Shareholders' nullity claim over multiple-vote share issuance time-barred; lower ruling reversed.

Hotărâre AGA. Acțiune în constatare nulitate absolută. Vot multiplu. Caracterul normei legale încălcate. Termenul de prescripție aplicabil

Cuprins pe materii : Drept comercial. Prescripție extinctivă

Index alfabetic : acțiune în constatare nulitate absolută

- hotărâre AGA

- excepția prescripției dreptului la acțiune

- vot multiplu

Legea nr. 31/1990, art. 101 alin. (1), (2), art. 132 alin. (2)

Potrivit dispozițiilor art. 101 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, actul constitutiv poate limita numărul voturilor aparținând acționarilor care posedă mai mult de o acțiune, iar potrivit alin. (1) teza a doua acționarii au libertatea de a stabili prin actul constitutiv mai multe voturi pentru o acțiune.

Prin urmare, având în vedere că norma este una dispozitivă, în caz de încălcare a normelor statutare sancțiunea aplicabilă este nulitatea relativă, iar termenul de prescripție al dreptului la acțiunea în anulare a unei hotărâri AGA adoptată cu încălcarea acestei norme este de 15 zile de la data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României.

Secția comercială, Decizia nr. 1148 din 16 martie 2011

Prin sentința comercială nr. 2154/2010, Tribunalul București, Secția a VI-a comercială, a admis cererea formulată de reclamantul L.C.M., în contradictoriu cu pârâta SC G.F.M. SA, a constatat nulitatea absolută parțială a hotărârii A.G.E.A. pârâtei din data de 9 decembrie 2008,(…) în ceea ce privește modificarea art. 6.2 din actul constitutiv al pârâtei, a dispus radierea înregistrării acestui punct din hotărârea A.G.A. din registrul comerțului, la rămânerea irevocabilă a sentinței, precum și menționarea hotărârii irevocabile în registrul comerțului și publicarea sa în M. Of.(…)

Pe de altă parte, pentru a pronunța sentința, Tribunalul a reținut că prin hotărârea din data de 9 decembrie 2008, A.G.E.A. pârâtei a decis modificarea art. 6.2 din actul constitutiv, în sensul emiterii de acțiuni cu drept de vot multiplu.

În continuare, instanța de fond a examinat dispozițiile art. 94 și 120 din Legea nr. 31/1990, a căror încălcare la adoptarea hotărârii a fost invocată de către reclamant și a constatat că regula instituită de lege este cea a egalității în drepturi a acționarilor.

Interpretând prevederile art. 94 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, prima instanță a reținut că toți posesorii acțiunilor trebuie să aibă, de principiu, aceleași drepturi, dar și că de la această regulă se poate deroga, însă doar în condițiile art. 94 alin. (2) din lege, în conformitate cu care „se pot emite totuși, în condițiile actului constitutiv, categorii de acțiuni care conferă titularilor drepturi diferite, potrivit art. 95 și 96”.

Pe de altă parte, din analiza art. 120 din Legea nr. 31/1990, potrivit cu care „acționarii exercită dreptul lor de vot în adunarea generală proporțional cu numărul de acțiuni pe care le posedă, cu excepția prevăzută de art. 101 alin. (2)”, instanța de fond a constatat că sistemul creat de legiuitor, cu privire la exercitarea dreptului de vot, respectă principiul egalității, dreptul de vot fiind legat de numărul de acțiuni deținute, dar și că singura excepție permisă este cea a limitării numărului de voturi pentru acționarii care dețin mai mult de o acțiune.

Prima instanță a înlăturat apărările pârâtei, potrivit cărora ar fi admisibilă emiterea unor acțiuni cu drept de vot multiplu, în temeiul art. 101 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 31/1990, având în vedere că textul evocat reglementează drepturile de vot conferite de acțiuni, stabilind regula de bază, conform căreia o acțiune plătită dă dreptul la un singur vot în adunarea generală – care respectă atât principiul egalității în drepturi a acționarilor, cât și pe cel al proporționalității, consacrate de art. 94 și de art. 120 din Legea nr. 31/1990.

Tribunalul a recunoscut că teza finală a art. 101 alin. (1) prevede că prin actul constitutiv se poate deroga de la regula de bază, dar a apreciat că derogarea nu poate fi în sensul votului multiplu. Astfel, a arătat că art. 101 alin. (2) prevede că actul constitutiv poate limita numărul voturilor aparținând acționarilor care posedă mai mult de o acțiune, iar art. 120 statuează că acționarii exercită dreptul lor de vot în adunarea generală proporțional cu numărul de acțiuni pe care le posedă, cu excepția art. 101 alin. (2). Așadar, prima instanță a apreciat că actul constitutiv poate doar să limiteze dreptul de vot.

Pe de altă parte, a arătat că art. 94 și art. 120 din lege cuprind norme imperative, întrucât fixează limitele legale ale formării voinței sociale, iar sancțiunea care intervine pentru eludarea acestor dispoziții legale este nulitatea absolută.

Prin decizia nr. 416/2010, Curtea de Apel București, Secția a VI-a comercială, a respins ca nefondat apelul declarat de SC G.F.M. SA împotriva sentinței.(…)

Pe fond, instanța a reținut că, potrivit art. 94 din Legea nr. 31/1990, acțiunile trebuie să fie de o egală valoare și acordă posesorilor drepturi egale și că alin. (2) al aceluiași articol stabilește că se pot emite totuși, în condițiile actului constitutiv, categorii de acțiuni care conferă titularilor drepturi diferite, potrivit dispozițiilor art. 95 și 96.

Din interpretarea prevederilor art. 95 din lege a considerat că singurele acțiuni preferențiale (ca acțiuni care se deosebesc de cele ordinare) sunt cele cu dividend prioritar, fără drept de vot, notând că, în speță, potrivit art. 6.1 din actul constitutiv al apelantei, aceasta a emis o singură categorie de acțiuni: nominative, dematerializate, indivizibile, situație care conferă proprietarilor lor drepturi a căror întindere nu depinde de calitatea lor (a titularilor), ci rezultă din însuși titlu.

În aceste condiții, instanța a statuat că o hotărâre a adunării generale, care conferă unei acțiuni drept de vot multiplu, în temeiul unor criterii care țin de calitățile personale ale titularului acțiunii, este lovită de nulitate.

Pe de altă parte, Curtea a mai reținut că potrivit art. 120 din Legea nr. 31/1990, acționarii exercită dreptul lor de vot în adunarea generală, proporțional cu numărul acțiunilor pe care le posedă, cu excepția prevăzută la art. 101 alin. (2), iar în conformitate cu art. 101 din Legea nr. 31/1990, orice acțiune plătită dă dreptul la un vot în adunarea generală, dacă prin actul constitutiv nu s-a prevăzut altfel.

De asemenea, s-a considerat că susținerea potrivit căreia teza finală din art. 101 alin. (1) – „dacă prin actul constitutiv nu s-a prevăzut altfel” – are semnificația conferirii posibilității instituirii unui vot multiplu pentru unii acționari sau a limitării dreptului de vot și că alin. (2) al art. 101 clarifică aspectul limitării dreptului de vot, dar și că legiuitorul nu a mai revenit cu o regulă specială în ce privește votul multiplu, lăsând adoptarea unei astfel de decizii la aprecierea acționarilor, ignoră ansamblul regulilor de drept societar pentru că, derogarea de la regula potrivit căreia o acțiune dă dreptul la un vot este îngăduită de legiuitor numai în sensul art. 101 alin. (2), respectiv al limitării numărului voturilor aparținând acționarilor care posedă mai mult de o acțiune și, bineînțeles, în cazul prevăzut de art. 94, al acțiunilor preferențiale care conferă dreptul la dividend prioritar, fără drept de vot.

Nu a fost primită nici interpretarea dată de apelantă tezei finale cuprinse în art. 101 alin. (1), considerând că este o interpretare izolată a unei teze dintr-un text legal, fără a se raporta la ansamblul legii din care face parte când, în fapt, alin. (2) al art. 101 nu face altceva decât să indice limita în care se poate deroga de la regula cuprinsă în art. 101 alin. (1), iar o astfel de interpretare este singura care dă eficiență art. 120, cu referire la proporționalitatea dreptului de vot.

În concluzie, Curtea a constatat că, prin instituirea votului multiplu sunt încălcate prevederile art. 94 și 120 din Legea nr. 31/1990, care conțin norme cu caracter imperativ, întrucât ele nu doar protejează interesul social, ci reglementează însuși regimul juridic al acțiunilor și al unuia dintre drepturile fundamentale pe care acestea le conferă, respectiv cel de vot și, de aceea, referirile apelantei la o eventuală promovare tardivă a acțiunii, prin raportare la termenul pe care îl prevede art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 sunt nefondate, dreptul la acțiune fiind imprescriptibil, potrivit art. 132 alin. (3).

Împotriva deciziei, G.F.M. a declarat recurs prin care a susținut nelegalitatea acesteia din perspectiva prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prezentând următoarele argumente: (…)

Decizia atacată este dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 94, art. 101 și art. 120 din Legea nr. 31/1990, apreciindu-se greșit că dispozițiile art. 94 și art. 120 sunt incidente în cauză și că nu permit instituirea de acțiuni cu vot multiplu, întrucât art. 101 alin. (1) teza II conferă posibilitatea acționarilor de a institui prin actul constitutiv un vot multiplu pentru unii dintre acționari, motiv pentru care nu se impunea anularea hotărârii A.G.E.A. din 9 decembrie 2008.

Recurenta a adus, în susținerea acestui motiv de recurs, următoarele argumente:

Potrivit art.101 alin.(1) și (2) din Legea nr. 31/1990 – (1) „orice acțiune plătită dă dreptul la un vot în adunarea generală, dacă prin actul constitutiv nu s-a prevăzut altfel”, (2) actul constitutiv poate limita numărul voturilor aparținând acționarilor care posedă mai mult de o acțiune”.

Aplicând regulile de interpretare prevăzute de art. 978 C. civ. și art. 982 C. civ. rezultă că prima teză a alin.(1) stabilește regula generală – o acțiune = un vot –, iar teza a doua prevede o derogare de la acest principiu, în sensul că în actul constitutiv se pot prevedea alte reguli.

În privința limitării dreptului de vot legiuitorul a clarificat situația în alin. (2) însă, în ce privește votul multiplu, s-a lăsat la latitudinea acționarilor să decidă modul în care se va institui votul multiplu.

Legea nr. 31/1990 prevede în mod expres și situațiile în care dreptul de vot al acționarilor este eliminat (art. 95), precum și acele situații în care se limitează dreptul de vot ale acționarilor ori se elimină.

Cum dispozițiile invocate de reclamant vizează exclusiv situațiile în care dreptul de vot este fie limitat, fie eliminat acestea nu pot fi aplicate prin analogie situației în care sunt acordate mai multe drepturi de vot acționarului care deține o acțiune și, prin urmare, nu au fost încălcate norme imperative, fiind incidente dispozițiile art. 101 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, care conferă posibilitatea acționarilor de a institui un vot multiplu pentru unii din acționari.

Legea permite o serie de derogări de natură legală sau convențională de la principiul „o acțiune = un vot” astfel cum rezultă din art. 101 alin. (1) și (2) din Legea nr. 31/1990, iar excepțiile despre care face vorbire teza a II-a a art. 101 sunt prevăzute în chiar actul constitutiv al societății.(…)

Atâta timp cât se respectă dreptul acționarului la un vot corespunzător acțiunii pe care o deține este permisă derogarea de la acest principiu, în sensul acordării unor voturi multiple dacă prin actul constitutiv al societății se decide în acest sens.

Atunci când legiuitorul a dorit să restrângă dreptul de vot al unor acționari a făcut-o în mod expres prin categoriile de acțiuni care conferă titularilor drepturi diferite – de timpul acțiunilor cu vot restrâns [art. 101 alin. (2)] sau a acțiunilor neplătite (art. 95 și 96) ceea ce denotă că legiuitorul a urmărit cu precădere ca situațiile în care este diminuat dreptul de vot al acționarilor să nu fie lăsat nereglementat și, mai mult, reducerea drepturilor de vot să fie posibilă exclusiv, în condițiile stabilite de lege.

Excepțiile instituite de art. 94 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 sunt de strictă interpretare și aplicare și nu pot fi extinse prin analogie către alte situații asupra cărora acționarii au libertatea de a decide.

Instanța de apel a apreciat în mod greșit că, în cauză, sancțiunea ce se impune a fi aplicată este nulitatea absolută, în condițiile în care art. 101 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 cuprinde norme dispozitive, situație în care sancțiunea nu poate fi decât nulitatea relativă.

Recurenta a adus în susținere următoarele argumente:

Art. 101 alin. (1) teza finală din Legea nr. 31/1990 cuprinde o normă dispozitivă, iar nu imperativă, în sensul că permite acționarilor unei societăți să deroge de la regula „o acțiune = un vot” prin actul constitutiv.

Primul alineat al art. 101 stabilește atât regula în ceea ce privește proporționalitatea drepturilor de vot, cât și excepția de la această regulă (teza 2). Pe de altă parte, limita fixată la alin. (2) nu vizează excepția de la alin. (1) teza 2, ci trebuie să fie analizată exclusiv în corelație cu art. 120 din Legea societăților comerciale, care conferă posibilitatea acționarilor să micșoreze numărul de voturi al acționarilor care posedă mai mult de o acțiune.

În cauză, motivele de nulitate invocate de reclamant nu se încadrează în cele stabilite de doctrina de specialitate și, mai mult, reclamantul nici măcar nu precizează care sunt motivele pentru care a considerat că hotărârea atacată este lovită de nulitate.

De asemenea, făcându-se referire la motivele de nulitate relativă stabilite de doctrina de specialitate se susține că aspectele învederate de reclamant ar putea fi – cu greu – încadrate în acestea.

Fiind vorba de o nulitate relativă, art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 prevede că acționarii îndreptățiți pot invoca nulitatea relativă a unei hotărâri A.G.A. în termen de 15 zile de la data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României.

În cauză, hotărârea A.G.A. din 9 decembrie 2008 a fost publicată în M. Of. la 6 aprilie 2009, iar acțiunea în anulare a fost promovată la 2 decembrie 2009, cu mult peste termenul de prescripție de 15 zile, motiv pentru care se apreciază că acțiunea este prescrisă.(…)

Recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Recurenta susține nelegalitatea deciziei din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul fiind structurat în trei categorii cărora li se subsumează mai multe argumente.(…)

Așa fiind, Înalta Curte a constatat că instanța apelului a dat eficiență prevederilor legale incidente în cauză și a stabilit în mod corect că reclamantul are legitimare procesuală activă și interes în promovarea acțiunii ce face obiectul cauzei deduse societății.

Constatându-se că prima excepție a fost soluționată cu respectarea legii urmează a se analiza excepția prescripției dreptului la acțiune, prin raportare la dispozițiile art. 101 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, urmând a se stabili caracterul imperativ sau supletiv al acestor norme și implicit dacă este vorba de o nulitate absolută ori relativă.

Se apreciază că este absolut necesar a se stabili caracterul normelor cuprinse în textul evocat pentru că în funcție de aceasta se poate determina termenul de prescripție ce operează în cauză.

Astfel, potrivit art. 101 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, orice acțiune plătibilă dă dreptul la un vot în adunarea generală, dacă prin actul constitutiv nu s-a precizat altfel.

Aceste prevederi instituie regula potrivit cu care orice acțiune plătită dă dreptul la un vot în adunarea generală, iar în teza a doua stabilește și excepția de regulă, în sensul căreia acționarii pot deroga de la ea – prin actul constitutiv ori prin acte adiționale ulterioare – cu respectarea exigențelor principiului libertății contractuale.

Problema care se ridică în contextul reglementării instituite de textul de lege enunțat este aceea dacă derogarea de la principiul proporționalității poate fi făcută atât în sens pozitiv (cum este cazul votului multiplu) cât și în sens negativ (cum este cazul votului restrâns).

Dacă avem în vedere formularea folosită de legiuitor în alin. (2) de la art. 101 din lege, respectiv că – „actul constitutiv poate limita numărul voturilor aparținând acționarilor care posedă mai mult de o acțiune„ - răspunsul nu poate fi decât acela că prin teza a doua a primului alineat al aceluiași articol s-a dat acționarilor libertatea de a stabili prin actul constitutiv de înființare a societății mai multe voturi pentru o acțiune”.

Că este așa o demonstrează și modul în care s-a procedat la formularea textului art. 101, respectiv că în situația în care s-ar fi avut în vedere numai o derogare în sens negativ ar fi fost inutilă menționarea tezei a doua din alineatul prim.

Un alt argument în sensul arătat derivă din chiar conținutul art. 120 din lege [„acționarii exercită dreptul lor de vot în adunarea generală, proporțional cu numărul acțiunilor pe care le posedă, cu excepția prevăzută de art. 101 alin. (2)”], articol ce se află în corelație cu reglementarea alin. 2 de la art. 101.

Dacă luăm în considerare și reglementările cuprinse de art. 95-96 din Legea nr. 31/1990 putem conchide că legiuitorul a dorit să reglementeze în amănunt situațiile prin care se procedează la restrângerea dreptului de vot al unor acționari tocmai pentru a se evita eventualele abuzuri.

Prin urmare, așa cum este reglementată, regula conținută de textul menționat este una flexibilă, permițând acționarilor ca – prin actul constitutiv ori prin acte adiționale ulterioare – să deroge de la ea, într-un fel sau altul.

Câtă vreme derogarea de la principiul egalității în drepturi a acționarilor este consimțită de către acționari prin actul constitutiv ori în cadrul adunării generale și a fost inserată în condițiile legii în actul constitutiv, ea nu poate fi decât o manifestare a libertății contractuale.

Așa fiind, norma în discuție este una dispozitivă, ceea ce atrage – în caz de încălcare a normelor statutare – sancțiunea nulității relative.

Fiind în discuție o nulitate relativă a hotărârii adunării generale, acționarii îndreptățiți o pot invoca pe calea unei acțiuni în justiție, în termen de 15 zile de la data publicării acesteia în M.Of. al României partea a IV-a.

Cum, în cauză, hotărârea A.G.E.A. din 9 decembrie 2008 a fost publicată în M. Of. la data de 6 aprilie 2009, iar acțiunea în anulare a fost promovată în instanță la data de 21 septembrie 2009 se constată că termenul de prescripție de 15 zile prevăzut de art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 a fost depășit ceea ce atrage prescripția dreptului la acțiune al reclamantului.

Pentru cele ce preced, conform art. 312 raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul ca fondat și a modificat decizia atacată în sensul admiterii apelului formulat de pârât, iar pe cale de consecință a schimbat sentința în tot și a respins acțiunea precizată a reclamantului, ca prescrisă.