Defendant's challenge to repayment schedule fails; penalty liability upheld for late 1999–2000 film fund contribution

Ajutor de stat. Obligativitatea plăţii unei contribuţii către Centrul Naţional al Cinematografiei. Lipsa avizului Consiliului Concurenţei. Efecte. Sancţiune aplicabilă.

Cuprins pe materii: Drept comercial. Diverse.

Index alfabetic: fond cinematografic

- penalitati de intarziere

- necompetenta materiala

- timbraj

- Consiliul Concurentei

Ordinul nr.1/2003, art.13

OUG nr.152/2000

Legii nr.143/1999

C. civ., art.969

Art.13 din Ordinul nr.1/2003 emis de Centrul Naţional al Cinematografiei impune necesitatea obţinerii unui aviz prealabil de la Consiliul Concurenţei pentru un ajutor de stat mai mare de 3 miliarde de lei (ROL).

Atâta timp cât printr-o decizie irevocabilă s-a reţinut că art.13 din Ordinul nr.1/2003 emis de Centrul Naţional al Cinematografiei, care impunea necesitatea obţinerii unui aviz prealabil de la Consiliul Concurenţei pentru un ajutor de stat mai mare de 3 miliarde, este legal, implicit, rezultă că pentru acordarea ajutorului de stat, în cauză, era necesar avizul Consiliului Concurenţei, ajutorul solicitat depășind suma de 3 miliarde lei (Rol).

Secţia comercială, Decizia nr.871 din 4 martie 2010

Reclamantul Centrul Naţional al Cinematografiei a chemat în judecată pe pârâta S.C. M.I. SRL, solicitând instanţei să oblige pârâta la plata sumei de 9.554.658.170 lei – reprezentând contribuţia de 1,5% la fondul cinematografic naţional pentru perioada 1 ianuarie 1999 – 31 decembrie 2000, și la penalităţi de întârziere în cuantum de 7.073.118.954 lei, calculate la această sumă potrivit reglementărilor privind impozitele și taxele datorate bugetului de stat; la 7.749.087.647 lei – contribuţia de 1,5% pentru anul 1999, reprezentând cota de reducere neutilizată și neraportată la Fondul cinematografic naţional și la penalităţile aferente acestei sume, calculate potrivit prevederilor legale în vigoare la data de 15 iunie 2001, în cuantum de 8.659.605.850 lei.

Reclamanta a arătat că, potrivit prevederilor art.13 alin.1 lit.c) din OUG nr.67/1997, posturile de televiziune private sunt obligate la o contribuţie de 3% din preţul minutelor de publicitate vândute, iar în acest sens trebuie să calculeze, să reţină și să vireze la Centrul Naţional al Cinematografiei, potrivit art.15 din același act normativ, sumele reprezentând contravaloarea procentului de 3%, până la data de 25 a lunii în curs, pentru luna anterioară.

Potrivit art.14 alin.1, aceste contribuţii se pot reduce cu 50%, la cererea expresă a postului de televiziune respectiv, cu obligaţia utilizării integrale a acestei reduceri pentru achiziţionarea de noi filme destinate proiectării în cinematografie sau în alte spaţii definite ca atare de Oficiul Naţional al Cinematografiei.

Sumele rămase neutilizate până la data de 31 decembrie a anului în curs, se virează către Oficiul Naţional al Cinematografiei, dar nu mai târziu de 25 ianuarie a anului următor celui pentru care s-a solicitat reducerea.

În conformitate cu dispoziţiile art.16 din OUG nr.67/1997, virarea cu întârziere a acestei sume, se sancţionează cu penalităţi de întârziere, potrivit prevederilor legale ce privesc impozitele și taxele datorate bugetului de stat.

Pârâta a depus întâmpinare, invocând excepţia netimbrării și a necompetenţei materiale.

Prin sentinţa nr.14/2002, Curtea de Apel București a admis acţiunea și a obligat pe pârâtă la 7.958.707.711 lei - reprezentând contribuţia de 1,5% la Fondul Cinematografic Naţional, pentru perioada 1 ianuarie 1999 – 31 decembrie 2000, la 9.440.834.498 lei – reprezentând majorare de întârziere aferentă sumei menţionate, pentru perioada 25 februarie 1999 – 31 ianuarie 2002, la suma de 7.749.087.647 lei – cota de reducere neutilizată pentru anul 1999 și la 10.964.959.425 lei – reprezentând majorări de întârziere aferente sumei menţionate, pentru perioada 25 ianuarie 2002 – 31 ianuarie 2002, reţinând că sumele respective sunt datorate de pârâtă în temeiul OUG nr.67/1997.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta, iar prin decizia nr.3012/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, Secţia comercială, a fost admis recursul, a fost casată sentinţa recurată și a fost trimisă cauza spre rejudecare la Tribunalul București.

Instanţa de recurs a reţinut că, potrivit art.2 pct.1 lit.a C. proc. civ., tribunalul este competent să soluţioneze acest litigiu care are o natură comercială și că trebuie administrate noi probe, pentru stabilirea cu exactitate a cuantumului sumelor datorate de pârâta reclamantă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secţia a-VI-a comercială. Pârâta a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii, ca rămasă fără obiect, deoarece între timp a achitat sumele datorate și a încheiat cu reclamanta o convenţie de eșalonare. (…)

Prin sentinţa comercială nr.6888/2008 a Tribunalului București, Secţia a-VI-a comercială, a fost admisă în parte acţiunea și a fost obligată pârâta la 518.221 lei – penalităţi de întârziere (282.627 lei și respectiv 235.594 lei), precum și la 1.600 lei cheltuieli de judecată.

Prima instanţă a reţinut că, potrivit expertizei contabile, pentru perioada 1 ianuarie 1999 – 31 decembrie 2000, cota de 1,5% - datorată de pârâtă în temeiul art.13 (12) alin.1 lit.c) din OUG nr.67/1997, în cuantum de 1.760.374,75 lei, a fost achitată integral până la data de 16 august 2006. Deoarece această sumă nu a fost achitată în termenul prevăzut de lege (art.15), pârâta are obligaţia de a plăti penalităţi de întârziere.

Nu s-a reţinut aprecierea pârâtei cu privire la existenţa convenţiei de eșalonare nr.1597/2003, încheiată în baza prevederilor art.12 din OUG nr.40/2002, deoarece prin decizia nr.2745/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, că această convenţie nu a intrat în vigoare, întrucât nu există avizul Consiliului Concurenţei, impus de art.3 alin.2 și art.13 alin.1 din Legea nr.143/1999.

În ce privește suma solicitată de reclamantă în temeiul art.14 alin.2 din OUG nr.67/1997, cu titlu de cotă de reducere neutilizată pe anul 1999, s-a reţinut că, potrivit raportului de expertiză contabilă, a fost utilizată pentru realizarea de filme și documentare, astfel că nu mai are obligaţia de restituire. Prin urmare nu datorează penalităţi de întârziere pentru această sumă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta, criticând-o, în special, pentru faptul că prima instanţă nu a luat în seamă convenţia de eșalonare nr.1570/2003.

Prin decizia comercială nr.101/2009 a Curţii de Apel București, Secţia a-V-a comercială, a fost respins, ca nefondat, apelul pârâtei și a fost obligată aceasta la 3.570 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Instanţa de apel a reţinut următoarele:

Efectele convenţiei de eșalonare nr. 1579/2003 nu s-au putut produce, pentru că nu era îndeplinită o cerinţă imperativă prevăzută de lege, respectiv avizul Consiliului Concurenţei.

Prin decizia civilă nr.2745/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, Secţia de contencios administrativ și fiscal, s-a stabilit că dispoziţiile art.13 din Ordinul nr.1/2003 emis de Centrul Naţional al Cinematografiei sunt valabile, ceea ce înseamnă că pentru un ajutor de stat mai mare de 3 miliarde este necesar avizul Consiliului Concurenţei.

Chiar dacă nu este vorba de o autoritate de lucru judecat, în sensul art.1201 C. civ. și art.166 C. proc. civ., în cauză este vorba de efectul substanţial al unei hotărâri judecătorești irevocabile, care constă în sancţionarea unei stări de fapt prin aplicarea normei de drept substanţial la situaţia de fapt din speţă.

Necesitatea avizului Consiliului Concurenţei, pentru producerea de efecte de către convenţia de eșalonare, a fost stabilită în mod substanţial de decizia civilă nr.2745/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, Secţia de contencios administrativ și fiscal, și nu mai poate fi schimbată în cauză.

A fost înlăturată și critica pârâtei cu privire la concursul dintre norma generală și cea specială, deoarece și acest aspect a făcut obiectul deciziei civile nr.2745/2005 a Î.C.C.J., Secţia de contencios administrativ și fiscal.

Nu s-a reţinut nici critica cu privire la nepronunţarea primei instanţe cu privire la apărarea pârâtei vizând încetarea calităţii de plătitor al acestei taxe, deoarece perioada avută în vedere de prima instanţă este anterioară apariţiei OUG nr.152/2000.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta pârâtă, aducându-i următoarele critici:

1. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu greșita aplicare a legii.

Astfel, în mod greșit instanţa de apel a reţinut că nu a intrat în vigoare convenţia de eșalonare nr.1579/2003.

Decizia civilă nr.2745/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie-Secţia de contencios administrativ și fiscal nu s-a pronunţat asupra validităţii convenţiei de eșalonare sau asupra momentului intrării ei în vigoare.

Această convenţie a fost încheiată în baza OUG nr.40/2002 iar pârâta a plătit 30% din datorie, astfel că beneficiază de scutirea la plata penalităţilor și majorărilor de întârziere, în baza art.12 din OUG nr.40/2002.

Convenţia dintre părţi nu conţine nici o clauză care să prevadă condiţionarea de un eventual aviz favorabil al Consiliului Concurenţei, părţile determinând prin convenţie momentul în care aceasta începe să-și producă efectele și anume, momentul constituirii garanţiei de 400.000.000 lei. Recurenta a arătat că a respectat convenţia de eșalonare, a constituit garanţia și a plătit întreaga sumă, până la momentul introducerii acţiunii.

Potrivit art.969 alin.(1) C. civ., convenţia are putere de lege între părţile contractante, iar respectiva convenţie nu a fost contestată și nici o instanţă nu s-a pronunţat asupra validităţii ei.

Prin decizia nr.2745/2005 a Î.C.C.J., Secţia de contencios administrativ și fiscal, nici nu se putea constata, cu putere de lucru judecat, că această convenţie nu a intrat în vigoare, deoarece nici nu a fost legal investită cu o cerere având acest obiect.

Recurenta a mai susţinut că prin sentinţa civilă nr.3668/2006, pronunţată de Curtea de Apel București, Secţia a-VIII-a, a fost respinsă cererea în constatarea nulităţii absolute a convenţiei de eșalonare nr.1579/2003 ca tardiv formulată, această sentinţă rămânând definitivă și irevocabilă prin nerecurare.

Chiar dacă prima instanţă ar fi fost învestită cu o cerere în constatarea nevalabilităţii acestei convenţii, deși nu a fost investită, aceasta n-ar fi putut decât să constate valabilitatea convenţiei, în considerarea faptului că ajutorul acordat avea o valoare inferioară plafonului de 5.000.000.000 lei (Rol) stabilit de art.23 din OUG nr.40/2002, nefiind necesar avizul Consiliului Concurenţei.

Recurenta a mai arătat că, deși este adevărat faptul că i s-a respins cererea de anulare a art.13 din Ordinul CNC nr.1/2003, care stabilea că ajutorul mai mare de 3.000.000.000 lei trebuia notificat Consiliul Concurenţei, totuși au rămas în vigoare dispoziţiile art.12 și 23 din OUG nr.40/2002.

S-a apreciat de către recurentă că OUG nr.40/2002 reprezintă o lege specială în raport cu Legea nr.143/1999, astfel că se aplică dispoziţiile art.23 din OUG nr.40/2002 la situaţia de faţă, aceasta însemnând că ajutorul de stat mai mic de 5 miliarde lei nu trebuie notificat Consiliului Concurenţei.

2. Instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că la data de 20 octombrie 2000, data intrării în vigoare a OUG nr.152/2000, a încetat obligaţia pârâtei de plată a contribuţiei ce face obiectul acţiunii, astfel că pentru perioada 20 octombrie 2000 – 31 decembrie 2000 nu mai trebuia să fie obligată.

Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

1. Hotărârea instanţei de apel este dată cu aplicarea corectă a legii.

Potrivit art.261 alin.1 C. proc. civ., hotărârea judecătorească cuprinde practicaua, considerentele și dispozitivul. Prin urmare, dezlegarea pricinii se face nu numai prin dispozitiv, ci și prin considerentele hotărârii, părţile fiind ţinute să respecte cele constatate de instanţă, inclusiv în considerentele hotărârii.

În considerentele deciziei civile nr.2745/22 aprilie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, Secţia de contencios administrativ și fiscal, se arată că pentru intrarea în vigoare a convenţiei de eșalonare nr.1579/ 2003 era necesar avizul Consiliului Concurenţei.

Deși obiectul acelui litigiu nu l-a constituit valabilitatea convenţiei, ci legalitatea art.13 a Ordinului nr.1/2003 emis de CNC, care impunea tocmai necesitatea obţinerii unui aviz prealabil de la Consiliul Concurenţei pentru un ajutor de stat mai mare de 3 miliarde, cum este cazul în speţă, atâta timp cât prin decizia respectivă s-a reţinut că acest articol este legal, implicit, rezultă că pentru acordarea ajutorului de stat, în cauză, era necesar avizul Consiliului Concurenţei, ajutorul solicitat depășind suma de 3 miliarde lei (Rol).

Este adevărat că, potrivit art.969 C. civ., convenţiile dintre părţi reprezintă legea părţilor, însă același articol menţionează faptul că numai convenţiile legal făcute au putere de lege între părţi, or, convenţia nr.1579/2003 dintre părţi nu este legal făcută, nefiind obţinut avizul Consiliului Concurenţei, așa cum cer dispoziţiile art.13 din Ordinul nr.1/2003 emis de CNC, articol care a fost declarat legal prin decizia nr.2745/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, Secţia de contencios administrativ și fiscal.

Chiar dacă nu a fost formulată o cerere expresă privind constatarea nevalabilităţii acestei convenţii, instanţele, pe cale incidentală, pot analiza valabilitatea convenţiei, lucru pe care, de altfel l-au și făcut atât prima instanţă, cât și instanţa de apel.

Nu s-a reţinut susţinerea recurentei în sensul că prin sentinţa civilă nr.3668/2006 a Curţii de Apel București, Secţia a-VIII-a, a fost respinsă în mod irevocabil cererea de constatare a nulităţii absolute a respectivei convenţii, deoarece soluţia nu a fost pronunţată pe fondul cauzei, ci pe excepţia tardivităţii.

Nici critica ce privește caracterul special al dispoziţiilor art.23 din OUG nr.40/2002 faţă de dispoziţiile Legii nr.143/1999 nu a fost reţinută, deoarece, în cauză, nu se pune problema concursului de legi sau dispoziţii legale, ci problema efectelor unei hotărâri judecătorești irevocabile, respectiv ale deciziei civile nr.2745/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie, Secţia de contencios administrativ și fiscal, hotărâre în care se reţine, în mod clar, faptul că respectiva convenţie de eșalonare, nr.1579/2003, nu a fost legal încheiată, deci nu a putut produce efecte.

2. Nu s-a putut reţine faptul că de la data intrării în vigoare a OUG nr.152/2000, a încetat obligaţia pârâtei, de plată a contribuţiei ce face obiectul acţiunii, deoarece, după cum chiar pârâta recunoaște, ea a plătit integral contribuţia datorată, inclusiv pentru perioada 20 octombrie 200 – 31 decembrie 2000, dar cu întârziere, or, tocmai pentru faptul că a plătit-o cu întârziere datorează penalităţi și majorări, convenţia de eșalonare nr.1579/2003, nefiind legal încheiată, așa după cum s-a arătat la punctul 1.

Având în vedere cele de mai sus, Înalta Curte a constatat că nici una dintre criticile formulate în recurs nu este fondată, astfel că, în baza art.312 alin.1 C. proc. civ., a respins recursul, ca nefondat.