Lease termination and qualification of appellate remedy under the legality of appeals principle

Acţiune în rezilierea unui contract. Recalificarea căii de atac. Condiţii

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Apelul

Index alfabetic: cale de atac

- Calificarea căii de atac

- Principiul legalităţii căii de atac

C. proc. civ., art. 159, art. 2821

Legea nr. 304/2004, art. 54 alin. (2)

În ipoteza în care, prin intermediul căii de atac a recursului, se pune în discuţie însăși calificarea unei căi de atac declanșată împotriva unei hotărâri pronunţate de o instanţă de fond, instanţa are obligaţia de a examina dacă a fost respectat în cauză principiul legalităţii căilor de atac.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 3540 din 9 noiembrie 2011

Prin sentinţa comercială nr. 1626/C/2010 pronunţată de Tribunalul Sibiu a fost obligată pârâta Comuna C. să asigure reclamantei SC G.A. SRL Avrig folosinţa pașnică a lucrului închiriat, respectiv teren pășunat din contractul de închiriere nr. 700/2007 modificat prin actul adiţional din data de 22.11.2007 și 08.05.2008.

S-a respins prin aceeași sentinţă cererea reconvenţională formulată de pârâtă prin care a solicitat rezilierea contractului de închiriere pentru neachitarea în termen a chiriei prevăzute în contract și pentru subînchirierea terenului altei persoane în condiţiile în care acest lucru este permis doar cu acordul proprietarului, acord pe care nu l-a avut.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în ce privește cererea principală, că între părţi s-a încheiat contractul de închiriere nr. 700/2007, potrivit cu care reclamanta SC G.A. SRL a închiriat suprafaţa de 100 ha teren pe o durată de 5 ani, cu posibilitatea prelungirii, pentru o chirie de 25 Eur/ha/an, achitată în două tranșe lunare, în favoarea pârâtei comuna C. prin Primar.(...)

Cu Adresa nr. 263/2009 reclamanta a fost anunţată de către pârâtă că începând cu 01.09.2009 contractul încetează de plin drept motivat de faptul că reclamantul nu și-a îndeplinit obligaţiile contractuale, respectiv a concesionat după recoltare dreptul de pășunat numitului G.I. și nu a plătit chiria aferentă stabilită conform actului adiţional nr. 730/2007.

Raportat la această stare de fapt, pentru a admite acţiunea reclamantei, prima instanţă a reţinut că în cuprinsul contractului de închiriere nu există vreo clauză cu valoare de pact comisoriu care să-i permită pârâtei să impună rezilierea de drept a contractului, ci doar prin intervenţia instanţei de judecată și după punerea în întârziere a reclamantei, aceasta neputând fi considerată ca fiind în întârziere prin simplul fapt al ajungerii la scadenţă.

Cât privește cererea reconvenţională formulată de pârâta Comuna C. prin care solicită rezilierea contractului și obligarea la plata chiriei pe anul 2008, s-a reţinut că nu se poate vorbi în cauză despre o subînchiriere a terenului către o altă persoană, respectiv către numitul G.I. pentru pășunatul oilor, întrucât această pășunare s-a realizat doar după recoltarea porumbului de către pârâta reconvenţională, respectiv în perioada 20.11.2008 – primăvara anului 2009, când se începeau lucrările de arat ale terenului, în schimbul pășunatului, beneficiarul a asigurat paza culturii și a terenului.(...)

Prin decizia nr. 38/2011 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia comercială, s-a admis apelul declarat de pârâta reclamantă reconvenţională Comuna C. reprezentată de Primar. A fost schimbată în tot sentinţa atacată în sensul că: s-a admis acţiunea reconvenţională formulată de reclamanta reconvenţională Comuna C. împotriva pârâtei reconvenţionale SC G.A. SRL Avrig și s-a dispus rezilierea contractului de închiriere nr. 700/2007 încheiat între părţi. A fost respins acţiunea principală formulată de reclamanta SC G.A. SRL Avrig privind obligarea Comunei C. să asigure folosinţa pașnică a terenului închiriat prin contractul nr. 700/2007 (…).

Verificând legalitatea și temeinicia sentinţei apelate, instanţa de control judiciar a reţinut că soarta acţiunii principale, prin care reclamanta solicită obligarea pârâtei la a-i asigura în continuare folosinţa ternului închiriat, depinde de soluţia ce se va da în acţiunea reconvenţională privind rezilierea contractului de închiriere solicitată de proprietarul terenului, respectiv Primăria Comunei C., așa încât a fost examinată cu prioritate această cerere.

S-a observat cu privire la această cerere, în primul rând, că nu poate fi considerată inadmisibilă, așa cum a reţinut prima instanţă, pe motiv că reclamanta reconvenţională a solicitat direct „admiterea” rezilierii, iar nu a se „dispune” rezilierea ori să se „constate” rezilierea.(...)

Pe de altă parte, s-a constatat că prima instanţă a verificat motivele de reziliere a contractului invocate de către pârâtă în cererea reconvenţională, găsindu-le, într-adevăr, neîntemeiate, așa încât consemnarea inclusiv a inadmisibilităţii cererii reconvenţionale constituie o simplă eroare, ce va permite însă examinarea cererii pe fond inclusiv în recurs.

Sub acest aspect, în ce privește temeinicia soluţiei pronunţate, prin care s-a respins cererea reconvenţională, privitor la cele două motive invocate, respectiv neplata la timp a chiriei și subînchirierea terenului închiriat și schimbarea destinaţiei acestuia, s-a constatat ca fiind întemeiat doar primul motiv de reziliere, privitor la neplata la termen a chiriei datorate de către pârâta reconvenţională, cel de-al doilea motiv de reziliere nefiind întemeiat.

Cât privește însă cel de-al doilea motiv de reziliere invocat de către pârâta reclamantă reconvenţională s-a constatat că este neîntemeiat.

Neplata la timp a chiriei într-un contract de închiriere se consideră o încălcare esenţială a contractului, aceasta constituind obligaţia principală a locatarului și raţiunea de a închiria a proprietarului. (...)

În aceste condiţii, în care pârâta reconvenţională în calitate de locatar nu și-a îndeplinit obligaţia principală, de plată la scadenţă a chiriei, respectiv la sfârșitul anului 2008, ci doar ulterior, cu o întârziere considerabilă, soluţia rezilierii contractului de închiriere la cererea proprietarului se impune, sens în care se va schimba sentinţa primei instanţe.(...)

Soluţia rezilierii contractului de închiriere, astfel pronunţată, va conduce în mod implicit la respingerea pe fond a cererii principale, prin care se solicită în fapt, executarea acestui contract de către pârâta proprietară, respectiv asigurarea folosinţei terenului. (...)

Împotriva acestei soluţii a declarat recurs SC G.A. SRL, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 1, 3, (...) C. proc.civ. prin care s-a solicitat admiterea lui, în principal, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei Curţii de Apel Alba Iulia, pentru soluţionarea căii de atac, conform art. 2821 C. proc. civ., după regulile prevăzute de art. 299 - 316 C. proc. civ., și, în subsidiar, modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului promovat, ca fiind neîntemeiat și menţinerea hotărârii instanţei de fond ca fiind temeinică și legală.

În dezvoltarea motivelor de casare recurenta a susţinut:

1. Art. 304 pct. 1 și 3 C. proc. civ.: Instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, iar hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei altei instanţe.

În susţinerea acestor motive de recurs, recurenta a susţinut că la primul termen de judecată după ce a fost citată, a solicitat instantei de apel recalificarea căii de atac dispusă de instanţa de fond, din apel în recurs, deoarece potrivit art. 2821 C. proc. civ., calea de atac legală este de recurs, și nu de apel, așa cum în mod greșit s-a arătat prin dispozitivul

sentinţei atacate. A solicitat să se observe faptul că acţiunea principală este o acţiune posesorie, care nu poate fi atacată cu apel conform articolului invocat, iar acţiunea

reconvenţională este o acţiune evaluabilă în bani, care, de asemenea, având în vedere valoarea ei, nu poate fi atacată cu apel. Prin urmare, în cauza de faţă, instanţa de apel era obligată, în raport cu petitele acţiunii și cu valoarea obiectului acestora, să constate incidenţa art. 2821 C. proc. civ., să califice calea de atac ca fiind recurs, iar nu apel și să-și verifice competenţa materială. Neprocedând astfel, instanţa a încălcat atât normele sus evocate, cât și competenţa materială, care revenea la acea dată unei instanţe inferioare în grad, decizia fiind astfel afectată de nulitatea prevăzută de art. 159 C. proc. civ.

Pe de altă parte, cu privire la celălalt motiv invocat, recurenta a arătat instanţei de control judiciar că instanţa care a soluţionat calea de atac dedusă judecăţii nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, respectiv nu a fost alcătuită din 3 judecători conform normelor imperative prevăzute de art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, modificată și completată. (...)

Înalta Curte, analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate de către reclamantă, a constatat că soluţia instanţei de apel este corectă, pentru următoarele considerente:

Criticile subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1 și 3 sunt nefondate întrucât în mod corect instanţa de apel a calificat calea de atac cu care era învestită, prin raportare la obiectul cererii principale și al cererii reconvenţionale. În consecinţă, instanţa era competentă să judece apelul, iar compunerea completului a fost corect realizată cu doi judecători.

În ipoteza în care, prin intermediul căii de atac a recursului, se pune în discuţie însăși calificarea unei căi de atac declanșată împotriva unei hotărâri pronunţate de o instanţă de fond, instanţa are obligaţia de a examina dacă a fost respectat în cauză principiul legalităţii căilor de atac.

Astfel, într-o ierarhie a principiului unicităţii căii de atac și al legalităţii căii de atac, instanţa de recurs consideră că are prioritate principiul legalităţii căii de atac, cu precizarea necesară că dispoziţiile procesuale care instituie, într-un sistem de drept, căile de atac pe care o parte poate să le exercite trebuie să fie nu doar accesibile, dar și previzibile, calitatea legii, de a fi accesibilă și previzibilă, fiind o garanţie a procesului echitabil în materie civilă, astfel cum este acesta protejat prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea cauza Rotaru împotriva României, hotărârea din 4 mai 2000, par. 52, 55).

Cum în cauza dedusă judecăţii nu s-a dispus recalificarea căii de atac ce a fost menţionată de către judecătorul fondului, cerere ce a fost respinsă de către tribunal, este evident că se impune verificarea aspectului legalităţii căii de atac ce ar fi putut fi exercitată împotriva acestei sentinţe.

Din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, în ipoteza în care există o ingerinţă în dreptul de acces la un tribunal independent și imparţial, instituit de lege, această ingerinţă nu doar că trebuie să fie legală, să urmărească un scop legitim și să fie necesară într-o societate democratică, dar ea trebuie să fie și proporţională, proporţionalitate ce se apreciază prin balansul dintre măsura dispusă și interesele aflate în joc, dintre mijloacele folosite și scopul vizat (a se vedea cauza Lungoci împotriva României, hotărârea din 26 ianuarie 2006, definitivă la 26 aprilie 2006, par. 36).

Sub un prim aspect, Curtea consideră necesar să precizeze că, dacă în materie civilă, instanţa de contencios european a drepturilor omului nu instituie, în sarcina statelor contractante, obligaţia de a crea instanţe de apel sau de recurs (casaţie), nu mai puţin, în ipoteza în care, statul reglementează, în propriul sistem de drept, atât calea de atac a apelului, cât și a recursului, accesul la aceste grade de jurisdicţie trebuie să fie efectiv, garanţiile fundamentale ale arti. 6 din Convenţie fiind aplicabile (cauza Blandeau c. Franţei, hotărârea din 10 iulie 2008, cauza Gregorio de Andrade c. Portugaliei, hotărârea din 14 noiembrie 2006).

În cauza dedusă judecăţii, câtă vreme instanţa de fond nu a considerat necesar să afle care este valoarea obiectului cererii deduse judecăţii și nu i-au pus în vedere această obligaţie pârâtei reclamante, Curtea apreciază că, în virtutea doctrinei efectului util al normelor legale, în ipoteza unei acţiuni în recuperare imobiliară ocrotind posesia acelui bun, ce se referă la o importantă suprafaţă de teren, și în absenţa unor probe contrare, calea de atac ce urma a fi dată în cauză era aceea a apelului, și nu a recursului, un argument suplimentar al acestui raţionament fiind acela al raţiunii legii (ratio legis), în sensul în care art. 2821 C. proc. civ. se referă, în mod evident, la cereri cu o complexitate redusă, ce nu trebuie să parcurgă gradele de jurisdicţie ale apelului și recursului.

Or, în opinia Curţii, raţiunea legiuitorului, în actualul sistem procesual, este aceea de a institui, și în materie civilă, accesul la calea de atac a apelului și a recursului, excepţia fiind aceea doar a căii de atac a recursului, în cauze de o importanţă redusă, excepţiile fiind de strictă interpretare și aplicare. În același sens, instanţa de recurs apreciază că tribunalul nu ar fi putut respinge în mod automat cererea de recalificare a căii de atac, întemeindu-se doar pe argumentul că părţile nu au indicat valoarea obiectului cererii deduse judecăţii la instanţa de fond, ci ar fi avut obligaţia, pentru dezlegarea corectă a acestei cereri, să solicite acestora să-și precizeze această valoare și, în cazul în care ar fi fost contestată această valoare, de către partea adversă, să dispună în consecinţă. Neprocedând în acest mod, s-a menţinut corectă calificarea căii de atac drept apel, motiv pentru care criticile recurentei sunt nefondate. (...)

Pentru toate considerentele reţinute mai sus, conform art. 312 C. proc. civ., s-a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC G.A. SRL împotriva deciziei comerciale nr. 38 de la 15 aprilie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia comercială.