Delictual versus contractual liability for damage caused by public utility infrastructure defects outside the scope of the supply contract

Acţiune în despăgubiri. Calificarea naturii juridice a răspunderii atrase

Cuprins pe materii: Drept comercial. Contracte. Răspunderea

Index alfabetic: acţiune în despăgubiri

- răspundere civilă delictuală

- răspundere civilă contractuală

- reţea publică de apă și canal

C. civ., art. 998, art. 999

Legea nr. 51/2006, art. 36

Raportul dintre răspunderea civilă delictuală și cea contractuală este cel de la general la special, în sensul că răspunderea delictuală alcătuiește dreptul comun al răspunderii civile, astfel încât, odată ce nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale într-o situaţie dată, în măsura în care s-a produs un fapt ilicit culpabil, operează răspunderea delictuală pentru repararea prejudiciului.

Astfel, în cazul producerii unui prejudiciu utilizatorului serviciilor de utilităţi publice ca urmare a unei defecţiuni la reţeaua publică de apă și canal, care nu a fost remediată corespunzător, răspunderea operatorului va fi angajată în temeiul art. 998 C. civ., în măsura în care fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu nu se circumscrie obiectului contractului de furnizare încheiat între operator și utilizator.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2905 din 27 septembrie 2013

Notă: În prezenta decizie au fost avute în vedere dispoziţiile din vechiul Cod civil

1.Obiectul cauzei și hotărârea pronunţată la data de 20 aprilie 2012 de Tribunalul Tulcea, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca primă instanţă:

Reclamanta SC R. SRL Tulcea a solicitat prin acţiunea introductivă, înregistrată la data de 26 octombrie 2010 pe rolul Tribunalului Tulcea, obligarea pârâtei SC A. SRL Tulcea la plata sumei de 30.000 euro reprezentând daunele produse imobilului proprietatea societăţii urmare scurgerilor și infiltraţiilor de apă din conducta de apă potabilă aparţinând societăţii pârâte, care au afectat un colţ al clădirii, gardul și pardoseala terasei. În drept reclamanta s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 998-999 C. civ.

În apărare pârâta a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în răspundere civilă delictuală susţinând că între părţi se derulează raporturi contractuale în baza contractului de furnizare servicii de alimentare cu apă și canalizare încheiat la 31 iulie 2009, raporturi care atrag răspunderea contractuală pentru prejudiciile produse prin fapta ilicită a cocontractantului, persoana prejudiciată neavând opţiunea între cele două forme de răspunderi.

Pe fondul cauzei pârâta a arătat că, în calitate de operator, și-a îndeplinit în mod corespunzător obligaţiile stabilite în sarcina sa, acţionând conform normelor și procedurilor care reglementează intervenţia în caz de avarie.

Prin Încheierea din data de 18 septembrie 2011, Tribunalul Tulcea, astfel învestit, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii – reţinând în motivare că faptul cauzator de prejudiciu nu derivă din contractul de furnizare a apei potabile încheiat de părţi, care are ca obiect prestarea serviciului de alimentare cu apă potabilă și canalizare de către operator și obligaţia utilizatorului de a achita contravaloarea serviciilor prestate.

Prin sentinţa civilă nr. 1860 pronunţată la 20 aprilie 2012 - tribunalul, soluţionând cauza pe fond, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta și, în consecinţă, a obligat pârâta la plata sumei de 20.000 euro cu titlu de daune plus dobânda legală de la data pronunţării sentinţei și până la data plăţii efective.

Prima instanţă a reţinut sub aspectul situaţiei de fapt că la data de 13 august 2010, conducta de apă potabilă de pe str. Cicoarei, la intersecţia cu str. Frasinului, s-a spart și apa sub presiune s-a înfiltrat sub imobilul proprietatea reclamantei, îmbibând terenul și ajungând la suprafaţă, ceea ce a determinat o tasare a terenului cu consecinţa deteriorării imobilului reclamantei.

Având în vedere și concluziile celor două rapoarte de expertiză tehnică dispuse în cauză care atestă că deteriorarea imobilului s-a produs urmare avariei la conducta de apă prin înfiltrarea apei și surparea solului, prima instanţă reţine că sunt îndeplinite condiţiile antrenării răspunderii civile delictuale a pârâtei, apreciind că suma de 20.000 euro este suficientă pentru acoperirea prejudiciului produs reclamantei.

2. Apelul. Decizia nr. 169 din 28 noiembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa.

Împotriva încheierii din 13 aprilie 2011 și a sentinţei civile nr. 1860 din 20 aprilie 2012 pronunţată de Tribunalul Tulcea a declarat apelul pârâta SC A. SRL, reiterând apărările formulate în faţa primei instanţe cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii și la lipsa oricărei culpe a operatorului în producerea prejudiciului al cărui cuantum a fost fixat de prima instanţă fără niciun criteriu.

Prin decizia nr. 169 din 28 noiembrie 2012, instanţa de apel, Curtea de Apel Constanţa, a admis apelul declarat de pârâta și a schimbat în parte sentinţa fondului în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 43.129 lei cu titlu de daune și la plata sumei de 4790 lei cheltuieli de judecată.

Răspunzând motivelor de apel, Curtea constată, că în mod corect prima instanţă a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în răspundere civilă delictuală în condiţiile în care prejudiciul produs reclamantei nu a fost cauzat de neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a obligaţiei de furnizare și prestare a serviciilor de alimentare cu apă potabilă ce face obiectul contractului de prestări servicii încheiat de părţi la 31 iulie 2009, faptul generator de prejudiciu constând în neîndeplinirea obligaţiei pârâtei de a repara și întreţine conductele ce aparţin reţelei publice de distribuţie a apei.

În ceea ce privește cuantumul prejudiciului Curtea apreciază că prima instanţă a stabilit în mod arbitrar suma de 20.000 euro cu ignorarea probatoriului administrat respectiv a raportului de expertiză tehnică întocmit de expertul F.H. care, argumentat din punct de vedere tehnic, evaluează reparaţiile necesare aducerii imobilului la starea dinaintea producerii avariei la suma totală de 43.129 lei, sens în care se impune schimbarea în parte a hotărârii fondului și reducerea cuantumului daunelor datorate de pârâte la suma de 43.129 lei plus dobânda legală astfel cum a fost acordată de prima instanţă.

3. Recursul. Motivele de recurs.

Împotriva acestei decizii, pârâta SC A. SRL a declarat recurs la data de 1 aprilie 2013, în termen legal, solicitând, în principal modificarea deciziei în sensul admiterii excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în răspundere civilă delictuală, iar în subsidiar, modificarea deciziei în sensul respingerii acţiunii introductive ca nefondată.

Recurenta și-a întemeiat recursul pe motivele de nelegalitate, vizând lipsa de temei legal (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), motivarea contradictorie a soluţiei adoptate (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) și interpretarea greșită a actului juridic dedus judecăţii (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.).

Potrivit recurentei, excepţia inadmisibilităţii acţiunii în răspundere civilă delictuală se impunea a fi admisă, având în vedere că între părţi există un contract ce constituie legea părţilor și care reglementează situaţiile privind încălcarea obligaţiilor contractuale, ipoteză în care reclamanta nu are dreptul de opţiune pentru pretenţiile formulate, singura formă de răspundere fiind cea contractuală.

Susţine recurenta că în baza contractului de prestări servicii nr. 7733/2009 încheiat cu reclamanta, avea obligaţia de a lua măsuri pentru remedierea defecţiunilor apărute la instalaţiile sale și de a evacua pe cheltuiala sa apă pătrunsă în curţi, case, subsoluri, ceea ce plasează eventuala sa răspundere pe plan contractual.

În același sens, recurenta invocă și dispoziţiile art. 36 alin. 1 din Legea nr. 51 din 8 martie 2006 potrivit cărora raporturile juridice dintre operatorii și utilizatorii serviciilor de utilitate publică sunt raporturi juridice de natură contractuală supuse normelor de drept privat.

Cu privire la soluţia subsidiară de modificare a deciziei în sensul respingerii acţiunii ca nefondată, recurenta susţine că partea de imobil care a suferit deteriorări urmare infiltraţiilor de apă a fost edificată în absenţa avizului tehnic emis de operatorul de apă canal, ceea ce înlătură obligaţia operatorului de a aduce la starea iniţială construcţia edificată nelegal.

Subsumat acestei solicitări subsidiare, recurenta arată că probele administrate relevă faptul că procedura de remediere a defecţiunii nu a fost completă deoarece reprezentantul societăţii reclamante s-a opus operaţiunii de compactare a pământului astfel că inacţiunea operatorului nu s-a datorat culpei sale.

La data de 19 septembrie 2013 intimata SC R. SRL a depus întâmpinare la recursul promovat recurenta-pârâtă prin care a solicitat respingerea ca nefondată a recursului.

În esenţă, intimata a arătat că recurenta reiterează apărările formulate în faţa primei instanţe și în apel, fără să argumenteze aplicat motivele de nelegalitate pe care le invocă, cele ce conferă criticilor sale un caracter formal.

4. Înalta Curte, examinând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de criticile formulate constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:

4.1. Cu privire la critica recurentei vizând inadmisibilitatea acţiunii în răspundere civilă delictuală.

Art. 998 din vechiul Cod civil, aplicabil în cauză, consacră un principiu general, de drept natural, ce corespunde unor cerinţe de echitate socială și securitate juridică potrivit căruia aceia care sunt lezaţi printr-un fapt prejudiciabil pot exercita acţiunea în despăgubire pentru repararea prejudiciului suferit.

Pentru ca acţiunea în daune-interese să fie admisibilă, după principiul general statuat în art. 998 C. civ., dispoziţiile art. 999 cer ca fapta ilicită să îmbrace forma delictului sau cvasidelictului civil respectiv pentru prejudiciul cauzat cu intenţie sau prin neglijenţa ori incompetenţa persoanei responsabile.

Prin urmare delictul civil și, implicit, cvasidelictul sau, mai exact, culpa ca izvor de obligaţii este din punct de vedere al noţiunii de drept mult mai cuprinzătoare decât ideea de contract deoarece obligaţia născută din delict, ca sancţiune a faptului ilicit se produce fie că autorul delictului era legat prin contract și este în legătură cu executarea sa, fie în afara oricărei legături contractuale. Cu alte cuvinte, raportul dintre răspunderea civilă delictuală și cea contractuală este cel de la general la special în sensul că răspunderea delictuală alcătuiește dreptul comun al răspunderii civile, astfel că odată ce nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale într-o situaţie dată, în măsura în care s-a produs un fapt ilicit culpabil, operează răspunderea delictuală pentru repararea prejudiciului.

Distincţia derivă, deci, nu din noţiunea de culpă care, corespunzând caracterului ilicit al unui fapt, este identică, unică cu sine însăși, ci din originea obligaţiunii care a fost încălcată, respectiv o obligaţie generală de prudenţă și diligenţă de a nu prejudicia sau o obligaţie stipulată într-un contract preexistent.

În cauză recurenta susţine că obligaţia pretins încălcată este atașată contractului de prestări servicii încheiat de părţi la 31 iulie 2009 potrivit căruia prestatorul are obligaţia de a remedia defecţiunile apărute la instalaţiile sale și de a evacua apa pătrunsă în curţi, case .

Chestiunea de a ști dacă fapta păgubitoare este rezultatul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale izvorâte din contractul de prestări servicii consimţit de părţi impune un examen al conţinutului contractului, al obiectului acestuia, respectiv al obligaţiilor născute în temeiul său.

Art. 2 din contractul de prestare a serviciului de alimentare cu apă și canalizare încheiat între pârâtă, în calitate de operator și societatea reclamantă utilizator, menţionează că obiectul contractului îl reprezintă furnizarea și prestarea serviciului de alimentare cu apă potabilă și de canalizare, stabilind totodată că, relaţia dintre operator și utilizator la limita de competenţă și responsabilitate a operatorului, este constituită de contorul de branșament pentru sistemul de alimentare cu apă, respectiv căminul de racord pentru sistemul de canalizare.

Așa fiind, drepturile și obligaţiile părţilor stabilite în Cap. IV și V din contract se circumscriu obiectului contractului și relaţiei dintre operator și utilizator astfel cum a fost delimitat explicit în art. 2 din contract.

În același sens, Curtea notează că obligaţia înscrisă la art. 9.9 și 9.11 din contract, pe care recurenta își fundamentează construcţia juridică, respectiv obligaţia de a remedia într-un anumit termen defecţiunile la instalaţiile sale și de a evacua apele pătrunse în curţi, subsoluri și case, asigură, în mod direct realizarea obiectului contractului respectiv prestarea serviciului la care s-a obligat operatorul faţă de utilizator.

Or, în cauză fapta ilicită imputată pârâtei a vizat o defecţiune la reţeaua publică de apă și canal, pe strada unde se află amplasat imobilul proprietatea reclamantei, care nu a fost remediată corespunzător, consecinţa fiind deteriorarea imobilului urmare infiltraţiilor masive de apă din conducta avariată.

Prin urmare, în această ipoteză, obligaţia operatorului de plată a despăgubirilor pentru prejudiciul produs din culpa sa nu rezultă din contractul de furnizare încheiat, fiind atașată sferei răspunderii delictuale respectiv obligaţiei generale de a repara prejudiciul produs din culpa sa.

În sprijinul acestei concluzii sunt și dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 51/2006 (art. 36) care stabilesc cadrul juridic și instituţional unitar prestării reglementate a serviciilor comunitare de utilitate publică și care impun în sarcina operatorilor de servicii publice obligaţia de a despăgubi persoanele fizice și juridice pentru prejudiciile provocate din culpă, conform prevederilor legale.

Or, această răspundere obiectivă, aparţine domeniului răspunderii delictuale, iar transpunerea acestei răspunderi în contractul de prestări servicii nu o transformă într-o obligaţie contractuală ci apare ca o condiţie necesară aplicării unui statut legal.

Altfel spus, în măsura în care fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu nu se circumscrie obiectului contractului de furnizare și responsabilităţii operatorului astfel cum este delimitat expres în art. 2 din contract, răspunderea operatorului este antrenată în temeiul principiului general înscris în art. 998 C. civ., o obligaţie care incumbă fiecăruia de a nu păgubi (neminem laedere).

Curtea notează totodată că susţinerile recurentei referitoare la inadmisibilitatea cumulului sau a dreptului de opţiune între cele două răspunderi – contractuală sau delictuală -, corecte până la un punct, sunt irelevante pentru cauză, deoarece faptul ilicit cauzator de prejudiciu, în mod evident nu poate fi atașat obiectului contractului de furnizare și relaţiei dintre utilizator și operator astfel cum a fost delimitată expres, și în egală măsură nu se situează la limita obligaţiilor contractuale pentru a face dificilă diferenţierea între cele două forme de răspundere.

În alte cuvinte, operatorul nu s-a obligat contractual să repare „orice prejudiciu produs de apă” utilizatorului, ci numai acele prejudicii rezultate din executarea necorespunzătoare a obiectului contractului astfel cum a fost delimitat.

Astfel, clauzele de la art. 9.9 și 9.11 din contractul de furnizare reglementează răspunderea operatorului pentru executarea necorespunzătoare a obligaţiilor sale pe relaţia contractuală cu utilizatorul, pentru celelalte prejudicii urmând a fi antrenată răspunderea obiectivă a operatorului ,,în condiţiile legii” a obligaţiei generale de a nu prejudicia.

Așa fiind, Înalta Curte constată că soluţia adoptată de prima instanţă și menţinută de instanţa de apel nu este susceptibilă de critică pe aspectul aplicării greșite a legii (art.304 pct.9 C. proc. civ.).

Cu privire la celelalte două motive de nelegalitate invocate – art. 304 pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ. – subsumate excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, autorul recursului de limitează în a reproduce ipoteza textului de lege fără o argumentare pertinentă, iar din motivarea instanţei de apel rezultă cu claritate raţiunile de fapt și de drept care au stat la baza soluţiei pronunţate, astfel că și sub acest aspect recursul se vădește nefondat.

În sfârșit, prin critica formulată în subsidiar vizând fondul pretenţiilor reclamantei, recurenta pune în discuţie caracterul ilegal al construcţiei proprietatea societăţii reclamante precum și faptul că procedura de remediere nu a fost completă din culpa reprezentantului reclamantei care s-a opus la compactarea pământului care a astupat canalul, aspecte care ţin de situaţia de fapt și de probatoriile administrate de instanţele devolutive și care scapă controlului de legalitate pe calea recursului, în condiţiile în care atât prima instanţă cât și instanţa de apel au statuat motivat asupra acestor circumstanţe de fapt și a inexistenţei vreunei cauze exoneratoare de răspundere a operatorului.

Pentru raţiunile mai sus înfăţișate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat și a obligat recurenta, ca parte căzută în pretenţii, potrivit art. 274 C. proc. civ. la plata către intimată a sumei de 3.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată ocazionate de această fază procesuală.