Jurisdiction and applicable law in international reinsurance contracts referencing standard policy forms containing exclusive jurisdiction and choice-of-law clauses

Contract de reasigurare cu element de extraneitate. Competenţa materială

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Competenţa instanţelor

Index alfabetic: competenţa

- contract de reasigurare

- raporturi de drept internaţional privat

- reziliere

Legea nr. 105/1992, art. 74, art. 154, art. 157

În cazul încheierii, prin corespondenţă, a unui contract de comerţ internaţional, în speţă de reasigurare, prin care părţile trimit la un contract tip (poliţă de asigurare Mar 91) care conţine și o clauză de alegere a competenţei unei instanţe străine și a legii aplicabile contractului în cauză, clauză nerenegociată de partenerii contractuali, competenţa de soluţionare a litigiului nu poate aparţine instanţelor judecătorești române, dacă nu sunt incidente ipotezele de excepţie prevăzute de art. 154 din Legea nr. 105/1992.

Secţia comercială, Decizia nr. 1500 din 29 aprilie 2010

Prin acţiunea înregistrată la 20 decembrie 2007, reclamanta SC A.R.A. SA, București a chemat în judecată pe pârâta A.S.I. Co, Emiratele Arabe Unite – Dubai, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate că a intervenit rezilierea contractului de reasigurare din 5 februarie 2007, încheiat între reclamantă în calitate de reasigurător și pârâtă în calitate de asigurat, din culpa exclusivă a asiguratului, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa comercială nr. 5699 din 18 aprilie 2008, Tribunalul București, Secţia a VI-a comercială, a admis acţiunea reclamantei și a dispus rezilierea contractului de reasigurare din 5 februarie 2007, reţinând că acţiunea formulată în temeiul art. 111 C. proc. civ. este admisibilă faţă de dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 136/1995 și ale art. 17 din aceeași lege, potrivit cărora, dacă nu s-a convenit altfel, contractul de asigurare se reziliază dacă prima de asigurare nu este plătită de asigurat la termenul prevăzut în contract, fiind incidente și dispoziţiile art. 1021 C. civ.

Prin decizia comercială nr. 46 din 30 ianuarie 2009, Curtea de Apel București, Secţia a VI-a comercială, a admis apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei primei instanţe pe care a schimbat-o în tot și, pe fond, a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată de intimata-pârâtă, respingând, în consecinţă, acţiunea ca nefiind de competenţa instanţelor judecătorești din România.

Pentru a decide astfel instanţa de apel a reţinut că instanţa de fond a omis să-și verifice competenţa, așa cum prevăd dispoziţiile art. 157 din Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, ca și ale art. 158 C. proc. civ., deși în litigiile de drept internaţional privat competenţa este, în principiu, de ordine publică, așa cum reiese și din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 148-156 din Legea nr. 105/1992. A mai reţinut că, în speţă, părţile au încheiat o poliţă de asigurare prin corespondenţă în cuprinsul căreia se face trimitere la formularul Mar (91), formular în care, indiferent de variantă – cea emisă de Institutul Asigurătorilor Maritimi din Londra sau cea emisă de Lloyd's – se prevede jurisdicţia exclusivă a instanţelor engleze, cu excepţia cazurilor când expres, în cuprinsul poliţei, părţile optează pentru o altă jurisdicţie, ceea ce părţile la contractul de reasigurare în litigiu nu au prevăzut expres, intimata reclamantă cunoscând acest aspect, ca și opţiunea părţilor pentru aplicarea dreptului englez, ea însăși invocând – în acţiunea în rezilierea poliţei de reasigurare – clauza „Quatealy Premium Payment Clause", clauză care numai conform dispoziţiilor din dreptul englez menţiona că nerespectarea termenului de trei luni de la scadenţă pentru plata primei de reasigurare atrage sancţiunea rezilierii contractului pentru neexecutarea culpabilă a acestuia.

Împotriva deciziei de mai sus reclamanta a declarat recurs solicitând, cu invocarea motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., admiterea acestuia, schimbarea în tot a deciziei recurate și menţinerea sentinţei primei instanţe, cu cheltuieli de judecată.

A susţinut recurenta, în fundamentarea recursului său, că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre ce cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii, reţinând, eronat, ca izvor de drept în soluţionarea necompetenţei instanţelor române practica maritimă englezească, îngrădindu-i astfel accesul liber la justiţie, contrar prevederilor art. 6 din CEDO, instanţa dând eficienţă – tot eronat – unor uzanţe comerciale convenţionale, care au doar menirea de a explica și interpreta termenii contractului și nu pot determina jurisdicţia și legea aplicabilă acestui contract.

Recurenta a criticat decizia instanţei de apel și pentru greșita aplicare a legii, aceasta reţinând greșit că simpla referire, în poliţa de asigurare iniţială, la MAR 91 ar implica automat aplicarea legii engleze la poliţa de reasigurare, deși formularul respectiv nu îndeplinește condiţiile de valabilitate, întrucât nu cuprinde ștampila departamentului de poliţie al Institutului Asigurătorilor Maritimi din Londra, respectiv ștampila sindicatelor Lloyd care reasigură riscul, această ultimă variantă neputând angaja pe recurentă, care nu este inclusă în astfel de sindicate. Recurenta a mai reproșat instanţei de apel și ignorarea aspectului că nu a înţeles niciun moment să insereze o clauză expresă de alegere a competenţei – cum nici intimata nu a dovedit să fi încheiat un acord în acest sens cu recurenta, precum și a faptului că niciodată nu s-a discutat între părţi aplicarea dreptului englez, așa cum tot eronat a reţinut instanţa.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Examinând recursul recurentei pâtrâte prin prisma motivelor de nelegalitate invocate s-a constatat că acesta nu este fondat.

S-a constatat, în acest sens că, subsumate motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticile recurentei nu precizează expres dispoziţiile de lege încălcate de către instanţa de apel, referindu-se în esenţă la o pretinsă încălcare a dispoziţiilor contractului dintre părţi, în care, a susţinut recurenta, acestea nu au ales pentru litigiile născute în legătură cu contractul de asigurare dintre ele, încheiat prin corespondenţă, competenţa instanţelor engleze și ca lege aplicabilă dreptul englez.

Din examinarea actelor dosarului rezultă că, așa cum corect a stabilit și instanţa de apel, contractul de reasigurare dintre părţi este încheiat sub forma poliţei transmise de reasigurat, prin intermediar, la data de 22 ianuarie 2007 care face trimitere la formularul MAR (91), fără nicio menţiune suplimentară referitoare la eventualele clauze ale acesteia, deși, atunci când părţile au dorit să nu aplice anumite clauze tip, au făcut-o expres, așa cum este cazul clauzei 1.4 sau parte din clauza 6.2.5 sau clauza 10 stabilite de Institute Time Clauses, cum precizează chiar recurenta reclamantă.

Este adevărat că, așa cum menţionează recurenta, potrivit art. 75 din Legea nr. 105/1992, părţile la contract pot alege legea aplicabilă totalităţii sau numai a unei anumite părţi a contractului, numai că această alegere trebuie expres prevăzută și precizată în respectivul instrument juridic.

Or, în poliţa de reasigurare, referirea la formularul MAR 91 – respectiv la conţinutul acestuia – este făcută global, fără ca părţile să precizeze care sunt clauzele pe care înţeleg să nu le aplice sau să le modifice.

Fie că este o poliţă de timp sau o poliţă de voiaj, atât din condiţiile generale de asigurare practicate de Lloyd, cât și din clauzele Institutului Asigurătorilor Maritimi, rezultă că acestea fac trimitere la poliţa tip Mar 91, care prevede cu privire la stabilirea instanţelor competente în soluţionarea litigiilor și a legii aplicabile că asigurarea este supusă legii și jurisdicţiei engleze, cu excepţia situaţiei în care în mod expres în contractul de asigurare s-ar stabili altfel.

Contractul de reasigurare din litigiu are în vedere o poliţă de asigurare de timp, care trimite la formularul tip de poliţă de asigurare Mar 91 și la clauzele tip elaborate de Institutul Asigurătorilor Maritimi, cum rezultă din înscrisul depus la dosarul cauzei de recurenta reclamantă însăși și din acţiunea introductivă de instanţă, care indică expres „Institute Time Clauses” – Hulls (1.1083), astfel că părţile au înţeles, implicit, să aibă în vedere conţinutul poliţei tip Mar 91 la care fac referire clauzele Institutului Asigurătorilor Maritimi, poliţa în care se prevede competenţa instanţelor engleze și aplicarea legii engleze, dacă nu s-a prevăzut altfel în mod expres de către părţi, or recurenta nu a probat că ar fi convenit cu intimata pârâtă o derogare de la prevederile cuprinse în poliţa tip Mar 91 în acest sens.

Soluţia se impune și faţă de dispoziţiile art. 154 din Legea nr. 105/1992, care prevăd posibilitatea părţilor la un litigiu internaţional – ca cel de faţă – de a supune, prin convenţie, litigiile ce se vor naște din contractul pe care l-au încheiat competenţei unei anumite instanţe, sub condiţia ca, în speţă, litigiul să nu intre în competenţa exclusivă a unei instanţe române, ceea ce nu se prevede cu privire la pricina de faţă și raportat la dispoziţiile art. 11 alin. (3) C. proc. civ.

Cât privește stabilirea legii aplicabile, atât în conformitate cu art. 74 din Legea nr. 105/1992, cât și cu art. 3 alin. (1) din Convenţia de la Roma din 1980 privind legea aplicabilă dispoziţiilor contractuale, în vigoare la momentul încheierii contractului de reasigurare din litigiu, aceasta poate fi convenită de părţile la contract expres, sau prin trimitere la un formular tip incident în raport de natura contractului dintre părţi, și în care legea aplicabilă, ca și instanţa competentă, sunt determinate, cum este cazul, în speţă, al formularului tip MAR 91 menţionat în poliţa de reasigurare.

Este eronată susţinerea recurentei cu privire la necesitatea ca formularul MAR 91 să fie ștampilat de emitent, câtă vreme poliţa de reasigurare nu se rezuma la acest formular ci, conform convenţiei părţilor, cuprinde și alte clauze, sau exclude unele clauze tip, ori le modifică – așa cum s-a procedat în speţă.

S-a reţinut, de asemenea, că, aplicând legea română, respectiv dispoziţiile art. 157 din Legea nr. 105/1992 și nu practica engleză – cum nefondat a susţinut recurenta, instanţa de apel și-a verificat competenţa de soluţionare a cauzei, care este un litigiu născut dintr-un contract cu element de extraneitate, respectiv un litigiu privind raporturi de drept internaţional privat, pronunţând o hotărâre legală și temeinică și aplicând corect dispoziţiile de lege incidente, respectiv cele ale art. 157 din Legea nr. 105/1992, evocate, și clauzele poliţei tip Mar 91, decizia fiind astfel și corect și coerent motivată.

Faţă de cele de mai sus, criticile recurentei împotriva deciziei instanţei de apel fiind neîntemeiate, cu aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul recurentei a fost respins ca nefondat.