Exclusion of an SRL associate under Art. 222(1)(c) of Law 31/1990 inapplicable to limited liability partners

Cerere de excludere a unui asociat. Condiţii de admisibilitate din perspectiva dispoziţiilor art. 222 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 31/1990

Cuprins pe materii: Drept comercial. Excluderea și retragerea asociaţilor

Index alfabetic: excludere asociat

Legea nr. 31/1990, art. 80, art. 222 alin. (1) lit. c)-d)

Dispoziţia art. 222 lit. c) din Legea nr. 31/1990 instituie ca situaţie premisă pentru excludere calitatea de asociat cu răspundere nelimitată a asociatului a cărui excludere se cere instanţei.

În cazul în care societatea din care se solicită excluderea este o societate cu răspundere limitată, iar asociatul a cărui excludere se cere este un asociat cu răspundere limitată, ipoteza art. 222 lit. c) - care privește un asociat cu răspundere nelimitată care se amestecă fără drept în administraţie ori contravine dispoziţiilor art. 80 și 82 - nu este aplicabilă, aceasta fiind incidentă exclusiv societăţilor de persoane: în nume colectiv și în comandită simplă, ai căror asociaţi răspund nelimitat inclusiv cu bunurile proprii, nu și celor mixte, de capital și persoane, ai căror asociaţi au o răspundere limitată la capitalul subscris.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 3590 din 29 octombrie 2013

Prin sentinţa nr. 1338 din 23 decembrie 2011, Tribunalul Satu Mare a respins acţiunea formulată de reclamanta A.M. în contradictoriu cu pârâtele SC M.C. SRL Satu Mare și SC S. SRL Satu Mare având ca obiect excluderea asociatului SC S. SRL din SC M. SRL.

Instanţa de fond, în pronunţarea soluţiei, a stabilit că probele administrate nu au făcut dovada ipotezelor art. 222 lit. c) și d) din Legea nr. 31/1990, dispoziţii pe care reclamanta și-a întemeiat acţiunea, respectiv a amestecului fără drept în activitatea societăţii sau a actelor de fraudă din partea asociatului.

A mai reţinut instanţa de fond că dizolvarea societăţii se hotărăște în condiţiile legii, neavând relevanţă acţiunea pentru soluţionarea excluderii, iar cu privire la activitatea financiară, aceasta se desfășoară în condiţiile legii în interesul societăţii, neputându-se dovedi că asociatul majoritar SC S. SRL a acţionat în sensul ajungerii în faliment a societăţii.

Prin decizia nr. 102/C din 13 noiembrie 2012, Curtea de Apel Oradea, Secţia a II-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă.

Criticile apelantei constând în principal în aprecierea probatoriului administrat cu care afirmă că a făcut dovada neimplicării asociatului în activitatea societăţii și care a condus la pierderea spiritului affectio societatis, au fost înlăturate de instanţa de apel.

Instanţa de apel a reţinut că situaţia de excludere avută în vedere de art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea societăţilor comerciale privește numai pe asociaţii care au și calitatea de administrator, calitate pe care pârâta asociat SC S. SRL nu o deţine în cadrul societăţii SC M.C. SRL, acest text nefiind deci incident în speţă.

În ce privește ipoteza de la art. 222 alin. (1) lit. c), s-a reţinut că aceasta este aplicabilă asociaţilor care, neavând calitatea de administratori ai societăţii, intervin fără drept în operaţiunile de administrare, utilizează capitalul social în folosul lor sau al altor persoane fără consimţământul asociaţilor, exercită ca asociaţi cu răspundere nelimitată acte de concurenţă neloială în pofida interdicţiei de la art. 82 din Legea societăţilor comerciale, dar că aceste aspecte nu au fost dovedite de reclamantă.

În contra deciziei instanţei de apel, reclamanta A.M. a declarat recurs solicitând, în principal, casarea hotărârii în vederea administrării probei testimoniale solicitată în calea de atac a apelului, subsidiar, modificarea hotărârii recurate, iar, pe fond, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată și excluderea asociatului pârât din societatea SC M.C. SRL.

În drept recurenta a invocat art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. raportat la art. 312 C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului sub aspectul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a arătat că pentru termenul din 6 noiembrie 2012 a solicitat amânarea judecăţii pentru comunicarea și studierea întâmpinării și a formulării cererii în probaţiune.

Dacă i s-ar fi admis cererea de probe cu înscrisuri exhaustiv motivată, pe care a solicitat-o și prin motivele de apel, ar fi depus înscrisuri relevante inclusiv dovada începerii urmăririi penale faţă de numitul B.C. sub aspectul săvârșirii de infracţiuni la Legea nr. 31/1990.

A mai arătat că în ce privește proba testimonială solicitată, audierea martorei B.M., contabila societăţii, aceasta era utilă în dovedirea fraudei asociatului SC S. prin asociatul său unic, B.C.

În dezvoltarea motivului întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., recurenta a criticat faptul că, în pofida probelor administrate, instanţa de apel nu a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 222 lit. c) raportat la art. 80 din Legea nr. 31/1990.

Descrie recurenta faptele despre care afirmă că le-a dovedit cu privire la conduita asociatului pârât, care au condus la destabilizarea societăţii și la neînţelegerile grave dintre asociaţi și la pierderea elementului de natură psihologică affectio societatis.

A arătat recurenta că în ipoteza în care s-ar aprecia că privite individual aceste fapte ale asociatului majoritar pe care le relatează și care se circumscriu prevederilor art. 80 din Legea nr. 31/1990 nu ar constitui motiv de excludere, analizate în ansamblu, dovedesc pierderea totală a spiritului affectio societatis de către asociatul majoritar, aspect care legitimează cererea de excludere. Pierderea affectio societatis este o condiţie de fond, dar nu conduce automat la nulitatea societăţii dacă asociatul care solicită excluderea celui de-al doilea asociat continuă activitatea societăţii. Un aspect trecut cu vederea de ambele instanţe constă în demersurile pârâtei de a evacua societatea din spaţiile închiriate și că acţiunea acesteia în dizolvarea societăţii, care a făcut obiectul dosarului xx99/83/2009, a fost respinsă irevocabil.

A arătat recurenta că instanţa de apel a omis să se pronunţe cu privire la aceste aspecte, fapt care atrage incidenţa art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Intimata SC S. SRL a depus întâmpinare la dosar prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menţinerea ca legală și temeinică a deciziei atacată în recurs.

A susţinut intimata că apelanta-reclamantă a solicitat audierea martorei B.M. fără a arăta împrejurările pe care dorește să le dovedească conform art. 2871 pct. 4 C. proc. civ., că această probă a fost solicitată și în faţa instanţei de fond și admisă de aceasta, dar neadministrată deși s-au acordat mai multe termene, operând decăderea din probă.

A mai arătat intimata, dezvoltând situaţia de fapt, că în cauză nu sunt incidente ipotezele de excludere prevăzute de art. 222 lit. c) și d) din Legea societăţilor comerciale.

Recursul declarat de reclamantă nu este fondat.

Sub primul motiv de nelegalitate încadrat în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă critică respingerea probei cu înscrisuri solicitată atât prin cererea de apel cât și în cursul procesului, de către instanţa de apel.

Înalta Curte constată că motivul reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este incident pentru situaţia în care se invocă lipsa de temei legal sau greșita aplicare a legii prin hotărârea atacată or, prin recursul declarat, sub acest motiv, recurenta nu susţine nici lipsa de temei legal a măsurii adoptate de instanţa de apel și nici încălcarea vreunei dispoziţii legale prin adoptarea acestei măsuri procesuale.

Verificând însă respectarea de către instanţa de apel a prevederilor legale care reglementează propunerea, încuviinţarea și administrarea probelor în apel, Înalta Curte constată că acestea nu au fost încălcate.

Potrivit art. 287 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., cererea de apel va cuprinde, sub sancţiunea decăderii instituită prin alin. (2), dacă cerinţa nu este îndeplinită până cel mai târziu la prima zi de înfăţișare, dovezile invocate în susţinerea apelului.

Conform art. 292 alin. (1) C. proc. civ., apelanta se poate folosi înaintea instanţei de apel de mijloacele de apărare și de dovezile invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului, fără a fi, deci, necesară încuviinţarea instanţei de apel în acest scop.

Conform art. 292 teza a 2 a C. proc. civ., instanţa de apel încuviinţează și administrează probele a căror necesitate rezultă din dezbateri, iar conform art. 295 alin. (2) C. proc. civ., va putea încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate de prima instanţă precum și administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 292, dacă consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei.

Aprecierea asupra necesităţii probelor pentru soluţionarea cauzei este atributul exclusiv al instanţei de apel și el nu poate fi cenzurat pe calea recursului din perspectiva ipotezelor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În cauza de faţă, apelanta-recurentă nu a formulat nici prin declaraţia de apel, înregistrată la 13.04.2012, și nici prin motivele de apel, înregistrate la 11.06.2012, o cerere de probe cu înscrisuri, cum eronat susţine. Dimpotrivă, în motivarea apelului afirmă că instanţa de fond nu a avut în vedere probatoriul administrat în dovedirea cererii de excludere, că probatoriul cu care ar fi dovedit faptele pe care le reclamă nu a fost analizat prin sentinţă.

Instanţa de apel, la primul termen de judecată, 12.06.2012, a dispus amânarea, printre alte motive, pentru comunicarea motivelor de apel intimatei, la termenul de 20.06.2012, când după pronunţarea asupra incidenţei art. 163 C. proc. civ., judecarea apelului s-a amânat la 11.09.2012.

Pentru termenul din 11.09.2012, apelanta a formulat o cerere de amânare pentru a i se comunica întâmpinarea și a putea propune probe în susţinerea apelului, înregistrată la 10.09.2012. La termenul din 11.09.2012, cauza s-a amânat la 09.10.2012 pentru a fi citată intimata cu copia motivelor de apel, faţă de returnarea celei anterioare, pentru când apelanta a reiterat în scris cererea de amânare cu același conţinut, înregistrată la 08.10.2012.

La termenul acordat, 09.10.2012, instanţa de apel a dat curs cererii apelantei, dispunând amânarea cauzei la 06.11.2012 și comunicarea întâmpinării.

În faţa instanţei de apel recurenta-reclamantă a formulat o cerere în probaţiune pentru termenul din 06.11.2012, după ce i s-a comunicat întâmpinarea, înregistrată la 05.11.2012, iar nu o cerere de amânare, cum tot contrar realităţii susţine recurenta, solicitând generic, iar nu exhaustiv, încuviinţarea probei cu înscrisuri și a probei testimoniale cu martora B.M.

Această cerere în probaţiune a fost respinsă de instanţa de apel prin încheierea din 06.11.2012, cu motivarea că apelanta nu a arătat ce înscrisuri înţelege să solicite și care sunt împrejurările pe care dorește să le dovedească cu martora propusă, iar în lipsa întrunirii elementelor premisă reglementate de art. 112 pct. 5, art. 138 alin. (1) și, respectiv, art. 292 C. proc. civ. cu privire la propunerea probelor de către apelantă, instanţa nu a fost în situaţia de a aplica procedura reglementată de art. 295 alin. (2) C. proc. civ.

Nici critica întemeiată pe greșita reţinere a lipsei de incidenţă a dispoziţiilor art. 222 lit. c) raportat la art. 80 din Legea nr. 31/1990 cu modificările și completările ulterioare, din perspectiva încadrării ei în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu poate fi primită.

În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate recurenta invocă probatoriul administrat în cauză prin care, contrar susţinerilor din decizia atacată, ar fi făcut dovada că asociata intimată nu mai acţionează în interesul societăţii, lipsindu-i affectio societatis, a dovedit culpa acesteia în destabilizarea societăţii hotărând unilateral majorarea chiriei și încercând evacuarea societăţii din spaţiile închiriate. Apreciază recurenta că aceste situaţii, privite individual, nu constituie motiv de excludere, susţinând că au această aptitudine dacă se face o analiză a lor de ansamblu.

Înalta Curte constată, în primul rând, că recurenta se află în eroare când susţine că instanţa de apel nu a reţinut incidenţa acestui motiv de excludere. Instanţa de apel nu a reţinut incidenţa cauzei de excludere întemeiată pe dispoziţiile art. 222 lit. d) din Legea nr. 31/1990, constatând că asociatul a cărui excludere se solicită nu are calitatea de administrator, nefiind întrunită ipoteza prevăzută de acest text de lege.

Cu privire la cauza de excludere întemeiată de recurenta-reclamantă pe dispoziţiile art. 222 lit. c) din lege, prin considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a reţinut că apelanta nu a dovedit împrejurările la care referă textul de lege, amestecul fără drept în administraţie sau concurenţa neloială a asociatului a cărui excludere se solicită.

Înalta Curte constată că soluţia instanţei de apel este legală dar cu motivarea că nici ipoteza dispoziţiei cuprinsă de lit. c) a art. 222 din lege nu are incidenţă în cauza de faţă.

Acesta deoarece, dispoziţia art. 222 lit. c) din Legea nr. 31/1990 instituie ca situaţie premisă pentru excludere calitatea de asociat cu răspundere nelimitată a asociatului a cărui excludere se cere instanţei.

În cauza de faţă, SC M.C. SRL din care se solicită excluderea este o societate cu răspundere limitată, iar asociatul intimat SC S. SRL a cărui excludere s-a cerut este un asociat cu răspundere limitată, așa încât ipoteza art. 222 lit. c) care privește un asociat cu răspundere nelimitată care se amestecă fără drept în administraţie ori contravine dispoziţiilor art. 80 și 82, nu îi este aplicabilă, această ipoteză fiind incidentă exclusiv societăţilor de persoane: în nume colectiv și în comandită simplă, ai căror asociaţi răspund nelimitat inclusiv cu bunurile proprii, nu și celor mixte, de capital și persoane, ai căror asociaţi au o răspundere limitată la capitalul subscris, cum este societatea cu răspundere limitată în speţă.

De altfel, singurele dispoziţii reglementate pentru societăţile de persoane aplicabile conform normei de trimitere conţinută de art. 197 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 și societăţilor cu răspundere limitată, sunt numai dispoziţiile art. 75, 76, 77 alin. (1) și 79, nu și dispoziţiile art. 80 și 82.

Aceleași critici dezvoltate pe situaţia de fapt pe care recurenta le încadrează și în motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu pot fi primite nici din perspectiva ipotezelor pe care acest articol le reglementează.

Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. atrage modificarea când hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Ceea ce critică recurenta este neanalizarea unor aspecte punctuale relative la affectio societatis și majorarea unilaterală a chiriei, aspecte pe care în motivarea apelului le-a încadrat în succesiunea de evenimente care ar configura culpa pârâtei în dezinteresul ei faţă de activitatea societăţii.

Recurenta nu invocă nici lipsa motivelor deciziei atacate, nici existenţa unor motive contradictorii ori străine de natura pricinii și, ca atare, din această perspectivă, motivul de nelegalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. are o aparenţă formală, analiza deciziei fiind axată pe ipotezele normative punctuale ale motivelor de excludere invocate ca temei al cererii, și care nu referă la pierderea affectio societatis ca ipoteză de excludere.

Drept urmare, Înalta Curte, pentru considerentele expuse a respins recursul declarat de reclamantă ca nefondat.

Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs și pârâta SC S. SRL pentru motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând modificarea acesteia cu consecinţa obligării apelantei-reclamante la plata sumei de 2.480 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat în apel.

Arată recurenta că instanţa de apel greșit a respins acest capăt de cerere constând în acordarea de cheltuieli de judecată sub motiv că nu au fost solicitate, întrucât atât prin întâmpinarea depusă cât și prin concluziile scrise a cerut cheltuieli de judecată a căror achitare a dovedit-o în data de 12 noiembrie 2012, anterior pronunţării.

Recursul pârâtei nu poate fi primit.

Conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.

Obligarea la cheltuieli de judecată este o consecinţă a reţinerii culpei procesuale subsecvent soluţionării cererilor cu care a fost învestită instanţa de judecată.

Acordarea de cheltuieli de judecată, la cerere, este, prin urmare, subsecventă soluţionării cererii introductive de instanţă și o consecinţă a soluţionării acesteia, cererea de cheltuieli nefiind un capăt de cerere integrat în obiectul cererii de învestire în sens procesual, ea nu are deci un caracter autonom în înţelesul art. 129 alin. (6), art. 304 pct. 6 sau art. 2812 C. proc. civ., care, astfel, nu-i sunt aplicabile.

Că este așa o demonstrează faptul că, la cerere, instanţa acordă cheltuieli de judecată pârâtului sau intimatului, dacă reclamantul sau titularul căii de atac a pierdut procesul, acţiunea, apelul sau, după caz, recursul fiindu-i respinse, fără ca pârâtul, respectiv intimatul să fi învestit pe cale principală accesorie sau incidentală instanţa cu soluţionarea unei cereri derivând sau în legătură cu obiectul din cererea principală.

Drept urmare, Înalta Curte, deși reţine realitatea susţinerii recurentei în sensul că aceasta a solicitat cheltuieli de judecată, susţinere consemnată și în încheierea de dezbateri a instanţei de apel, constată că neacordarea acestora recurentei, care în apel a avut calitatea de intimată, poate fi remediată numai pe calea art. 281 alin. (1) C. proc. civ., constituind o eroare materială, iar nu motiv de recurs încadrabil în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sens în care recursul astfel declarat a fost respins ca nefondat.

Cu observarea dispoziţiilor art. 274 alin. (1) și 276 C. proc. civ., faţă de cererea recurentei-reclamantei de obligare la cheltuieli de judecată, ca parte căzută în pretenţii, și faţă de cererea recurentei-pârâte cu același obiect, căreia, de asemenea, i s-a respins recursul, în considerarea și a lipsei unor dovezi pertinente, se reţine că solicitările nu pot fi primite.