractului de leasing și, într-adevăr, se prescrie în termen de 3 ani de la această dată, întrucât este un drept de creanţă, însă acest termen de prescripţie extinctivă a fost suspendat, astfel încât recurenta – pârâtă nu și-a putut exercita dreptul la acţiune din motive obiective.

Sub acest aspect, recurenta – pârâtă a arătat că,la data de 3 mai 2007, deci anterior expirării termenului, s-a notat în cartea funciară la data de 21 iulie 2006, poziţia B34 – o interdicţie de înstrăinare a tuturor imobilelor înscrise în această carte funciară, în favoarea Băncii Comerciale I.Ț. SA – Sucursala Timișoara, interdicţie ce a fost radiată la 11 iunie 2007, iar la 31 mai 2006 s-a instituit drept de ipotecă și interdicţie de înstrăinare în favoarea SC P.B.R. SA (poziţia B 36), interdicţie neradiată încă.

Ca atare, a arătat recurenta – pârâtă, pe lângă cauzele de suspendare legală, în doctrină s-a conturat un caz de suspendare generală, în ipoteza în care creditorul este împiedicat să acţioneze, cazul în speţă.

Motivarea instanţei de apel, a învederat recurenta – pârâtă, nu ţine cont de aspectul că orice acţiune în justiţie a recurentei pe această perioadă ar fi fost lipsită de finalitate și deci, de interes, fiind paralizată de interdicţia de înstrăinare în cartea funciară, o veritabilă cauză de suspendare a cursului prescripţiei extinctive.

În continuare, recurenta – pârâtă a invocat aspecte ce ţin de soluţionarea pe fond a cererii sale reconvenţionale, apreciind că soluţia primei instanţe este temeinică și legală.

Intimata a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat ca nefondat.

Examinând motivele de nelegalitate invocate Înalta Curte a reţinut că recursul declarat este nefondat pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 13-14 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, cursul prescripţiei extinctive este suspendat în cauzele expres și limitativ prevăzute de lege, respectiv: forţa majoră; participarea la forţele armate ale României care sunt pe picior de război; reclamaţia administrativă în condiţiile reglementate la lit. c); între creditor și ocrotit până când socotelile nu au fost date și aprobate; cât timp cel lipsit de capacitate de exerciţiu nu are reprezentant legal sau cel cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu are ocrotitor legal care să-i încuviinţeze actele, în raporturile dintre soţi.

Interpretând per a contrario cauzele legale de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive se desprinde concluzia conform căreia prescripţia extinctivă presupune ca persoana împotriva căreia curge termenul de prescripţie să fi avut posibilitatea să acţioneze și, totuși, să nu fi acţionat. Raţiunea legiuitorului este aceea că nu se poate reţine culpa creditorului în cazul în care s-a aflat în imposibilitate să formuleze pretenţii și deci, să pornească acţiune în justiţie, suspendarea operând pentru ocrotirea interesului legitim al acesteia, în sensul împiedicării vremelnice a curgerii termenului de prescripţie extinctivă.

Cauzele de suspendare a cursului prescripţiei extinctive, în sistemul românesc de drept, sunt cauze legale - în sensul că sunt stabilite prin lege; sunt limitative – în sensul că sunt de strictă interpretare și aplicare, neputând fi extinse prin aplicarea principiului analogiei în drept, și produc efecte ope legis, în sensul că instanţa de judecată nu poate decât să constate intervenirea lor.

O atare interpretare restrictivă este impusă de natura normelor juridice incluse în Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, respectiv, aceea de dispoziţii imperative ce vizează ocrotirea interesului general al securităţii circuitului civil.

Ca atare, sistemul prevăzut de legea română exclude aplicarea principiului contra non valentum agere non currit praescriptio în alte cazuri decât cele reglementate de lege, judecătorului naţional nefiindu-i lăsată libertatea de apreciere a faptelor ce ar putea atrage imposibilitatea de acţiune a persoanei interesate și, deci implicit, suspendarea cursului prescripţiei extinctive.

Din modul de redactare a textului art. 13 din Decretul nr. 167/1958 rezultă că nu există alte cauze de suspendare a cursului prescripţiei extinctive în afară de cele determinate de lege, iar instanţele de judecată sunt ţinute de o interpretare stricto sensu a textelor de lege vizate.

Cu privire la motivele de nelegalitate invocate în prezenta cauză, Curtea a reţinut că, deși recurenta – pârâtă invocă dispoziţiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., argumentele dezvoltate în susţinerea recursului declarat se circumscriu motivului prevăzut în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta însăși apreciind, ca și instanţele de fond, că termenul de prescripţie extinctivă privește un drept de creanţă prescriptibil în termen de 3 ani și că dreptul la acţiune al pârâtei, din interpretarea clauzelor contractului de leasing, respectiv art. 5, a luat naștere la expirarea termenului de 5 ani convenit de părţi, respectiv, la data de 22 ianuarie 2004.

Aplicând considerentele mai sus arătate la motivul de nelegalitate invocat, Înalta Curte a reţinut că recursul declarat este nefondat, notarea unei interdicţii de înstrăinare în cartea funciară, și implicit, a unui drept de ipotecă, neîncadrându-se în cauzele expres și limitativ prevăzute de art. 13 și 14 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă. Faţă de argumentele expuse, Înalta Curte a reţinut că aspectele invocate nu pot fi considerate drept cauză generală de suspendare a cursului prescripţiei extinctive, întrucât legiuitorul român nu lasă loc de o atare interpretare extensivă, dată fiind natura normelor interpretate, respectiv, aceea de normă legală imperativă care exclude aplicarea principiului suveranităţii instanţei de judecată în aprecierea faptelor ce pot constitui ipoteza legală a normei analizate.

Prin urmare, Înalta Curte a respins motivele invocate relative la natura cauzei invocate - respectiv, notarea interdicţiei de înstrăinare în cartea funciară - drept cauză care suspendă cursul prescripţiei extinctive. Totodată, nu se poate reţine argumentaţia recurentei – pârâte în sensul că orice demers jurisdicţional pe această perioadă ar fi fost paralizat de invocarea excepţiei lipsei de interes, deoarece regimul juridic al unei atare notări în cartea funciară vizează, în esenţă, ocrotirea dreptului de garanţie ce afectează bunul respectiv, drept care este prevăzut în favoarea terţului creditor, în speţă, societatea bancară implicată. O atare interpretare este impusă și de caracterul non-constitutiv de drepturi al înscrierilor în cartea funciară – singurul efect fiind acela de opozabilitate faţă de terţi a dreptului înscris și, nu în ultimul rând, de principiul relativităţii unor atare înscrieri.

Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul declarat ca nefondat, luând act că, în baza principiului disponibilităţii aplicabil în procesul civil, intimata își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Cât privește motivele invocate de recurenta – pârâtă cu privire la fondul cererii reconvenţionale, Înalta Curte a reţinut că acestea nu pot fi analizate de instanţa de recurs, dată fiind soluţia instanţei de apel de aplicare a excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune al pârâtei – reclamante.