Football player representation: exclusivity clause not abusive where player is not a consumer and contract was negotiated

Contract de reprezentare jucător de fotbal. Nerespectarea obligaţiei de exclusivitate acordată agentului. Clauză abuzivă. Criterii de apreciere a caracterului abuziv

Cuprins pe materii: Dreptul afacerilor. Contracte

Index alfabetic: acţiune în pretenţii

- contract de reprezentare

- obligaţie de exclusivitate

- clauză abuzivă

- comision

Legea nr. 193/2000, art. 2, art. 4

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligaţiile părţilor.

Nu se înscrie în categoria clauzelor abuzive în sensul acestui articol clauza inserată într-un contract de reprezentare prin care s-a instituit pentru clientul, jucător de fotbal, interdicţia de semnare a unui alt contract de reprezentare sau convenţie civilă de prestări servicii sportive, fără a fi prezent agentul sau fără a avea acordul scris al acestuia, având în vedere faptul că jucătorul nu poate fi considerat consumator în sensul art. 2 din Legea nr. 193/2000, deoarece acesta prestează o activitate liberală, contractul de reprezentare încheiat cu agentul fiind unul negociat.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1222 din 7 martie 2012

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secţia a VI-a comercială, reclamantul M.M. - persoană fizică autorizată - a chemat în judecată pârâtul B.I.D., solicitând obligarea acestuia din urmă la plata sumei de 149.095 lei, reprezentând contravaloarea sumei de 50.000 USD la rata de referinţă a BNR din 15 martie 2010 - 2,9819 lei/USD pentru fiecare zi, calculate în baza pct. 5.2.3 din contract, începând cu 12 martie 2010 (data formulării cererii) și până la plata integrală a debitului.

Prin sentinţa comercială nr. 10503/2010, pronunţată de Tribunalul București, Secţia a VI-a comercială, a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul M.M. - persoană fizică autorizată, în contradictoriu cu pârâtul B.I.D., a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 149.095 lei plus penalităţi de întârziere de 1 % pe zi, de la 12 martie 2010 și până la achitarea sumei asupra căreia se calculează.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că la data de 20 iunie 2005, între reclamantul M.M. și SC I.C.F. SRL s-a încheiat, potrivit art. 251 – 256 C. com., un contract de asociere în participaţiune pentru desfășurarea în comun a următoarelor activităţi: selectarea și plasarea jucătorilor de fotbal; încheierea de contracte de reprezentare cu jucătorii de fotbal; acordarea de consultanţă în activitatea fotbalistică în baza contractelor încheiate cu jucătorii de fotbal.

La data de 22 iunie 2005, între reclamantul M.M. și SC I.C.F. SRL, pe de o parte, în calitate de agenţi de jucători, și pârâtul B.I.D., pe de altă parte, în calitate de client/jucător de fotbal, s-a încheiat contractul de reprezentare nr. 9/2005, ce a avut ca obiect drepturile și obligaţiile legate de reprezentarea clientului (jucătorul de fotbal B.I.D.) de către agentul de jucători, în vederea negocierii clauzelor contractuale, precum și încheierii și semnării contractului clientului cu un club de fotbal. Valabilitatea contractului a fost stabilită la 24 de luni, cu începere de la 1 iunie 2007 și până la 31 mai 2009.

Potrivit art. 3 din contract, drepturile de reprezentare au fost acordate agentului de jucători în exclusivitate.

La data de 6 august 2007, pârâtul a încheiat cu SC F.C.2005 SA Argeș o convenţie civilă de prestări servicii sportive, înregistrată la club cu nr. 110/2007 și la F.R.F. cu nr. 3750/2007, fără a avea acordul scris al agentului de jucători și fără ca acesta să fie prezent.(..)

În drept, pârâtul și-a asumat la art. 3 pct. 3.4 o obligaţie „de a nu face”, pe care a încălcat-o prin semnarea convenţiei civile de prestări servicii sportive din 6 august 2007. Ca urmare, în temeiul art. 969, art. 1075 și 1078 C. civ., fiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale, pârâtul datorează despăgubiri.

Tribunalul a apreciat că prejudiciul suferit de creditor prin neexecutarea obligaţiei, există fără niciun dubiu, agentul de jucători fiind pus în situaţia de a nu mai obţine comisionul prevăzut la art. 4 din contractul de reprezentare. Raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu s-a considerat ca fiind evident, încălcarea obligaţiei de exclusivitate ducând la nerealizarea comisionului.

În ceea ce privește evaluarea prejudiciului suferit de reclamant, părţile au convenit anticipat prin clauzele penale de la art. 3 pct. 3.5 și art. 5.2.3, în conformitate cu art. 1066 și urm. C. civ.

Pârâtul nu a dovedit existenţa unei cauze străine și neimputabile, care să îl exonereze de răspundere, în condiţiile art. 1082 – 1083 C. civ.

Faţă de aceste considerente, acţiunea fiind întemeiată, aceasta a fost admisă.(…)

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel B.I.D., ce a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel București, Secţia a V-a comercială.

Analizând sentinţa apelată, prin prisma criticilor invocate în motivele de apel, a probelor administrate în cauză, a dispoziţiilor legale aplicabile, Curtea de Apel a apreciat că apelul este nefondat și a fost respins ca atare, pentru următoarele considerente: (…)

În ce privește susţinerea apelantului referitoare la faptul că numai atunci când pârâtul ar fi încheiat un contract de reprezentare cu un alt agent de jucători ar fi putut pretinde despăgubiri, nu și atunci când acesta și-a negociat și încheiat contractul în nume propriu, aceasta a fost considerată neîntemeiată și contrară dispoziţiilor cuprinse în art. 3 pct. 3.4, pct. 3.5 din contractul încheiat între părţi.

Astfel, clauzele evocate (cea cuprinsă în art. 3 pct. 3.4 fiind reprodusă in extenso de către însuși apelantul în motivele sale de apel) prevăd, între altele, ca reclamantul să fie beneficiarul exclusiv al serviciilor de joc ale pârâtului, interdicţia aplicându-se și atunci când jucătorul încheie personal un contract de muncă sau de transfer, fără acordul agentului, iar nu doar atunci când un atare contract se încheie prin intermediul impresarului (agentului de joc).

În acest sens, s-a reţinut că părţile au convenit expres: „Pe perioada prezentului contract, clientului îi este interzis să semneze un alt contract de reprezentare, să susţină probe de joc, să efectueze negocieri sau să semneze un contract de muncă sau de transfer cu un club de fotbal fără a fi prezent agentul sau fără a avea acordul scris al agentului de jucători” [...] - s.n.

În fine, susţinerea apelantului referitoare la nulitatea clauzei penale cuprinse în art. 3 din contract, pe motiv că aceasta este abuzivă, creând un dezechilibru vădit între obligaţiile părţilor în defavoarea apelantului - pârât, care potrivit art. 1, art. 4 din Legea nr. 193/2000, care pretinde că este consumator și beneficiază de dispoziţiile acestei legi, a fost privită ca nefondată.

S-a reţinut că potrivit art. 2 din Legea nr. 193/2000 republicată: „Prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale”.

Activitatea de fotbal poate fi considerată fie activitate comercială, fie activitate liberală, deoarece aceasta are natura unui serviciu care poate produce profit atât din perspectiva cluburilor de fotbal, care pot fi constituie în societăţi comerciale, dar și a jucătorului.

În speţă, apelantul – pârât nu poate fi considerat consumator din perspectiva unor servicii asigurate de agentul de fotbal, fiind el însuși prestatorul serviciului de „joc” ( fotbal) astfel că în nici un caz activitatea sa nu poate fi considerată „în afara activităţii comerciale (...) sau liberale” (în sensul art. 2 din Legea nr. 193/2000), ci dimpotrivă, considerăm că este inclusă în atare categorii de activităţi.

De aceea, nefiind consumator, apelantul nu se poate prevala de dispoziţiile de protecţie instituite de Legea nr. 193/2000.

Presupunând însă, prin absurd, că apelantul – pârât ar putea fi considerat consumator, din punctul de vedere al art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în niciun caz clauza de exclusivitate nu poate fi considerată abuzivă din cel puţin două considerente reţinute de Curtea de Apel București:

a) În primul rând, apelantul – pârât este un profesionist în ce privește activitatea de fotbal, astfel că acesta nu poate invoca necunoașterea modalităţilor concrete de impresariat practicate de agenţii de jucători, pe de o parte și, de fotbaliști, pe de altă parte, împrejurare care exclude ideea de „clauză abuzivă”, cu atât mai mult cu cât clauzele de exclusivitate sunt practicate pe scară largă în raporturile dintre fotbaliști și agenţii de jucători;

b) În al doilea rând, contractul de reprezentare a fost negociat de părţile contractante, nefiind în niciun caz un contract „standard” sau „de adeziune”, asupra căruia pârâtul să nu fi putut interveni. De altfel, împrejurarea că între părţi, înaintea contractului dedus judecăţii (nr. 9) a mai fost încheiat și un alt contract cu clauze asemănătoare, ce s-a derulat între părţi (nr. 8) conduce o dată în plus la concluzia că apelantul – pârât a negociat și încheiat contractul asumându-și pe deplin toate clauzele inserate în acesta, fără a putea pretinde acum că reclamantul nu a dat posibilitatea jucătorului de fotbal să influenţeze natura si conţinutul contractului.

Având în vedere toate aceste considerente și dispoziţiile legale aplicabile în cauză evocate mai sus, Curtea de Apel București, Secţia a V-a comercială, în temeiul art. 296 C. proc. civ. a respins apelul ca nefondat prin decizia comercială nr. 160 din 11 aprilie 2011.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul care a apreciat că decizia pronunţată de instanţa de apel este netemeinică și nelegală.

S-a învederat, în esenţă, că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra unui motiv de apel, respectiv asupra nulităţii art. 3 pct. 3.4 din contractul părţilor, invocată pe cale de excepţie, pe motiv de abuz de drept și datorită obiectului imoral al clauzei. S-a arătat că dispoziţia contractuală evocată contravine art. 41 din Constituţie care prevede că dreptul la muncă nu poate fi îngrădit.

S-a apreciat că încălcarea principiului contradictorialităţii atrage nulitatea hotărârii conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ. și determină casarea acesteia conform art. 304 pct. 5 din același act normativ, întrucât instanţa de recurs nu se poate pronunţa în primă și ultimă instanţă asupra unei nulităţi care nu a fost analizată deloc de către instanţele de fond și apel.

Recurentul a invocat și greșita aplicare ori interpretare a legii, arătând că întregul contract încheiat de părţi conţine clauze abuzive, iar art. 3 din contract încalcă dispoziţiile art. 1 lit. c), lit. i) și r), precum și art. 4 din Legea nr. 193/2000.

S-a mai arătat că, în mod greșit, instanţa de apel a apreciat că Legea nr. 193/2000 nu se aplică în cauză și, chiar într-o atare situaţie, instanţa trebuia să sancţioneze abuzul de drept.

Prin întâmpinare, intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând decizia recurată sub aspectul motivelor de recurs invocate, Înalta Curte a constatat că niciuna dintre criticile formulate în recurs nu poate fi apreciată ca fondată.

Astfel, se invocă de către recurent nepronunţarea instanţei de apel asupra nulităţii clauzei prevăzute de art. 3 pct. 3.4 din contractul încheiat de părţi, împrejurare care, în opinia sa, ar atrage casarea hotărârii în condiţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte, examinând motivele de apel, a constatat că apelantul pârât a invocat, în cuprinsul acestora, nulitatea clauzei cuprinsă în art. 3 pct. 3.4 din contract pe care o consideră „un abuz de drept”.

Analizând clauza evocată, Curtea de Apel București a răspuns punctual criticilor aduse de apelant, precizând în considerentele deciziei pronunţate că pârâtul nu poate fi asimilat consumatorului la care se referă Legea nr. 193/2000 întrucât activitatea prestată de acesta este inclusă în categoria de activităţi comerciale sau liberale.

De asemenea, a apreciat, motivat, că nu poate fi considerată abuzivă clauza chiar dacă, prin absurd, apelantul pârât ar putea fi considerat consumator, întrucât acesta este un profesionist în ceea ce privește activitatea de fotbal, iar contractul de reprezentare a fost negociat de părţile litigante.

Deoarece din considerentele deciziei recurate rezultă că instanţa de apel s-a pronunţat cu privire la motivele de apel formulate de apelant, prima critică de nelegalitate a deciziei atacate va fi înlăturată.

Cea de-a doua critică se subsumează tot ideii că pârâtul beneficiază de protecţia Legii nr. 193/2000.

Faţă de considerentele expuse mai sus și de constatările Înaltei Curţi în sensul că recurentul nu poate fi considerat consumator, prestând o activitate liberală, rezultă că decizia pronunţată de instanţa de apel a fost dată în urma unei corecte aplicări și interpretări a dispoziţiilor legale incidente.(…)

Faţă de considerentele expuse pe larg mai sus, în baza art. 312 C.proc. civ., Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.