Insurer's appeal on prescription and res judicata rejected; injured claimant may recover from RCA insurer despite unexecuted title against convicted driver.

Contract de asigurare. Acţiune în despăgubire. Modalităţi de acoperire a prejudiciului

Cuprins pe materii: Dreptul afacerilor. Contracte

Index alfabetic: contract de asigurare

- chemat în garanţie

- despăgubiri materiale și morale

- răspundere civilă delictuală

- parte civilă

Legea nr. 136/1995, art. 43, art. 49, art. 50, art. 54, art. 55

Decretul nr. 167/1958, art. 3

În baza contractului de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudiciile cauzate prin accidente de vehicule încheiat cu proprietarul auto, societatea de asigurări, prin subrogare, acordă despăgubiri pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţele persoane păgubite prin accidente.

Modalitatea de stabilire a despăgubirilor statuate prin art. 54 din Legea nr. 136/1995, fie prin constituirea persoanei păgubite ca parte civilă în procesul penal declanșat ca urmare a accidentului, fie numai în faţa instanţei civile, nu semnifică existenţa unei opţiuni a acesteia între răspunderea civilă delictuală a persoanei vinovate de producerea accidentului sau a societăţii de asigurări.

În consecinţă, prin exercitarea acţiunii civile împotriva asigurătorului de răspundere civilă persoana păgubită, care nu a recuperat de la asigurat despăgubirile stabilite în cadrul procesului penal, nu obţine o dublă despăgubire, ci urmărește plata de către asigurător a despăgubirilor la valoarea stabilită în procesul penal.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 815 din 21 februarie 2012

Prin sentinţa comercială nr. 88/F/2011, Tribunalul Ialomiţa a admis acţiunea formulată de reclamantul R.G., în contradictoriu cu pârâta SC C.A. SA precum și cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta SC C.A. SA în contradictoriu cu chematul în garanţie B.D. și, în consecinţă, a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 150.000 lei despăgubiri și pe chematul în garanţie la plata aceleiași sume către pârâtă, după achitarea efectivă de către această parte a sumei respective către reclamant.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarea situaţie de fapt și de drept:

Prin sentinţa penală nr. 225/2008 a Judecătoriei Fetești, definitivă și irevocabilă prin decizia penală nr. 405/R/2009 a Curţii de Apel București, inculpatul B.D. a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracţiunii de ucidere din culpă, la data de 26 noiembrie 2006, când, în calitate de conducător auto, a produs un accident de circulaţie, din culpa sa, având o îmbibaţie alcoolică de 1,10 gr. %o, accident soldat cu decesul a trei persoane care se aflau în autoturism ca pasageri.

Prin aceeași sentinţă penală, în baza art. 14, art. 346 C. proc. pen. și art. 998 C. civ., inculpatul B.D. a fost obligat la plata de despăgubiri materiale și morale, către părinţii victimelor, care s-au constituit părţi civile, respectiv M.P. (suma de 50.000 lei) și reclamantul din prezenta cauză R.G. (suma de 150.000 lei).

A reţinut instanţa, totodată, că cele statuate prin hotărârea penală fac dovada întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale a conducătorului auto vinovat de producerea accidentului, cuantumul prejudiciului produs reclamantului R.G. fiind cel stabilit cu autoritate de lucru judecat la suma de 150.000 lei.

În raport de temeiul de drept indicat de reclamant în acţiunea introductivă, Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, prima instanţă a apreciat că în cauză devin aplicabile dispoziţiile art. 49 din lege potrivit cărora asigurătorul acordă despăgubiri pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţele persoane păgubite prin accidente de automobile, astfel încât cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor este pe deplin întemeiată.

În ceea ce privește cererea de chemare în garanţie a persoanei vinovate de producerea pagubei, respectiv a lui B.D., tribunalul a constatat că în raport de art. 58 lit. b) din Legea nr. 136/1995 și art. 60 C. proc. civ., chematul în garanţie urmează a fi obligat să restituie asigurătorului sumele plătite de acesta persoanei păgubite.

Prin decizia comercială nr. 230/2011, Curtea de Apel București, Secţia a VI-a comercială, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta SC C.A. SA împotriva sentinţei nr. 88/2011 a Tribunalului Ialomiţa.

Referitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa a constatat că în cauză a operat cazul de întrerupere prevăzut de art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958.

Cu privire la existenţa unei duble reparaţii, teza susţinută de pârâtă prin criticile formulate, instanţa a apreciat că, deși reclamantul dispune de un titlu executoriu împotriva autorului prejudiciului, cât timp acesta nu a fost efectiv acoperit, reclamantul poate să își valorifice drepturile împotriva asigurătorului RCA în baza art. 49, 54 și 55 din Legea nr. 136/1995.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC C.A. SA Sibiu solicitând casarea deciziei atacate și reţinerea cauzei spre rejudecare cu consecinţa respingerii acţiunii introductive ca neîntemeiată.

Recurenta și-a întemeiat în drept recursul pe motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. (…) 9 C. proc. civ., criticile formulate în dezvoltarea recursului vizând modul de soluţionare a excepţiilor invocate atât în faţa primei instanţe, cât și prin motivele de apel. (…)

În ce privește excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, respinsă de prima instanţă, soluţie confirmată de instanţa de apel, recurenta a arătat că de la data producerii evenimentului asigurat, respectiv data accidentului rutier, soldat cu decesul celor trei victime, 26 noiembrie 2006, au trecut mai mult de trei ani, în raport cu data introducerii prezentei acţiuni, dreptul material la acţiune al reclamantului fiind prescris, iar întreruperea cursului prescripţiei în temeiul art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958 este inoperantă în cauză, deoarece în dosarul penal a fost citată numai pentru opozabilitate.

Referitor la soluţia de respingere a excepţiei autorităţii de lucru judecat, recurenta a arătat că prin exercitarea acţiunii civile în procesul penal, reclamantul a optat să se îndrepte împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului, opţiune care nu îi mai permite declanșarea unei noi judecăţi cu privire la aceeași faptă, persoană și prejudiciu.

Sub un ultim aspect, recurenta a criticat și soluţia respingerii excepţiei lipsei calităţii procesual active a reclamantului considerând că nu există nici un raport juridic între societatea de asigurări și reclamant care, exercitându-și dreptul de opţiune, a ales să se îndrepte împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului, ce a fost obligată la plata de despăgubiri.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate, a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:(…)

Cu privire la motivul reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care poate fi invocat atunci când hotărârea este lipsită de temei legal, a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, Curtea a constatat că niciuna din ipotezele textului de lege nu-și găsește incidenţa în cauză, în raport de dezlegările date pe excepţiile invocate de recurenta pârâtă. (…)

Chestiunea prescripţiei dreptului la acţiune în sens material, respectiv dreptul reclamantului de a obţine prin constrângere plata despăgubirilor de la societatea de asigurare, impune câteva precizări prealabile cu privire la răspunderea asigurătorului în baza contractului de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule și raporturile juridice dintre asigurător și terţe persoane păgubite, raporturi juridice care izvorăsc ex delictu.

Dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 136/1995 stabilesc că asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţele persoane păgubite prin accidente de vehicule.

Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces.

În sfârșit, după art. 50 din aceeași lege, în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente de vehicule se exercită împotriva asigurătorului în limitele obligaţiei acestuia, cu citarea persoanei răspunzătoare de producerea accidentului.

Aplicând aceste dispoziţii legale, de drept material, la circumstanţele cauzei, Curtea a constatat că reclamantul s-a constituit parte civilă în procesul penal pornit împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului, iar printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă și irevocabilă la 20 martie 2009 inculpatul B.D. (asiguratul în contractul de asigurare obligatorie încheiat cu pârâta SC C.A. SA) a fost obligat la plata sumei de 150.000 lei cu titlu de daune morale și materiale (decizia penală nr. 405/R/2009).

Acţiunea exercitată de reclamant împotriva societăţii de asigurare în temeiul art. 49 din Legea nr. 136/1995 pentru plata despăgubirilor stabilite prin hotărâre penală a fost înregistrată pe rolul tribunalului la 7 ianuarie 2011, prin declinare de competenţă de la Judecătoria Slobozia, înăuntrul termenului general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

Cu alte cuvinte, dreptul material la acţiune al reclamantului pentru obţinerea despăgubirii de la societatea de asigurări în temeiul art. 49 și 54 din Legea nr. 136/1995 s-a născut la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești susmenţionate, dată la care a început să curgă termenul de prescripţie extinctivă, termen care nu era împlinit la data introducerii acţiunii de faţă.

În sfârșit, se impune a sublinia că argumentul recurentei, în sensul că data nașterii dreptului material la acţiune al reclamantului este data producerii accidentului rutier, devenea aplicabil numai în ipoteza în care evenimentul rutier nu era urmat de tragerea la răspundere penală a conducătorului auto și de constituirea ca parte civilă a reclamantului în procesul penal, situaţie în care despăgubirile solicitate urmau să se stabilească conform art. 43 și 49 din Legea nr. 136/1995.

Altfel spus, acţiunea civilă pornită în cadrul procesului penal, acţiune ce a fost admisă, are ca efect întreruperea cursului prescripţiei extinctive cu consecinţa începerii curgerii unui nou termen de prescripţie de 3 ani de la data rămânerii irevocabile a hotărârii penale.

Condiţiile cerute de art. 1201 C. civ. pentru existenţa autorităţii de lucru judecat vizează o triplă identitate de obiect, cauză juridică și părţi, ceea ce înseamnă că raportul juridic dedus din nou judecăţii să fie identic cu cel anterior, având același obiect, fundamentat pe aceeași cauză juridică și purtat între aceleași părţi în aceeași calitate.

Or, în cauză, condiţia identităţii de părţi, în aceeași calitate și de temei juridic nu este îndeplinită, societatea de asigurări fiind citată numai pentru opozabilitate în litigiul penal, iar în prezenta cauză în calitate de pârâtă, fundamentul juridic al obligaţiei sale de acordare de despăgubiri terţelor persoane păgubite prin fapta asiguratului său, este cel examinat mai sus in cadrul acestor considerente.

Susţinerea recurentei potrivit căreia reclamantul intimat, în calitate de persoană păgubită prin accidentul rutier, are un drept de opţiune de a se îndrepta fie împotriva asigurătorului RCA, fie împotriva persoanei păgubite de producerea accidentului, nu este sprijinită pe nici un argument de drept, iar dispoziţiile art. 49 și 54 din Legea nr. 136/1995 incidente nu impun o atare concluzie.

În baza contractului de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudiciile cauzate prin accidente de vehicule încheiat cu proprietarul auto, care atestă existenţa asigurării de răspundere civilă, societatea de asigurări, prin subrogare, acordă despăgubiri pentru prejudiciile de care asigurătorii răspund faţă de terţele persoane păgubite prin accidente.

Modalitatea de stabilire a despăgubirilor statuate prin art. 54 din Legea nr. 136/1995, fie prin constituirea ca parte civilă în procesul penal declanșat urmare accidentului, fie numai în faţa instanţei civile, nu semnifică existenţa unei opţiuni a persoanei păgubite între răspundere civilă delictuală a persoanei vinovate de producerea accidentului sau societatea de asigurări, ci, dimpotrivă, atestă indubitabil existenţa răspunderii asigurătorului în baza contractului de asigurare pentru prejudiciile de care asiguraţii săi răspund faţă de terţele persoane păgubite prin accident.

Calitatea procesual activă a reclamantului intimat este conferită de calitatea sa de titular al dreptului subiectiv ce formează conţinutul raportului juridic dedus judecăţii, respectiv dreptul de a obţine ca persoană păgubită prin accidentul rutier o reparare a prejudiciului astfel produs.

Prin exercitarea acţiunii civile de faţă împotriva asigurătorului de răspundere civilă reclamantul intimat nu obţine o dublă despăgubire, așa cum susţine fără temei recurenta, ci urmărește plata de către asigurător a despăgubirilor stabilite în procesul penal în contradictoriu cu asiguratul.

Dispoziţiile art. 55 din Legea nr. 136/1995 prevăd expres că, odată cu încasarea despăgubirii de la asigurător, persoanele păgubite vor declara în scris că au fost despăgubite pentru pagubele suferite și că nu mai au nici o pretenţie de la asigurătorul de răspundere civilă și de la asigurat în legătură cu paguba respectivă.

Pentru raţiunile mai sus înfăţișate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat (…).