Bank liable for unlawful account debit; appeal dismissed, damages upheld.

. Acţiune în răspundere civilă delictuală. Neîndeplinirea unei obligaţii legale. Consecinţe

Cuprins pe materii: Dreptul afacerilor. Contracte. Răspundere civilă

Index alfabetic: răspundere civilă delictuală

- contract de vânzare-cumpărare

- fapt ilicit

- regularizare conturi

- fond valutar al statului

C. civ., art. 998

Omisiunea de a îndeplini un act care reprezintă o obligaţie născută în puterea legii constituie un delict de natură a atrage răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 998 C. civ.

Astfel, fapta culpabilă a băncii de neîndeplinire a obligaţiei legale de a asigura regularizarea conturilor garantului prin alimentarea acestora cu valuta încasată din fondul valutar al statului - care a pus pe debitorul principal în imposibilitatea de a deţine în contul său valuta necesară plăţii unor rate scadente, datorate în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare - reprezintă faptul ilicit de natură a antrena răspunderea băncii pentru prejudiciul astfel cauzat, prin conduita sa pasivă.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 470 din 7 februarie 2012

Prin acţiunea introductivă înregistrată pe rolul Tribunalului București, reclamanta SC O.N.T. C. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele B.R.C.E., SC R. SA, SC A.T. SA și Ministerul Turismului următoarele: 1. obligarea pârâtei la plata sumei de 526.001,11 dolari în lei la cursul din ziua executării hotărârii, sumă reprezentând prejudiciu produs reclamantei din culpa pârâtelor în circumstanţele de fapt și de drept dezvoltate în motivarea cererii; 2. anularea scrisorii de garanţie nr. 22/1378 emisă de reclamantă la 11 iulie 1990 privind finanţarea contractului de vânzare-cumpărare nr. 4/1990.

Potrivit reclamantei, la data de 7 aprilie 1990, Primul Ministru al României a aprobat propunerea nr. 2/1260 a Ministerului Turismului pentru majorarea plafonului valutar alocat Ministerului Turismului pe semestrul I al anului 1990 în vederea achiziţionării unui număr de 30 autocare pentru dotarea I.T.T.A. SA devenită ulterior SC R. SA.

A susţinut reclamanta că, în acest scop, pârâta SC A.T. SA (fosta U.A.T. Brașov) în calitate de comisionar, pentru comitenta și beneficiara importului SC R. SA, a încheiat cu partenerul extern F.I. Italia, contractul de vânzare-cumpărare nr. 4 din 25 aprilie 1990, preţul celor 30 autocare (6,6 mil.dolari) urmând să fie achitat prin plata unui avans de 15%, iar diferenţa în 10 rate la fiecare 6 luni; că, la data de 27 aprilie 1990, s-a emis sarcina de plan nr. 41/3/4845 pentru plata integrală a celor 30 de autocare în valoare de 6,6 mil.dolari cu înscrierea în plafonul fostei întreprinderi de comerţ exterior U.A.T. Brașov în calitate de importator.

Cu privire la derularea operaţiunilor de plată, reclamanta a arătat că a fost abilitată B.R.C.E. care a emis la solicitarea vânzătorului italian o garanţie bancară pentru 85% din preţul bunurilor, plata preţului fiind garantată și prin scrisoarea de garanţie nr. 22/1378 din 11 iulie 1990 a cărei anulare o solicită, prin care O.N.T. C. se obligă să garanteze faţă de B.R.C.E. plata numai în situaţia în care SC A.T. SA nu efectua, în calitate de importator plăţile la datele scadente.

Cu privire la suma solicitată cu titlu de prejudiciu, reclamanta a arătat că aceasta reprezintă reţinerile efectuate din contul său în perioada 28 septembrie 1992-9 iunie 1994 de către B.R.C.E. în condiţiile în care importatorul avea în cont sumele necesare achitării la scadenţă a ratelor.

În cauză, pârâta B.R.C.E. SA a formulat la 6 iunie 1995 cerere reconvenţională prin care a solicitat obligarea reclamantei și a pârâtelor SC A.T. SA și SC R. SA la plata sumelor de 1.734,92 dolari și 4.766.070 DM reprezentând obligaţii neachitate la scadenţă, dobânzi și comisioane aferente importului celor 30 autocare IVECO. (…)

Prin sentinţa civilă nr. 4951 din 16 aprilie 2010, Tribunalul a hotărât următoarele:

A respins excepţia lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată, invocată de AVAS, ca neîntemeiată.

A admis în parte cererea de chemare în judecată precizată formulată de reclamanta SC ONT C. SA, în contradictoriu cu pârâta A.V.A.S. și în consecinţă:

A obligat pârâta A.V.A.S. (în calitate de continuator procesual al B.R.C.E. SA) la plata către reclamanta SC ONT C. SA a sumei de 525.896,81 dolari SUA, în echivalent în lei la cursul BNR din ziua plăţii, cu titlu de despăgubiri.

A obligat pârâta A.V.A.S. (în calitate de continuator procesual al B.R.C.E. SA) la plata către reclamanta SC ONT C. SA a sumei de 451.289,17 dolari SUA, în echivalent în lei la cursul BNR din ziua plăţii, cu titlu de dobândă legală calculată de la data introducerii acţiunii 04.04.1995 și până la data de 23.11.2009.

A obligat pârâta A.V.A.S. (în calitate de continuator procesual al B.R.C.E. SA) la plata către reclamanta SC ONT C. SA a dobânzii legale calculate asupra sumei de 525.896,81 dolari SUA de la 24.11.2009 și până la achitarea integrală a sumei datorate.

A respins capătul de cerere privind anularea garanţiei nr. 22/1378 din 11.07.1990 ca neîntemeiat.(…)

A respins cererea precizată formulată de reclamanta SC ONT C. SA împotriva pârâţilor SC A.T. SA - prin lichidator judiciar H.I. și Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului, ca neîntemeiată.

A respins cererea reconvenţională formulată de B.R.C.E. și susţinută de continuator A.V.(…)

A respins cererea de chemare în garanţie formulată de SC A.T. SA împotriva chematei în garanţie SC R. SA ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă.

A respins cererea de chemare în garanţie formulată de SC A.T. SA împotriva A.V.A.S. (în calitate de continuator procesual al B.R.C.E. SA) și Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului ca neîntemeiată.

A respins cererea reconvenţională formulată de SC A.T. împotriva SC R. SA ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă.

A respins cererea reconvenţională formulată de SC A.T. împotriva A.V.A.S. (în calitate de continuator procesual al B.R.C.E. SA) și Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului ca neîntemeiată.(…)

Pentru a hotărî astfel tribunalul a reţinut în fapt și în drept următoarele:

1. La data de 07.04.1990, Primul Ministru al României a aprobat propunerea nr. 2/1260 formulată de Ministerul Turismului, notă avizată de Ministerul Economiei Naţionale, în sensul suplimentării planului valutar al Ministerului Turismului cu suma de 7 milioane USD în scopul achiziţionării a 30 autocare pentru ITTA (devenită ulterior R. SA). Pârâta SC A.T. (fostă U.A.T.), în calitate de comisionar pentru pârâta comitent și beneficiar al importului de autocare, a încheiat cu partenerul extern F.I. Italia contractul comercial de vânzare-cumpărare nr. 4/1990, având ca obiect 30 de autocare, în valoare totală de 11.111.000 DM. La data de 27.04.1990, MCECEI – Direcţia de Plan Import – Sectorul Import pentru Investiţii a transmis către Ministerul Turismului sarcina de plan nr. 41/4845, în care s-a înscris în plan U.A.T. cu un total de 6.600.000 USD. Această societate, la data de 04.05.1990, a întocmit cererea de autorizaţie de import nr. AI/04/03940 din 31.05.1990.

Banca abilitată în derularea operaţiunilor de plată a fost BRCE (care gestiona conturile în valută ale părţilor) și care, la solicitarea vânzătorului, a emis garanţia bancară nr. 36/9/10731/1990, pentru 85 % din preţul autocarelor, plus dobânda, în favoarea vânzătorului italian.

La data de 11.07.1990, reclamanta ONT C. a emis scrisoarea de garanţie nr. 22/1378, potrivit căreia finanţarea contractului de vânzare-cumpărare nr. 4/1990, încheiat între I. Italia, în calitate de vânzător și ITTA București, în calitate de cumpărător, urma a se face în baza unui credit furnizor acordat de Fiat pentru U.A.T. în condiţii de 15% la livrare și 85% în 10 rate semestriale cu o dobândă de 9,15% pe an, în baza garanţiei emise de BRCE și că, în aceste condiţii, ONT C. s-a obligat ca în cazul în care U.A.T. nu-și va respecta obligaţiile de plată ce decurg din contractul de livrare și/sau creditul angajat, toate acestea să fie plătite de aceasta în mod irevocabil și necondiţionat la prima solicitare scrisă a BRCE din care să reiasă că U. nu și-a respectat obligaţiile de plată menţionate anterior.

Cele 30 de autocare au fost importate în două tranșe de câte 13, respectiv 17 bucăţi.

La data de 19.11.1990, BRCE a emis 10 trate către reclamanta SC A., solicitând acceptarea acestora prin semnare și restituire, în vederea eliberării documentelor de import de la partenerul italian. La data de 22.01.1991, SC A. a transmis către BRCE cele 10 trate semnate în valoare totală de 6.682.770,07 DM pentru plata celor 17 autocare venite în tranșa a doua și a transmis și scadenţarele privind plata ratelor către partenerul extern, defalcate pe tranșe și pe scadenţă, rată și dobândă.

Ca urmare a primirii de către BRCE a tratelor originale acceptate la plată prin semnare de către SC A.T., BRCE a eliberat documentele de import către beneficiar.

Pentru plata primelor 6 rate, BRCE a procedat la debitarea conturilor reclamantei SC ONT C., în perioada 26.03.1991 – 31.03.1992, în temeiul garanţiei constituite de către parte.

În aceste condiţii, reclamanta a sesizat Judecătoria Sectorului 2 București, în sensul angajării răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru prelevarea nejustificată a unor sume de bani din contul său.

Cauza a fost soluţionată în mod definitiv și irevocabil în urma pronunţării deciziei nr. 791/2008 a Î.C.C.J., în sensul admiterii acţiunii.

După declanșarea litigiului anterior menţionat, BRCE a continuat să debiteze conturile ONT C., în perioada 28.09.1992 – 09.06.1994, cu o sumă totală de 525.896,81 $, în vederea acoperirii plăţii următoarelor rate scadente.

În raport de temeiul de drept invocat de reclamantă, dispoziţiile art. 998-999 C. civ., prima instanţă a apreciat că în cauză sunt întrunite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale a băncii, faţă de modul în care a înţeles să debiteze conturile reclamantei, în temeiul garanţiei nr. 22/1378 cu neluarea în seamă a obligaţiilor legale ce îi incumbă în raport de prevederile art. 7 din H.G. nr. 9/1990, de a asigura plăţile la extern ale acestui import din fondul valutar al statului.

Cu privire la încălcarea obligaţiilor impuse de normele legale, tribunalul a reţinut și împrejurarea că reclamanta s-a adresat la 28 august 1991 Guvernatorului B.N.R. și Președintelui B.R.C.E. cu solicitarea expresă să se dispună în sarcina băncii să regularizeze fondurile necesare plăţii ratelor din fondul valutar al statului, în conformitate cu art. 7 din Circulara guvernului nr. 14/315/1991, B.N.R. a emis, ca răspuns la această solicitare, adresa nr. 4013/1992 prin care cerea B.R.C.E. să asigure, din fondul valutar al statului, disponibilităţile în valută pentru toate plăţile scadente, pârâta B.R.C.E. a procedat în continuare la debitarea conturilor reclamantei cauzându-i un prejudiciu evaluat la 525-896,81 dolari, conform expertizei dispuse în cauză, reprezentând sume debitate din contul reclamantei în favoarea partenerului extern.

În acest context factual și legal, tribunalul a constatat că prin efectul O.U.G. nr. 18/2004, A.V.A.S. se subrogă legal în toate obligaţiile izvorâte din activitatea B.R.C.E., astfel încât această pârâtă este ţinută să răspundă pentru pretenţiile reclamantei, respectiv plata debitului și a dobânzii legale calculate de la 4 aprilie 1995 și până la 23 noiembrie 2009.

În ceea ce privește capătul de cerere privind anularea garanţiei nr. 22/1378 emisă de reclamantă, tribunalul a apreciat că reclamanta nu a indicat motivele de nulitate de natură să afecteze valabilitatea garanţiei.(…)

Cu privire la pârâta SC A.T. SA, instanţa a reţinut că reclamanta nu a probat existenţa unei fapte ilicite de natură să atragă răspunderea delictuală a societăţii în derularea contractului de vânzare-cumpărare a celor 30 de autocare, cu atât mai mult cu cât SC A.T. SA a solicitat la rândul său prin adresa nr. 42 din 15 august 1991 Guvernatorului B.N.R., Ministerului Economiei și Finanţelor efectuarea regularizării fondurilor necesare plăţii ratelor din fondul valutar al statului, demers pe care însăși reclamanta îl invocă în susţinerea cererii sale.(…)

Împotriva sentinţei fondului, pârâta A.V.A.S. a promovat apel criticând hotărârea primei instanţe sub următoarele aspecte: neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale a B.R.C.E.; calificarea greșită a scrisorii de garanţie nr. 22/1378 ca o garanţie personală cu caracter accesoriu în raport cu obligaţia asumată de debitoarea SC A.T. SA; soluţionarea greșită a cererii reconvenţionale în raport de dispoziţiile art. 42 C. com.

Prin decizia nr. 244 din 13 mai 2011, Curtea de Apel București, Secţia a VI-a comercială, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta A.V.A.S.

Curtea de Apel a apreciat că circumstanţele concrete ale cauzei relevă fapta culpabilă a băncii (BRCE) care a pus pe debitorul principal în imposibilitate de a deţine în contul său valuta necesară plăţii ratelor scadente și că, prevalându-se de propria culpă, pârâta a trecut la executarea contului reclamantei, în condiţiile în care sarcinile de plan erau echivalente cu legea.

Referitor la contractul de garanţie, instanţa a constatat că acesta era supus codului civil, respectiv dispoziţiilor care reglementează fidejusiunea și cuprinde prevederi exprese care derogă de la regula dreptului comun a răspunderii solidare a fidejusorului alături de debitorul principal – respectiv obligaţia garantului de a plăti datoria principală sub condiţia ca B.R.C.E. să dovedească faptul că debitorul principal nu este în măsură să achite datoria. Susţinerea recurentei cu privire la aplicarea regulilor uniforme de garanţie emise de I.C.C. Paris Publicaţia 325 a fost apreciată ca nefondată deoarece părţile nu au făcut trimitere la această normă de drept internaţional.(…)

Împotriva acestei decizii, pârâta A.V.A.S. a declarat recurs, solicitând modificarea în tot a deciziei, admiterea apelului promovat în cauză cu consecinţa schimbării în tot a sentinţei fondului, în sensul respingerii ca neîntemeiată a acţiunii introductive formulată de reclamanta și admiterii cererii reconvenţionale.

Recurenta și-a întemeiat recursul pe ipoteza reglementată de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocând atât încălcarea legii cât și lipsa de temei legal a hotărârii pronunţate de prima instanţă și menţinută de instanţa de apel.

Sub un prim motiv, recurenta a susţinut că în mod nelegal instanţele au reţinut că sunt întrunite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale, faţă de modul în care B.R.C.E. a procedat la debitarea conturilor reclamantei în temeiul contractului de fidejusiune, executare care s-a întemeiat pe drepturile conferite de acest contract, respectiv pe obligaţia asumată de reclamantă de a plăti irevocabil și necondiţionat, la prima solicitare a băncii în cazul în care SC A.T. SRL nu își îndeplinește obligaţia.

A susţinut recurenta că, în cauză, garanţia emisă de reclamanta este o garanţie autonomă și independentă, care este supusă regulilor uniforme privind garanţia la cerere emise de I.C.C. Paris, Publicaţia 325, or, instanţele, calificând garanţia consimţită de reclamantă ca o garanţie personală, cu caracter de accesorialitate în raport cu obligaţia asumată de debitoarea SC A.T. SRL, au aplicat în mod nelegal Publicaţia 325.(…)

Recurenta a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 42 C. com. și ale art. 1042 și 1652 C. civ. după care un creditor poate urmări pe oricare dintre debitori pentru întreaga datorie și poate urmări direct pe fidejusor fără a fi condiţionat de prealabile urmărire a debitorului principal.

A susţinut recurenta că prin contractul de cesiune de creanţă nr. 55010/2000 B.C.R. a cesionat A.V.A.S. creanţa neperformantă pe care o avea faţă de O.N.T. C. de 5.609.754,30 REM și 650.270,83 USD, sume pe care le-a solicitat și prin cererea reconvenţională.(…)

La data de 15 septembrie 2011, intimata O.N.T. C. a depus întâmpinarea la cererea de recurs prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În esenţă, intimata a arătat cu privire la criticile formulate, că problemele de drept privind natura raporturilor dintre părţi și stabilirea răspunderii juridice a B., respectiv A.V.A.S., au fost tranșate irevocabil cu ocazia soluţionării primului litigiu purtat între părţi prin decizia nr. 791/2008 pronunţată de Î.C.C.J., litigiu care a avut ca obiect pretenţiile intimatei, respectiv prejudiciul suferit pe perioada martie 1991- aprilie 1992. În opinia intimatei dezlegarea dată în drept de către instanţele care au soluţionat primul litigiu este suficientă pentru fundamentarea soluţiei din prezenta cauză.(…)

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate, a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:

Dispoziţiile art. 998 și 999 C. civ. consacră principiul potrivit căruia aceia care sunt lezaţi printr-un fapt prejudiciabil pot exercita acţiunea în daune interese.

Prin urmare, pentru ca acţiunea în daune-interese să fie admisibilă se cere ca faptul prejudiciabil imputat autorului său să fie ilicit și să fi cauzat o pagubă ce se solicită a fi reparată.

Recurenta, în prezentul recurs, a criticat soluţia adoptată de prima instanţă, menţinută de instanţa de apel, sub aspectul întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale ale B.R.C.E. SA, a cărei succesoare legală este, susţinând că banca nu a comis nici un delict prin modul în care a procedat la executarea contragaranţiei emise în beneficiul său de reclamantă.

Or, constatarea existenţei unui delict și determinarea cuantumului prejudiciului de care se face răspunzătoare persoana care l-a săvârșit constituie chestiuni de fapt de atributul instanţei fondului sau apelului prin prisma caracterului devolutiv al acestei căi de atac.

Altfel spus, stabilirea împrejurărilor de fapt care evidenţiază existenţa unui fapt ilicit, persoana care l-a săvârșit și întinderea prejudiciului astfel produs nu mai pot fi repuse în discuţie pe calea recursului în actuala sa reglementare, statuată prin art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. exclusiv pentru motivele de nelegalitate enunţate de textul de lege.

Aprecierea instanţelor de fond cu privire la aceste chestiuni de fapt, de temeinicie se impune acestei instanţe de control judiciar, în condiţiile în care instanţele de fond și-au motivat hotărârea.

În cauză, atât prima instanţă, cât și instanţa de apel au stabilit circumstanţele în care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 4/1990 pentru achiziţionarea celor 30 de autocare de la partenerul extern F.I. Italia și obligaţiile B.R.C.E. SA în derularea operaţiunilor de plată. Conform mecanismelor stabilite prin aprobarea sarcinii de plan și suplimentarea fondului valutar al Ministerului Transporturilor cu suma de 7 milioane USA în scopul achiziţionării celor 30 de autocare din import, mecanismul decontării trebuia să fie în acord cu dispoziţiile art. 7 din H.G. nr. 9/1991 în sensul că pentru toate activităţile de comerţ exterior preluate de agenţii economici la înfiinţarea acestora, valuta aferentă operaţiunilor respective, asumate de fostele întreprinderi de stat, se va regulariza din fondul valutar al statului de către B.R.C.E. SA.

Totodată, s-a reţinut, cu privire la modul în care B.R.C.E. a procedat la debitarea conturilor reclamantei în perioada septembrie 1992 – iunie 1994, că reclamanta, la 28 august și 11 septembrie 1991, s-a adresat Guvernatorului B.N.R. și președintelui B.R.C.E. cu solicitarea să se dispună în sarcina B.R.C.E. regularizarea fondurilor din fondul valutar al statului, urmare a faptului că, în cauză, s-au asigurat din garanţie sumele necesare pentru plata importului.

La data de 6 octombrie 1992, se înregistrase la B.R.C.E. adresa nr. 4013 emisă de B.N.R. prin care se arată că faţă de intrarea în vigoare a Regulamentului valutar emis de B.N.R. pentru toate activităţile de comerţ exterior, valuta aferentă operaţiunilor respective trebuie regularizată cu fondul valutar al statului de către B.R.C.E., ceea ce semnifică avizul B.N.R. pentru suportarea acestor plăţi din fondul valutar al statului și obligaţia B.R.C.E. de a asigura resursele necesare prin alimentarea din acest fond.

Aceste circumstanţe de fapt, statuate în cauză, fundamentate pe înscrisurile administrate, conturează obligaţia legală a B.R.C.E. de a asigura regularizarea conturilor garantului prin alimentarea acestora cu valuta încasată din fondul valutar al statului, obligaţie care nu a fost îndeplinită de bancă.

Consecinţa acestei neîndepliniri reprezintă faptul ilicit de natură a antrena răspunderea băncii pentru prejudiciul astfel cauzat, prin conduita sa pasivă.

Cu alte cuvinte, omisiunea de a îndeplini un act care reprezintă o obligaţie născută în puterea legii constituie un delict de natură a atrage răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 998 C. civ.

În sfârșit, și condiţia indispensabilă a legăturii de cauzalitate dintre faptul ilicit imputabil autoarei și prejudiciul produs a fost dovedită în cauză prin concluziile raportului de expertiză care a confirmat că sumele solicitate de reclamantă cu titlu de daune interese, reprezintă sumele debitate din contul său de către bancă urmare încălcării obligaţiei de a nu fi utilizat fondul valutar al statului pentru regularizarea plăţilor.

Așa fiind, Înalta Curte a constatat că faptele prejudiciabile reţinute în sarcina B.R.C.E. îndeplinesc condiţiile impuse de dispoziţiile art. 998 C. civ., critica A.V.A.S., subrogată legal în toate drepturile și obligaţiile derivate din activitatea B.R.C.E., sub aspectul aplicării greșite a dispoziţiilor sus menţionate, nefiind susţinute de argumente de nelegalitate.

Cu privire la garanţia asumată de O.N.T. C. prin scrisoare de garanţie nr. 22/1378/1990, afirmaţia recurentei în sensul că acesta este o garanţie autonomă și independentă guvernabilă după regimul garanţiilor independenţei reglementate de Publicaţia nr. 325 a CCI Paris nu este fundamentată din punct de vedere legal, pentru a impune concluzia unei încălcări sau aplicări greșite a legii.

Ambele instanţe au reţinut că scrisoarea de garanţie nu cade sub incidenţa Publicaţiei în condiţiile în care nu se indică expres în conţinutul său că este supusă Regulilor Uniforme privind garanţiile ale CCI Paris.

Obligaţia asumată de ONT C. ca, în cazul în care U.A.T. nu-și va respecta obligaţiile de plată în temeiul contractului nr. 4/1990, toate plăţile vor fi făcute de garant, irevocabil și necondiţionat, la prima solicitare a băncii, califică această garanţie ca o garanţie personală propriu-zisă cu caracter de accesorialitate în raport cu obligaţia debitorului principal în sensul că garantul nu este ţinut să plătească creditorului decât dacă acesta nu se poate îndestula de la debitorul principal (U.A.T.) SC A.T. SA.

În acest sens, dispoziţiile înscrise în art. 1662 C. civ. Capitolul II – (Despre efectele efectele fidejusiunii) prevăd ca fidejusorul nu este ţinut a plăti creditorului decât în situaţia în care acesta nu se poate îndestula de la debitorul principal afară de cazul când fidejusorul a renunţat la beneficiul discuţiunii sau s-a obligat solidar.

Dispoziţiile legale susmenţionate impun concluzia că fidejusiunea este de strictă și restrictivă interpretare în ce privește întinderea obligaţiei contractate prin garanţie, și indiferent de termenii utilizaţi, mai mult sau mai puţin preciși, trebuie stabilită intenţia comună a părţilor.

Or, din conţinutul scrisorii de garanţie nr. 22/1990 rezultă că fidejusorul O.N.T. C. nu s-a obligat în solidar cu debitorul principal termenii utilizaţi fiind clari în sensul de a plăti dacă ,,U.A. nu-și respectă obligaţiile de plată”.

În sfârșit, o serie de circumstanţe concrete ale cauzei, referitoare la modul în care s-a aprobat încheierea contractului de vânzare-cumpărare a celor 30 de autocare, precum și demersurile reclamantei la B.N.R. și B.R.C.E. după activarea garanţiei și reţinerea unor sume din contul său, confirmă incontestabil că intenţia comună a părţilor la data încheierii contractului de garanţie nu a fost în sensul asumării unei obligaţii solidare cu debitorul principal și prin urmare B.R.C.E. avea obligaţia să debiteze prioritar conturile debitorului principal, dispoziţiile art. 42 C. com. nefiind incidente. (…)

Pentru raţiunile mai sus înfăţișate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins prezentul recurs ca nefondat.