Administrator exonerated from civil liability for business decision; appeal dismissed and first-instance judgment reinstated

Acţiune în răspundere civilă delictuală promovată împotriva administratorului. Obligaţia de prudenţă și diligenţă. Condiţii și efecte

Cuprins pe materii: Dreptul afacerilor. Funcţionarea societăţilor

Index alfabetic: acţiune în răspundere civilă delictuală

- administrator

- obligaţie de prudenţă și diligenţă

Legea nr. 31/1990, art. 73 lit. e), art. 1441

Obligaţia de prudenţă și diligenţă, de care fac vorbire dispoziţiile art. 1441 din Legea nr. 31/1990, nu este încălcată dacă în momentul luării unei decizii de afaceri, administratorul este în mod rezonabil îndreptăţit să considere că acţionează în interesul societăţii.

Astfel, câtă vreme discernământul administratorului nu este afectat de o miză personală, este informat corespunzător în legătură cu natura afacerii și este convins că hotărârile luate sunt în interesul societăţii, atunci administratorul este exonerat de răspundere.

Secţia comercială, Decizia nr. 2827 din 27 septembrie 2011

Prin acţiunea introductivă, reclamanta SC D.C. SRL a chemat în judecată pe pârâtul M.F., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie angajată răspunderea patrimonială a acestuia și astfel să fie obligat la plata sumei de 94.000 USD reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat societăţii reclamante prin coordonarea defectuoasă a întregii activităţi a acesteia în calitatea sa de administrator. Reclamanta a mai solicitat și obligarea la plata dobânzii legale calculate până la data plăţii efective precum și la plata sumei de 22.992 lei reprezentând cheltuieli de judecată suportate de societatea reclamantă ca urmare a deschiderii procedurii de reorganizare judiciară.(...)

Prin sentinţa nr. 461/Fcom/2008, Tribunalul Galaţi a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta SC D.C. SRL Brăila împotriva pârâtului M.F.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală, conform art. 998 și art. 999 C. civ. trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: existenţa prejudiciului, existenţa faptei ilicite, raportul de cauzalitate dintre fapta săvârșită și prejudiciu, precum și existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul. S-a mai reţinut că, deși textul art. 1169 C. civ. prevede expres că cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească, adică sarcina probei incumbă reclamantului, acesta a reușit să demonstreze doar că pârâtul a avut calitatea de administrator al societăţii, că în această calitate a încheiat un contract de prestări servicii de marketing, că în baza acestui contract s-a emis ulterior factura Invoice nr. 146/2006 cu o valoare de 94.000 USD și că simplul fapt că reclamanta a fost nevoită să achite această sumă nu atrage automat răspunderea pârâtului și obligarea acestuia la plata unor cheltuieli de judecată angajate de societate în procedura insolvenţei.

În rejudecare, prin decizia nr. 21/A/2011 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, Secţia comercială, maritimă și fluvială, s-a admis apelul declarat de reclamanta, s-a respins, ca nefondată, excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de intimatul-pârât M.F. și s-a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că s-a admis în parte acţiunea, fiind obligat pârâtul la plata sumei de 94.000 USD plus dobânda legală de la data de 28.10.2008 până la data achitării debitului, în lei la cursul BNR din ziua plăţii.(...)

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurentul-pârât M.F., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul dispozitiilor art. 304 pct. 8 si 9 C.proc.civ. și solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii atacate și respingerea, ca nefondată, a apelului și a acţiunii promovate, cu cheltuieli de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a arătat că interpretarea pe care a dat-o instanţa de apel excepţiei autorităţii de lucru judecat și elementelor privind răspunderea administratorului este greșită.

S-a arătat, astfel, că, potrivit art. 22 C.proc.pen., hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârșit-o și la vinovăţia acesteia. Plângerile penale formulate împotriva recurentului au vizat aceleași aspecte delictuale pe care le evoca intimata și în cadrul cererii de chemare în judecată, iar acţiunea civilă în cadrul plângerii penale a fost soluţionată în același timp cu acţiunea penală, operand astfel autoritatea de lucru judecat.

Recurentul a susţinut că și contestaţia formulată de intimată în cadrul procedurii insolvenţei, ce a fost respinsă de judecătorul sindic prin sentinţa de deschidere a procedurii insolvenţei nr. 29/S/2008, viza, în mare parte, aceleași elemente ca și plângerile penale și prezenta cerere de chemare în judecată. Recursul declarat împotriva sentinţei de deschidere a procedurii insolvenţei a fost respins ca rămas fără obiect, cu motivarea că prin sentinţa nr. 174/2008 judecătorul sindic a admis raportul final și a dispus închiderea procedurii, desfiinţându-se astfel și obiectul recursului, motivare ce a presupus un nou control judiciar, atât din partea judecătorului sindic, cât și a instanţei de recurs, care au apreciat că suma ce formează obiectul contractului de prestări servicii este datorată și are caracter cert, lichid si exigibil.

Pe fondul litigiului, recurentul a arătat că în speţă încheierea contractului de prestări servicii intră în obiectul de activitate al societăţii, astfel cum este el prevăzut in actul constitutiv, iar acceptarea facturii intra in categoria atribuţiilor pe care recurentul le avea in calitate de administrator al societăţii. Instanţa de apel a reţinut că acceptarea facturii ar fi fost făcută la momentul in care recurentul îndeplinea si calitatea de director general, insa calitatea de administrator i-a fost revocata la data de 27.03.2007, data la care se încheie contractul individual de munca cu funcţia de director general, contract ce a încetat la 08.08.2007. Factura externa este emisa la 14.07.2006, iar procesul-verbal de conciliere cu beneficiarul facturii are loc la 21.10.2006, ceea ce înseamnă că atât încheierea contractului de prestări servicii, cat si înregistrarea facturii fiscale si recunoașterea debitului au avut loc numai in perioada cat recurentul a fost administrator si nu are nimic de-a face cu calitatea de director general.

In ceea ce privește elementele răspunderii delictuale, recurentul a arătat ca la momentul încetării calităţii de administrator, recurentul a predat toata evidenta financiar-contabila noului administrator, fără ca asociatul unic sa ii reproșeze ceva, ulterior fiind angajat chiar ca director general.

Contractul de prestări servicii a fost înregistrat la societate, la fel si factura fiscala, asociatul unic luând la cunoștinţa despre efectele acestor înscrisuri, la finele mandatului aprobând situaţiile financiare ale societăţii. Bilanţul contabil pe anul 2006 al societăţii a fost aprobat de către asociatul unic, in primul trimestru al anului 2007, inclusiv cu înscrierea facturii fiscale si de recunoaștere a efectelor acesteia la capitolul „creditori ai societăţii”.

În privinţa raportului de inspecţie fiscală, recurentul consideră că acesta nu îi este opozabil, necontestarea acestuia constituind un risc asumat de societatea intimata, care a urmărit, in opinia recurentului, obţinerea unui înscris care sa îl culpabilizeze.

Recursul este fondat.

Înalta Curte reţine încă de la început că prin cererea de chemare in judecata, reclamanta SC D.C. SRL a solicitat, in temeiul dispoziţiilor art. 998-999 C.civ. coroborate cu prevederile Legii nr. 31/1990, sa se atragă răspunderea patrimoniala a paratului M.F. si obligarea acestuia la plata sumei de 94.000 USD, reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat societăţii prin coordonarea defectuoasa a întregii activităţi, in calitatea de administrator, suma la care se adaugă dobânda legala pana la data efectiva a plăţii și suma de 22.992 lei, reprezentând cheltuielile de judecata suportate de societate ca urmare a deschiderii procedurii de reorganizare judiciară.

În motivare, reclamanta a arătat, în esenţă, că pârâtul a semnat factura/invoice nr. 146/2006, emisa de SC T.T.F. Inc la data de 14.07.2006 in baza contractului de prestări servicii de marketing încheiat intre cele doua societăţi, deși aceasta factura nu cuprindea nicio inserare cu privire la serviciile ce au fost realizate si facturate, iar potrivit contractului (art. 5) SC T.T.F. Inc avea obligaţia notificării serviciilor prestate prin act adiţional. In plus, susţine reclamanta, paratul a semnat si procesul verbal de conciliere din data de 21.10.2006, acceptând tacit plata sumei de 94.000 USD.

În opinia reclamantei, obiectul contractului nefiind executat, paratul a creat societăţii un prejudiciu material, din culpa, întrucât în calitatea sa de administrator și director general in cadrul societăţii nu si-a îndeplinit in mod corespunzător atribuţiunile ce ii reveneau si nu a acţionat in interesul general al societăţii, acceptând la plata o suma nedatorata si nejustificata. Reclamanta invoca astfel ușurinţa cu care pârâtul a acceptat la plata o suma nedatorata si nejustificata, precum si coordonarea defectuoasa a întregii activităţi din cadrul societăţii.

A mai arătat reclamanta ca aceasta administrare defectuoasa a condus la plata sumei de 94.000 USD, dar si a cheltuielilor de judecata din dosarul de insolvenţă nr. xx04/113/2007 al Tribunalului Brăila, Secţia comerciala si de contencios administrativ.

In drept, reclamanta a invocat art. 998-999 C.civ., art. 73 lit. e), art. 1442 si art. 1443 din Legea nr. 31/1990.

Instanţele de fond au reţinut, in stabilirea situaţiei de fapt, ca, încă de la data înregistrării societăţii, respectiv 28.12.2005, pârâtul a avut calitatea de administrator unic până la data de 27.03.2007, când a fost revocat din funcţie, așa cum rezultă din încheierea nr. 1430/2007 a O.R.C. de pe lângă Tribunalul Brăila. Paratul a avut si contract individual de munca încheiat cu societatea reclamanta pe o perioada de 12 luni, începând cu 05.09.2006, fiind angajat in calitate de director general.

În calitatea sa de reprezentant legal al reclamantei, recurentul pârât a semnat cu SC T.T.F. Inc. contractul de prestări servicii de marketing nr. DO 102/2006, încheiat pe o perioada de 1 an, începând cu 01.02.2006.

În art. 5 din contract s-a prevăzut ca pentru realizarea obiectului contractului în strictă conformitate cu toate clauzele acestuia, beneficiarul va achita prestatorului suma facturata in funcţie de serviciile prestate notificate in act adiţional, iar art. 6 prevede ca suma se va achita de către beneficiar in termen de 5 zile de la data primirii proforma-invoice eliberate de către prestator, plata urmând a fi achitata de beneficiar prestatorului prin act adiţional care urma sa fie semnat de părţi in termen de 10 zile. Factura invoice emisă la data de 14.07.2006 prevede ca suma de 94.000 USD este datorata in conformitate cu contractul încheiat intre părţi.

În calitatea sa de administrator unic, pârâtul a asigurat în toată această perioadă conducerea operativă a societăţii și a coordonat întreaga activitate a acesteia. Reclamanta susţine, în esenţă, că prin semnarea facturii Invoice nr. 146/2006, care nu cuprindea nici o inserare cu privire la serviciile ce au fost furnizate și facturate, pârâtul a angajat societatea la plata sumei de 94.000 USD, producând astfel prejudiciul a cărui acoperire se solicita prin acţiune.

Prin actul adiţional la actul constitutiv nr. 6051/2007 s-a dispus revocarea din funcţia de administrator a paratului, menţiunea fiind înregistrata in Registrul Comerţului la data de 27.03.2007.

Reclamanta a formulat plângere penală la data de 31.10.2007, împotriva pârâtului și a numitului H.M., fost administrator al beneficiarei cedente pentru săvârșirea faptei prevazute de art. 272 alin. (2) din Legea 31/1990. Prin rezoluţia nr. 4617 din 22.04.2010, Parchetul de pe lângă Judecătoria Brăila a dispus neînceperea urmăririi penale a celor doi făptuitori, reţinând faptul că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii atât pe latură obiectivă cât și pe latură subiectivă. Plângerea formulată împotriva acestei rezoluţii a fost respinsă la 14.06.2010 de către prim-procuror, motivat de faptul că în cauză nu a rezultat reaua credinţă a făptuitorului iar plângerea înregistrată împotriva soluţiei prim-procurorului a fost respinsă prin sentinţa penala nr. 1927/2010, reţinându-se faptul că nu rezultă că făptuitorul și-a desfășurat activitatea de administrator cu rea-credinţă în scop contrar intereselor societăţii sau în folos propriu, pentru a favoriza o altă societate în care avea interese.

Creanţa invocata de reclamanta a fost cedată către cesionara SC KDFE SRL București la data de 02.07.2007, care a solicitat și obţinut deschiderea procedurii insolvenţei reclamantei prin sentinţa nr. 29/2008.

Reclamanta a susţinut ca, pentru a evita starea de insolvenţă, a achitat debitul la data de 21.01.2008, conform declaraţiei de plată externă din 21.01.2008 și a obţinut revocarea sentinţei de deschidere a procedurii.

Prin decizia asociatului unic al societăţii reclamante s-a aprobat la data de 28.03.2008 declanșarea acţiunii privind angajarea răspunderii paratului, in calitate de fost administrator, pentru neprotejarea interesului general al societăţii, prin angajarea societăţii la plata unor sume de bani nejustificate, urmare a îndeplinirii defectuoase a atribuţiilor prevăzute in actul constitutiv al societăţii.

Instanţa supremă a reţinut, in primul ciclu procesual, că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra incidentei in cauza a art. 73 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, reţinând numai neîndeplinirea condiţiilor cumulativ prevăzute de art. 998-999 C.civ.

Înalta Curte a apreciat atunci că speţa de faţă privește răspunderea contractuala in condiţiile art. 1539 C.civ. coroborate cu dispozitiile art. 72 si 73 din Legea nr. 31/1990 pentru perioada de timp in care intimatul-parat M.F. a avut calitatea de administrator al societăţii reclamante, ulterior încetării acestei calităţi fiind vizată răspunderea delictuală în condiţiile dreptului comun, respectiv art. 998-999 C.civ.

Înalta Curte a apreciat, astfel, ca se impune casarea in tot a deciziei recurate si trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanţe, instanţa de apel urmând a analiza angajarea răspunderii administratorului statuar M.F. in raport de temeiul juridic al acţiunii introductive si de natura juridica contractuala si legala a raporturilor dintre administrator si societate pe parcursul exercitării mandatului de administrator, respectiv delictuala ulterior încetării calităţii de administrator.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte a constatat că niciuna din criticile formulate de recurent fata de modul de soluţionare a excepţiei autorităţii de lucru judecat nu este întemeiată.

Pe de o parte, se constata că acţiunea de fata vizează angajarea răspunderii administratorului pentru neprotejarea interesului general al societăţii, prin angajarea societăţii la plata unor sume de bani nejustificate, urmare a îndeplinirii defectuoase a atribuţiilor prevăzute în actul constitutiv al societăţii. Or, in plângerea penala s-a invocat ca recurentul si-ar fi desfășurat activitatea de administrator cu rea-credinţă, în scop contrar intereselor societăţii sau în folos propriu, pentru a favoriza o altă societate în care avea interese, in final dispunându-se neînceperea urmăririi penale pe motiv ca nu erau întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 272 alin. (2) din Legea 31/1990, atât pe latură obiectivă cât și pe latură subiectivă.

Pe de alta parte, prin decizia nr. 266/R1/2008 a Curţii de Apel Galaţi s-a respins, ca rămas fără obiect, recursul împotriva sentinţei de deschidere a procedurii insolvenţei, motivat de împrejurarea că judecătorul sindic dispusese revocarea acesteia anterior. Instanţa de apel a reţinut, așadar, in mod corect, faptul că nu se poate verifica existenta identităţii de obiect, cauză și părţi, câtă vreme sentinţa prin care s-a respins contestaţia formulata de către debitoare (intimata) împotriva cererii de deschidere a procedurii insolvenţei si s-a deschis procedura insolvenţei împotriva debitoarei a fost revocata.

In ceea ce privește fondul cauzei, se retine ca reclamanta intimata a susţinut ca administratorul este in culpa pentru ca a acceptat la plata o factura pentru plata unor servicii care nu au fost, in fapt, executate. Se observa, insa, din considerentele deciziei recurate, ca instanţa de apel a reţinut culpa paratului recurent nu numai pentru ca în numele reclamantei el a acceptat factura externă în sumă de 94.000 USD și a recunoscut respectiva creanţă, deși nu a existat o îndeplinire măcar parţială a obiectului contractului (conform raportului de inspecţie fiscală), ci si pentru ca, în calitatea sa de reprezentant legal al reclamantei, acesta a semnat contractul de prestări servicii nr. D0102/2006 fără a prevedea un preţ pentru serviciile ce urmau să fie prestate, iar la încheierea contractului s-ar fi avut în vedere niște datorii din perioada mai 2005 – februarie 2006, deși societatea reclamantă fusese înfiinţată abia la 28.12.2005.

Înalta Curte retine, din aceasta perspectivă, că, faţă de modul in care reclamanta și-a formulat acţiunea, în considerarea principiului disponibilităţii ce guvernează litigiul civil și a momentului procesual până la care se pot formula cereri noi, dar și a principiului contradictorialităţii si a modului legal de exercitare a rolului activ, instanţa de apel a procedat in mod greșit, fiind întemeiate, astfel, susţinerile recurentului privind interpretarea eronata pe care a dat-o curtea de apel elementelor răspunderii administratorului analizata prin prisma motivelor invocate in cererea de chemare in judecata si raportat la textele legale incidente in speţa.

Astfel, Înalta Curte observă că reclamanta nu a contestat contractul încheiat de pârât, în calitatea sa de reprezentant al reclamantei, nici din punctul de vedere al lipsei vreunui preţ și nici din cel al scopului urmărit la încheierea sa, respectiv achitarea unor datorii anterioare înfiinţării societăţii. Dimpotrivă, reclamanta a susţinut doar ca serviciile pentru care s-a acceptat la plata factura nu au fost in realitate prestate, administratorul fiind in culpa pentru ca a acceptat o asemenea factura, așadar pentru neprotejarea interesului general al societăţii, prin angajarea societăţii la plata unor sume de bani nejustificate, urmare a îndeplinirii defectuoase a atribuţiilor prevăzute in actul constitutiv al societăţii.

Potrivit art. 73 lit. e) din Legea nr. 31/1990, administratorii sunt solidar răspunzători fata de societate pentru stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun.

In art. 1442 din același act normativ se prevede ca administratorii sunt răspunzători de îndeplinirea tuturor obligaţiilor, conform prevederilor art. 72 si 73.

Prin decizia asociatului unic al societăţii reclamante s-a aprobat la data de 28.03.2008 declanșarea acţiunii privind angajarea răspunderii paratului, in calitate de fost administrator, pentru neprotejarea interesului general al societăţii, prin angajarea societăţii la plata unor sume de bani nejustificate, urmare a îndeplinirii defectuoase a atribuţiilor prevăzute in actul constitutiv al societăţii.

Se urmărește, așadar, angajarea răspunderii directe a pârâtului faţa de societate pentru prejudiciul cauzat prin greșelile de gestiune ce au condus la pierderi suferite de societate în exerciţiul funcţiilor administratorului.

Înalta Curte retine că, într-adevăr, răspunderea civilă a administratorului este o răspundere bazată pe culpă, care este prezumată în cazul răspunderii contractuale, administratorul trebuind, în acest caz, să facă dovada unei cauze străine (forţă majoră, caz fortuit) pentru a se exonera de răspundere.

Legea, însă, oferă protecţie doar contra neglijenţei și fraudei, nu și contra riscurilor inerente ale afacerilor, când o decizie luată cu bună-credinţă se poate transforma în eșec. Câtă vreme discernământul administratorului nu este afectat de o miză personală, este informat corespunzător în legătură cu natura afacerii și este convins că hotărârile luate sunt în interesul societăţii, atunci administratorul este exonerat de răspundere. Așadar, obligaţia de prudenţă și diligenţă de care fac vorbire dispoziţiile art. 1441 din Legea nr. 31/1990 nu este încălcată dacă în momentul luării unei decizii de afaceri administratorul este în mod rezonabil îndreptăţit să considere că acţionează în interesul societăţii și pe baza unor informaţii adecvate.

Este adevărat că aprobarea situaţiei financiare anuale a societăţii ori a raportului de gestiune a administratorului nu îl scutește pe acesta de răspundere, fiind doar elemente obligatorii pentru continuarea în bune condiţii a activităţii societăţii. Nu mai puţin adevărat este, însă, că responsabilitatea civilă a administratorilor este o responsabilitate subsidiară, pentru că ea trebuie să intervină doar atunci când societatea a epuizat orice alt remediu, sancţiune sau alte proceduri de reparaţie, care nu au dus la satisfacerea integrală a pretenţiilor acesteia, deoarece administratorii nu acţionează în nume propriu, ci in numele societăţii.

Or, așa cum s-a arătat, societatea intimată din speţa de faţă nu a contestat contractul încheiat de administrator și nu a înţeles să se prevaleze de neexecutarea obligaţiilor corespunzătoare sumei solicitate de către partenerul contractual, ci a încercat, fără succes, să obţină condamnarea administratorului pentru folosirea, cu rea-credinţă, a bunurilor sau creditului de care se bucura societatea, într-un scop contrar intereselor acesteia sau în folosul propriu ori pentru a favoriza o altă societate în care are interese direct sau indirect.

În plus, în condiţiile în care judecătorul sindic, verificând creanţa pentru care s-a cerut deschiderea procedurii insolvenţei de către creditorul sumei de 94.000 USD, a constatat că aceasta este certă, lichidă și exigibilă și, prin urmare, sunt îndeplinite condiţiile pentru deschiderea procedurii, reclamanta debitoare a ales să plătească acea creanţă, obţinând, astfel, o hotărâre de revocare a sentinţei de deschidere, înainte chiar de soluţionarea propriului recurs formulat împotriva acelei sentinţe de deschidere.

Trebuie observat, în acest context, că, potrivit art. 134 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, în cazul procedurii deschise în urma formulării cererii introductive de către debitor, în condiţiile art. 32, dacă judecătorul-sindic constată, la expirarea termenului pentru înregistrarea cererilor de admitere a creanţelor, că nu s-a depus nicio cerere, va pronunţa o sentinţă de închidere a procedurii si de revocare a hotărârii de deschidere a procedurii. Aceeași soluţie s-a impus în practică și în ipoteza în care cererea introductiva este formulată de un singur creditor, în temeiul art. 31 din lege, în cazul în care niciun alt creditor decât cel ce a formulat cererea introductiva nu a depus o cerere de admitere a creanţei, în considerarea caracterului esenţial colectiv al procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006. Se observă că, în cauză, procedura a fost deschisă la data de 16.01.2008, plata creanţei de către intimata debitoare a fost efectuată la data de 21.01.2008, după aprobarea raportului final fiind pronunţată, la data de 06.03.2008, închiderea procedurii și revocarea sentinţei de deschidere, ulterior fiind respins, ca rămas fără obiect, recursul împotriva sentinţei de deschidere a procedurii insolvenţei, motivat de împrejurarea că judecătorul sindic dispusese revocarea acesteia anterior.

Chiar admiţând că plata a fost efectuata de către societatea reclamanta doar pentru a se evita insolvenţa, efectele acestei plăţi s-au produs, nefiind suficient doar să se afirme ca administratorul, care a încheiat contractul in numele societăţii, trebuie să răspundă pentru că societatea reclamantă a fost nevoită sa facă o plată pentru a evita starea de insolvenţă. Or, reclamanta doar pretinde, în acţiunea sa, așa cum, de altfel, în mod judicios a reţinut și prima instanţă (chiar dacă nu a făcut referire expresă la toate temeiurile de drept invocate în cererea de chemare in judecată), că pârâtul și-a îndeplinit defectuos atribuţiile prevăzute în actul constitutiv al societăţii, prin angajarea acesteia la plata unor sume de bani nejustificate, deși, așa cum s-a mai arătat, responsabilitatea civilă a administratorilor, chiar contractuală, este o responsabilitate subsidiară, ce trebuie să intervină doar atunci când societatea a epuizat orice alt remediu, sancţiune sau alte proceduri de reparaţie, care nu au dus la satisfacerea integrala a pretenţiilor sale, administratorii acţionând în numele respectivei societăţi și, oricum, nu înlătură obligaţia reclamantei de a proba faptul că administratorul a acţionat cu neglijenţă sau (în cazul în care s-ar fi invocat) în frauda societăţii.

Așa fiind, Înalta Curte, găsind recursul fondat, în raport de motivele invocate, l-a admis, în temeiul dispozitiilor art. 312 alin. (1) si (3) C.proc.civ.. Pe cale de consecinţă, decizia atacată a fost modificată, în sensul respingerii apelului declarat de reclamanta împotriva sentinţei nr. 461 din 12 noiembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Brăila.