Rescission of privatization contract: applicability of three-year general limitation period versus specialized enforcement statute

Prescripţie extinctivă. Acţiune în rezoluţiunea unui contract de privatizare. Termenul de prescripţie aplicabil.

Cuprins pe materii: Drept comercial. Prescripţia extinctivă.

Index alfabetic: competenţă teritorială

- contract de privatizare

- prescripţie

- privatizare

- rezoluţiune

Decretul nr.167/1958, art.7

O.U.G. nr.51/1998, art.13 alin. 5

În cazul unei acţiuni ce vizează rezoluţiunea unui contract de privatizare, pentru pretinsa neexecutare a obligaţiilor asumate de către cumpărătoare, termenul de prescripţie aplicabil este termenul general de 3 ani reglementat de Decretul nr.167/1958.

Prescripţia începe să curgă de la data la care se naște dreptul la acţiune, astfel, în cauză, dreptul la acţiune s-a născut la data la care obligaţiile asumate prin contract au devenit scadente.

Secţia comercială, Decizia nr.475 din 9 februarie 2010

Prin sentinţa nr.10857/20 octombrie 2008, Tribunalul București, Secţia a VI-a comercială, a respins excepţia necompetenţei teritoriale invocată de pârâtul M.I. și a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, respingând ca prescrisă acţiunea formulată de reclamanta AVAS București, obligând-o la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1000 lei.

Reclamanta a investit instanţa cu o acţiune în rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare acţiuni nr.TL 22/28 aprilie 2000, solicitând totodată să reţină toate sumele achitate în contul acesteia și obligarea pârâtului la restituirea acţiunilor ce au făcut obiectul contractului; obligarea pârâtului la plata daunelor interese constând în contravaloarea unui număr de 30316 acţiuni ce au fost cesionate de cumpărător fără acordul AVAS; obligarea pârâtului la plata sumei de 348,45 lei reprezentând daune interese pentru nerespectarea art.8.7 lit.c din contract și la plata daunelor interese, reprezentând valoarea prejudiciilor aduse AVAS, a căror valoare va fi stabilită printr-o expertiză economico-financiară conform art.21 alin.3 din OG nr.25/2002.

Cu privire la excepţia de necompetenţă teritorială a instanţei (Tribunalul București) instanţa fondului a reţinut incidenţa dispoziţiilor art.10 alin.1 C. proc. civ., potrivit cu care, în afară de instanţa domiciliului pârâtului – în cererile privitoare la rezoluţiunea unui contract - este competentă instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea, chiar în parte a obligaţiunii, constatând că potrivit art.14.9 locul contractului este sediul vânzătorului.

Dându-se eficienţă prevederilor art.12 C. proc. civ., s-a constatat că este competent teritorial să soluţioneze cauza Tribunalul București.

În ce privește excepţia prescripţiei dreptului la acţiune s-a avut în vedere data acţiunii – 22 aprilie 2008 – și petitul principal al acţiunii, constând în rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare nr.TL 22/28 aprilie 2000 pentru neexecutarea unor obligaţii asumate de cumpărător, considerând că, în cauză, are aplicabilitate termenul general de prescripţie de 3 ani reglementat de Decretul nr.167/1958.

Așa fiind, s-a apreciat că reclamanta avea posibilitatea de a solicita rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare pentru neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin contractul de privatizare (așa cum acestea au fost indicate prin acţiune) în termen de 3 ani, termen ce s-a împlinit, cu mult înainte de data promovării acţiunii.

De asemenea, instanţa a avut în vedere și dispoziţiile art.1 alin.2 din Decretul nr.167/1958 potrivit cu care – odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acţiune privind dreptul accesoriu – și a constatat ca prescrise și petitele accesorii capătului principal, de rezoluţiune a contractului de vânzare-cumpărare acţiuni.

Apelul formulat de reclamantă împotriva sentinţei a fost respins ca nefondat prin decizia nr.165 din 7 aprilie 2009 a Curţii de Apel București, Secţia a VI-a comercială, care a reţinut că în cauza dedusă judecăţii nu-și au aplicabilitate prevederile O.U.G. nr. 51/1998.

S-a mai reţinut că termenul de prescripţie aplicabil este cel de 3 ani reglementat de Decretul nr.167/1958, termen ce a început să curgă – pentru petitul principal al acţiunii – la data contractului, împlinindu-se la 28 aprilie 2003, fiind prescrise și petitele accesorii acestuia conform principiului „accesorium sequitur principale”.

Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta AVAS București, care a invocat art.304 pct.9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a susţinut următoarele:

- Ambele instanţe au ignorat dispoziţiile art.13 alin. 5 din O.U.G. nr.51/1998 care prevăd că dreptul de a cere executarea silită a creanţelor preluate de A.V.A.S. este de 7 ani.

- În cauză nu sunt incidente prevederile art.3 din Decretul nr.167/1958, iar dreptul la acţiune al A.V.A.S. s-a născut la 18 decembrie 2006 când, prin adresa nr.VP 4/6407/18 decembrie 2006 i s-a solicitat pârâtei să prezinte documentele care să ateste îndeplinirea clauzelor contractuale cu privire la realizarea obligaţiilor de mediu.

Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Cu privire la pretinsa incidenţă a prevederilor O.U.G. nr.51/1998 se constată, pe de o parte, că reclamanta nu a invocat un astfel de temei în acţiunea promovată în instanţă, și că, pe de altă parte, aceasta se află în eroare, făcând confuzie între prescripţia dreptului de a cere executarea silită și prescripţia dreptului material la acţiune.

Demersul judiciar al reclamantei nu are caracterul unei executări silite, ci al unei acţiuni de drept comun ce vizează rezoluţiunea unui contract de privatizare pentru pretinsa neexecutare a obligaţiilor asumate prin acesta de către pârâtă.

În consecinţă, termenul de prescripţie aplicabil este termenul general de 3 ani reglementat de Decretul nr.167/1958, așa cum corect au reţinut și instanţele anterioare.

Conform art.7 din Decretul nr.167/1958 prescripţia începe să curgă de la data la care se naște dreptul la acţiune, astfel că în cauza dedusă judecăţii dreptul la acţiune s-a născut la data la care obligaţiile asumate prin contract au devenit scadente.

În atare situaţie, în raport de prevederile menţionate nu a fost primită susţinerea recurentei potrivit căreia, dreptul său la acţiune s-ar fi născut la data de 18 decembrie 2006, când i s-ar fi solicitat pârâtului prezentarea documentelor care să ateste realizarea obligaţiilor de mediu.

Cum critica recurentei este limitată, sub acest aspect, numai la petitul privind neîndeplinirea obligaţiei de realizare a investiţiilor de mediu, s-a arătat că acestea au avut termene scadente până în decembrie 2003, fiind prescrise la data formulării acţiunii (aprilie 2008), neavând relevanţă perioada de derulare a contractului.

În consecinţă, faţă de considerentele expuse, Înalta Curte a constatat că decizia atacată este dată cu aplicarea corectă a normelor incidente în cauză, motiv pentru care a menţinut-o prin respingerea recursului ca nefondat.