Bank credit assignment validity: premature default declaration does not negate certain, liquid, and exigible claim object under Civil Code

Contract de credit. Cesiunea creanţei. Acţiune în constatarea nulităţii absolute a cesiunii. Condiţii de admisibilitate din perspectiva dispoziţiilor art. 1391-art. 1393 Cod civil

Cuprins pe materii: Drept comercial. Contracte

Index alfabetic: acţiune în constatarea nulităţii absolute

- contract de credit bancar

- contract de cesiune de creanţă

- creanţă certă, lichidă și exigibilă

- lipsa obiectului contractului

C. civ., art. 948, art. 1391 - art. 1393

Legea nr.193/2000, art. 4

C. proc. civ., art. 304 pct. 6

Declararea prematură și ilegală a scadenţei anticipate a creditului bancar acordat nu echivalează cu lipsa obiectului contractului de cesiune de creanţă încheiat de bancă, ca și motiv de nulitate absolută a acestuia, dreptul de creanţă al băncii și dreptul de cesiune al acestei creanţe către un terţ fiind convenite de părţile contractului de credit bancar, conform art. 969 C. civ.

Astfel, este nelegală hotărârea prin care instanţa constată că actul de cesiune încheiat de bancă este lovit de nulitate datorită lipsei obiectului acestuia, deoarece lipsa obiectului cesiunii echivalează doar cu lipsa creanţei, or, dreptul de creanţă al băncii există chiar de la data încheierii contractului de credit bancar.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 3911 din 13 noiembrie 2013

Notă: În prezenta decizie au fost avute în vedere dispoziţiile din vechiul Cod civil

Prin sentinţa nr. 131/COM din 16 octombrie 2012, Tribunalul Alba, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis acţiunea reclamantului C.M.B. și a constatat nulitatea absolută parţială a contractului de credit bancar nr. 855/PF/29 iunie 2007, încheiat între reclamant și pârâta B.C.R. și pârâta C.T., în ceea ce privește clauza în temeiul căreia pârâta B.C.R. poate cesiona drepturile și obligaţiile sale din contract – art. 10 din condiţiile generale de creditare. Totodată, tribunalul a constatat nulitatea absolută parţială a contractului de cesiune de creanţă nr. J 962/27 octombrie 2010, încheiat între pârâta B.C.R. și pârâta SC S.C. SRL, cu privire la creanţa rezultată din contractul de credit bancar nr. 855/PF/29 iunie 2007.

Tribunalul a reţinut că, prin cererea introductivă, reclamantul a solicitat și obligarea B.C.R. la plata prejudiciului provocat prin nerespectarea clauzelor contractuale, capăt de cerere disjuns de instanţă prin încheierea din 2 octombrie 2012.

Pentru a pronunţa soluţia pe fond menţionată, tribunalul a reţinut că art. 10 din contractul de credit bancar este o clauză abuzivă, conform legislaţiei naţionale și comunitare, întrucât nu a fost negociată direct cu consumatorul, este contrară bunei-credinţe și creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului. Tribunalul a apreciat că pârâta B.C.R. nu a făcut dovada că a negociat clauza respectivă, conform art. 1169 C. civ., însăși existenţa celor două categorii de Condiţii - speciale și generale - dovedind că nu toate clauzele contractului se negociază, ci, odată agreate Condiţiile speciale, consumatorii, aderă, practic, la Condiţiile generale. De altfel, noţiunile de negociere și de aderare se exclud reciproc.

Caracterul abuziv al clauzei 10 din contractul de credit bancar este relevat și de dezechilibrul creat între drepturile și obligaţiile părţilor, întrucât, deși nu a notificat declararea scadenţei anticipate a creditului, banca a procedat la cesionarea creanţei. Acest dezechilibru este evident, atâta timp cât cesionarea creanţei s-a făcut către o societate nebancară, care nu este supusă normelor speciale din domeniul bancar, ci normelor generale, reclamantul nemaifiind la adăpostul legislaţiei speciale a consumatorului.

Prin urmare, tribunalul a reţinut că art. 10 din contractul de credit este o clauză abuzivă și, pe cale de consecinţă, sancţiunea este nulitatea acesteia.

Tribunalul a apreciat că și al doilea capăt de cerere, relativ la constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de cesiune din 27 octombrie 2010, cu privire la creanţa rezultată din contractul nr. 855/PF/2007 este întemeiat.

Sub acest aspect, prima instanţă a apreciat că al doilea contract este fondat pe cauză ilicită. Tribunalul a apreciat că cesiunea are o cauză imorală, întrucât în contractul de credit bancar exista un coplătitor, iar pârâta B.C.R. nu a încercat în niciun fel să-și îndestuleze creanţa prin urmărirea acestui coplătitor sau a garanţiei imobiliare. Prin urmare, a reţinut instanţa, apare întrebarea privind rostul acestor garanţii dacă nu sunt uzitate, în caz de neîndeplinire a obligaţiilor contractuale.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, pârâtele B.C.R. și SC S.C. SRL.

În motivarea apelului declarat, apelanta-pârâtă SC S.C. SRL a arătat că reclamantul a solicitat, prin acţiune, anularea a două acte distincte, contractul de cesiune de creanţă fiind anulat întrucât pârâta B.C.R. nu l-a notificat pe reclamant cu privire la declararea scadenţei anticipate, astfel încât, anularea contractului de cesiune nu se încadrează în dispoziţiile art. 15 lit. j) din Legea nr. 146/1997 nefiind scutit de la plata taxei de timbru.

Cu privire la obligaţia de notificare a băncii, apelanta-pârâtă a arătat că prin art. 8.3 din contractul de credit banca și-a asumat obligaţia de notificare a împrumutatului ca obligaţie de diligenţă, iar nu de rezultat, neasumându-și obligaţia de predare efectivă a notificării, ci doar obligaţia de notificare în scris a debitorului.

Apelanta-pârâtă B.C.R. a declarat apel împotriva încheierii din 12 iunie 2012, prin care tribunalul a respins excepţiile invocate de pârâte, respectiv, excepţia netimbrării, întrucât în speţă, nu se aplică art. 15 lit. j) din Legea nr. 146/1997, republicată, pentru anularea contractului de cesiune de creanţă, întrucât cele două capete de cerere au finalităţi distincte.

Apelanta-pârâtă a arătat că prima instanţă a respins greșit și excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a B.C.R., întrucât creanţa a fost cesionată pârâtei SC S.C. SRL.

Apelanta-pârâtă B.C.R. a învederat că în mod greșit s-a reţinut caracterul abuziv al clauzei 10 din contractul de credit, lipsa cunoștinţelor juridice ale clientului nu poate constitui motiv pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale, în condiţiile în care în dreptul român este reglementată instituţia reprezentării și asistării juridice, orice persoană putând apela la serviciile unui specialist cu cunoștinţe juridice.

În ceea ce privește obligaţia de notificare asumată de apelanta-pârâtă B.C.R., aceasta a arătat că și-a respectat obligaţia de notificare prevăzută de art. 8.3 din contractul bancar, iar cât privește dovada primirii efective a notificării de către debitor, apelanta-pârâtă a arătat că reclamantul debitor a adresat băncii la 4 noiembrie 2010 o cerere de rezolvare pe cale amiabilă a problemelor, ceea ce confirmă pe deplin primirea notificării de către reclamant.

Ca atare, a arătat apelanta-pârâtă, contractul de cesiune de creanţă este perfect legal respectând pe deplin condiţiile de validitate ale art. 948, 969 și 1391-1398 C. civ.

Prin decizia nr.16 din 10 aprilie 2013, Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia a II-a civilă, a admis apelul B.C.R. și a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul admiterii în parte a acţiunii de fond, respectiv cu privire la capătul al doilea de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de cesiune de creanţă, încheiat între pârâtele B.C.R. și SC S.C. SRL. Curtea de apel a respins ca nefondat primul capăt de cerere din acţiunea introductivă relativ la constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de credit bancar nr. 855/PF/2007.

Totodată, instanţa de apel a respins apelul declarat de pârâta B.C.R. împotriva încheierii din 12 iunie 2012 și apelul SC S.C. SRL împotriva sentinţei nr. 131/2012, obligând intimatul-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că în mod greșit a apreciat tribunalul că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, întrucât această clauză nu poate fi constatată abuzivă, întrucât dezechilibrul contractual nu rezultă în mod obiectiv din stipularea unei astfel de clauze care-i conferă băncii posibilitatea de a proceda la cesiune.

Cu privire la cesiunea de creanţă, încheiată de pârâtele B.C.R. și SC S.C. SRL, instanţa de apel a reţinut că această cesiune i-a fost notificată debitorului, care, de altfel, a depus-o odată cu acţiunea introductivă și, a apreciat instanţa de apel, respectă toate dispoziţiile art. 1393 C. civ., întrucât nu se impunea transmiterea notificării prin intermediul executorului judecătoresc și nici acordul debitorului, cum în mod nelegal susţine reclamantul.

Analizând, însă, condiţiile generale pentru încheierea unui contract, prevăzute de art. 948 C. civ., instanţa de apel a reţinut că nu este îndeplinită condiţia existenţei unui obiect valabil, nefiind cesionată o creanţă certă, lichidă și exigibilă, concluzie ce rezultă din considerarea declarării premature a creditului scadent, în măsura în care nu au fost parcurse etapele acestei proceduri, prevăzute de clauzele contractului de credit.

Instanţa de apel a mai reţinut că primirea notificării cesiunii de către debitor nu echivalează cu notificarea anterioară prin care B.C.R. SA îl soma să achite ratele scadente. Or, în speţă, nu pot fi primite, a apreciat curtea de apel, susţinerile apelantelor în sensul că depunerea notificării la societatea de curierat este suficientă. Ca atare, contractului de cesiune i-a lipsit, la data încheierii, obiectul valabil, iar nu cauza imorală cum a reţinut prima instanţă, banca cedentă nejustificând la momentul cesionării o creanţă rezultată din scadenţa creditului cu respectarea clauzelor contractului de credit.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta B.C.R., criticând decizia atacată pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6 și pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor de nelegalitate formulate, recurenta-pârâtă a arătat că încheierea din 12 iunie 2012 este nelegală, întrucât soluţia de respingere a excepţiei netimbrării a fost dată cu încălcarea art. 14 și art. 15 lit. j) din Legea nr. 146/1997, atâta timp cât reclamantul a formulat mai multe capete de cerere, cu finalitate diferită, astfel încât devin incidente dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 146/1997, republicată, iar capătul de cerere relativ la anularea contractului de cesiune de creanţă trebuia timbrat la valoarea creanţei cesionate, cu atât mai mult cu cât temeiul constatării nulităţii contractului de cesiune nu îl constituie legislaţia specială a contractului. În plus, reclamantul nu este parte în contractul de cesiune de creanţă, fiind un terţ faţă de acest act juridic.

Recurenta-pârâtă a arătat că decizia curţii de apel este nelegală întrucât instanţa s-a pronunţat pe ceea ce nu s-a cerut. Astfel, a arătat recurenta-pârâtă, instanţa de apel s-a pronunţat, printr-o motivare detaliată, asupra prematurităţii și lipsei de legalitate a declarării exigibilităţii anticipate a creditului, pentru a putea concluziona cu privire la lipsa de obiect a contractului de cesiune de creanţă, însă instanţa nu a fost învestită cu o atare cerere. Ca atare, curtea de apel a depășit limitele învestirii sale, care sunt date exclusiv de cererea introductivă și care nu cuprinde o astfel de solicitare.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că decizia recurată este nelegală și din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., fiind dată cu interpretarea greșită a art. 948 pct. 3, 963, 964, 965, 1311 și 1391 C. civ. Recurenta-pârâtă a învederat că instanţa de apel a constatat că actul de cesiune este lovit de nulitate întrucât obiectul său este lipsit de valabilitate, nefiind cesionată o creanţă certă, lichidă și exigibilă, iar banca nu a justificat la data cesiunii o creanţă rezultată din declararea scadenţei creditului cu respectarea contractului de credit.

Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a arătat că au fost încălcate dispoziţiile art. 1391 C. civ., care prevăd la obiectul cesiunii că aceasta trebuie să fie o creanţă fără să impună condiţiile ca aceasta să fie certă, lichidă și exigibilă. Ca atare, obiect al cesiunii poate să fie orice creanţă, deci, inclusiv, creanţa afectată de modalităţi sau creanţe viitoare, astfel încât lipsa caracterului cert, lichid și exigibil al creanţei cesionate nu poate afecta valabilitatea cesiunii. Lipsa obiectului cesiunii echivalează doar cu lipsa creanţei, or, dreptul de creanţă al băncii există chiar de la data încheierii contractului de credit bancar.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că, și pe fond, societatea bancară a respectat dispoziţiile art. 8 din condiţiile generale ale contractului de credit privind declararea scadenţei creditului, intimatul-reclamant fiind notificat cu respectarea clauzelor contractuale.

Examinând actele și lucrările dosarului, prin raportare la motivele de nelegalitate invocate, Înalta Curte reţine că recursul declarat este întemeiat, pentru următoarele considerente:

Din analiza acţiunii introductive de instanţă, astfel cum a fost precizată, se reţine că intimatul-reclamant a invocat nulitatea contractului de cesiune încheiat de cele două pârâte, atât pentru că art. 10 din contractul de credit bancar este o clauză abuzivă, prin raportare la dispoziţiile art. 4 din Legea nr.193/2000, astfel încât pârâta B.C.R. nu putea să cesioneze creanţa născută din contractul de credit bancar către un terţ, un atare act nefiind permis de convenţia părţilor, cât și pentru nerespectarea condiţiilor de valabilitate a contractului de cesiune în sine, pentru absenţa notificării cesiunii și lipsa acordului debitului cedat.

Se reţine că ambele capete de cerere au, practic, aceeași finalitate – respectiv, constatarea inexistenţei dreptului pârâtei B.C.R. de a cesiona creanţa născută din contractul de credit, ambele fiind supuse legislaţiei speciale a consumatorului, atâta timp cât se invocă o creanţă născută dintr-un contract de credit bancar pentru consum, care este supus Legii nr. 193/2000. Prin urmare, Înalta Curte va respinge susţinerile recurentei-pârâte privind greșita soluţionare de către instanţele de fond, a excepţiei netimbrării acţiunii întrucât în speţă se aplică dispoziţiile legii speciale care se completează cu dreptul comun pe aspectul condiţiilor de valabilitate a convenţiilor, reglementate de art. 948 C. civ., reclamantul fiind scutit de la plata taxelor de timbru, în virtutea art. 15 lit. j) din Legea nr. 146/1997, republicată.

Înalta Curte reţine că primul capăt de cerere relativ la constatarea caracterului abuziv al art. 10 din contractul de credit bancar, prin raportare la dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 192/2000 și, pe cale de consecinţă, constatarea inexistenţei dreptului pârâtei de a cesiona creanţa către un terţ și, implicit nulitatea contractului de cesiune încheiat între pârâte pentru aceste motive, a intrat în puterea lucrului judecat prin nerecurarea soluţiei instanţei de apel, de către intimatul-reclamant. În speţă, s-a statuat, astfel, în mod irevocabil că art. 10 din contractul de credit care instituie dreptul pârâtei B.C.R. de a cesiona creanţa nu este o clauză abuzivă din perspectiva art. 4 prevăzut de Legea nr. 193/2000 și, implicit, a fost irevocabil soluţionată, prin nerecurare, și cererea de constatare a nulităţii contractului de cesiune, ca urmare a inexistenţei dreptului recurentei de a cesiona creanţa, aspect ce ar eluda dispoziţiile speciale din Legea nr. 193/2000 și legislaţia bancară.

Singurele aspecte ce pot fi analizate în această fază procesuală și care au fost, practic, criticate prin motivele de recurs privesc nulitatea contractului de cesiune încheiat între cele două pârâte, pentru nerespectarea condiţiilor de valabilitate ale convenţiilor, prevăzute de art. 948 C. civ. prin raportare la dispoziţiile art. 1391-1993 C. civ.

Prin cererea de chemare în judecată precizată, intimatul-reclamant a invocat nulitatea contractului de cesiune de creanţă pentru absenţa notificării cesiunii într-o anumită formă, respectiv, prin executor judecătoresc și lipsa acordului reclamantului, în calitate de debitor cedat, la încheierea contractului de cesiune de creanţă.

Și aceste aspecte au fost irevocabil tranșate de curtea de apel, care, analizând condiţiile de validitate ale contractului de cesiune de creanţă prin raportare la art. 1391 C. civ., a respins susţinerile reclamantului relative la absenţa notificării prin intermediul executorului judecătoresc și lipsa acordului debitorului cedat ca nefondate, soluţie ce nu a fost recurată.

Înalta Curte reţine ca fondat primul motiv de recurs invocat de recurenta-pârâtă întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., relativ la depășirea limitelor învestirii de către instanţa de apel, întrucât curtea de apel a analizat condiţia existenţei obiectului contractului de cesiune de creanţă prin raportare la absenţa caracterului cert, lichid și exigibil al creanţei cesionate. Or, un atare aspect nu a fost invocat de reclamant nici prin cererea introductivă de instanţă, nici prin precizarea acţiunii făcută în termenul legal, astfel încât, instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii pe aspectul limitelor învestirii instanţei de judecată, iar în ipoteza în care instanţele de fond apreciau că un atare aspect transpare din cererea introductivă de instanţă erau obligate să califice acţiunea în justiţie, conform art. 94 C. proc. civ., și să pună în discuţia părţilor această calificare pentru respectarea dreptului la apărare al tuturor părţilor în proces. Prin urmare, prin raportare la cele reţinute de prima instanţă de fond și în lipsa unei solicitări a reclamantului, făcută în faţa primei instanţe, o atare motivare schimbă cauza actului juridic dedus judecăţii.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte reţine că, sub aspect de drept substanţial, o atare interpretare adaugă la lege, întrucât dispoziţiile art. 1391-1393 C. civ. nu impun condiţia existenţei caracterului cert, lichid și exigibil al creanţei ce face obiectul contractului de cesiune de creanţă. Mai mult, instanţa de apel a reţinut lipsa caracterului lichid, cert și exigibil al creanţei cesionate, ca urmare a nerespectării clauzelor contractului de credit bancar, privind procedura notificării scadenţei anticipate a creditului acordat. Or, dincolo de faptul că nici acest aspect nu a fost invocat de reclamant, în susţinerea acţiunii de fond, declararea prematură și ilegală a scadenţei anticipate a creditului bancar acordat nu echivalează cu lipsa obiectului contractului de cesiune de creanţă, ca și motiv de nulitate absolută a contractului de cesiune încheiat de cele două pârâte, dreptul de creanţă al băncii și dreptul de cesiune al acestei creanţe către un terţ, fiind convenite de părţile contractului de credit bancar, conform art. 969 C. civ.

Ca atare, Înalta Curte reţine că și al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este întemeiat, instanţa de apel făcând o greșită interpretare a dispoziţiilor art. 1391-1393 C. civ. relative la condiţiile de valabilitate ale contractului de cesiune de creanţă și a art. 948 C. civ., privind condiţia existenţei obiectului unui contract, ca și condiţie de valabilitate a acestuia.

Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 312 C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă și a modificat decizia atacată, în sensul admiterii apelului declarat de apelanta-pârâtă B.C.R. și schimbării în tot a sentinţei atacate, iar, pe fond, a respins acţiunea reclamantului ca nefondată. În baza art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte a obligat reclamanţii la plata integrală a cheltuielilor de judecată în apel, în cuantum de 5.606 lei.

În baza art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte a obligat intimaţii-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată în recurs, reprezentând onorariu de avocat.