Contractual liability of network operator for subcontracted electrical connection works under public network regulations

Contract de execuţie a lucrărilor de racordare la reţeaua electrică de interes public încheiat între operatorul de reţea și executant. Neexecutarea corespunzătoare a lucrărilor. Acţiune în despăgubiri formulată de utilizatorul final

Cuprins pe materii: Drept comercial. Obligaţii

Index alfabetic: acţiune în despăgubiri

- contract de racordare la reţeaua electrică

- contract de execuţie lucrări

- calitate de terţ

C. civ., art. 969

H.G. nr. 867/2003

Din economia dispoziţiilor Regulamentului privind racordarea utilizatorilor la reţelele electrice de interes public rezultă faptul că operatorul de reţea execută cu forţe proprii sau contractează, conform reglementărilor legale, cu terţi atestaţi în condiţiile legii, lucrările pentru racordarea utilizatorilor la reţeaua electrică.

În cazul în care utilizatorului de reţea i s-a produs un prejudiciu prin neexecutarea corespunzătoare a lucrărilor de racordare - al căror preţ l-a plătit - de către executantul cu care operatorul de reţea a încheiat contractul de execuţie de lucrări, accesoriu contractului de racordare încheiat între operator și beneficiarul final, acestuia nu i se poate nega dreptul de a solicita operatorului de reţea repararea prejudiciului, doar datorită împrejurării că dispoziţiile legale în materie nu permit utilizatorului să încheie contractul de execuţie lucrări direct cu executantul lucrării, acesta neputând fi sancţionat printr-un artificiu juridic referitor la calitatea de terţ în contractul în care a plătit executarea lucrărilor.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1292 din 27 martie 2013

Notă: * În prezenta decizie au fost avute în vedere dispoziţiile din vechiul Cod civil.

Hotărârea de Guvern nr. 867/2003 pentru aprobarea Regulamentului privind racordarea utilizatorilor la reţelele electrice de interes public a fost abrogată de H.G. nr. 90/2008 la data de 12 iunie 2008, care a fost abrogată, la rândul ei, de H.G. nr. 1028/2013 la data de 18 decembrie 2013

Prin cererea înregistrată la data de 24.12.2009 pe rolul Tribunalului București, Secţia a VI-a comercială, reclamanta SC M.C. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC Filiala de Distribuţie și Furnizare a Energiei Electrice E.M.S. SA solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei totale de 642.435,41 lei compusă din: suma de 292.700,39 lei, cu TVA inclus, reprezentând prejudiciul produs prin neexecutarea/executarea necorespunzătoare a obligaţiilor asumate prin contractul de racordare nr. 93/03.03.2006, prejudiciu reprezentat de contravaloarea lucrărilor neexecutate și a materialelor nefolosite pentru realizarea instalaţiei de racordare la reţeaua electrică de distribuţie (alimentarea cu energie electrică a Complexului de locuinţe ce aparţine reclamantei, amplasat în localitatea D., jud. Ilfov) și suma de 349.735,02 lei, reprezentând daunele moratorii, daune ce reprezintă prejudiciul creat societăţii reclamante de către pârâtă prin neexecutarea la timp a obligaţiilor contractuale asumate.

Pârâta a formulat cerere de chemare în garanţie a executantului SC N.E. SRL, care a fost anulată, ca netimbrată, prin încheierea de ședinţă de la data de 01.11.2010 pronunţată de Tribunalului București, Secţia a VI-a comercială.

Prin sentinţa civilă nr. 20790 din 7 noiembrie 2011 pronunţată de Tribunalul București, Secţia a VI-a comercială, a fost respinsă acţiunea reclamantei ca neîntemeiată, apreciindu-se că, în cauză, nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile contractuale.

În motivare, prima instanţă, a reţinut, în esenţă, că a fost învestită cu o acţiune în răspundere contractuală pentru despăgubiri ca urmare a neexecutării sau executării necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale, în raport cu dispoziţiile art. .17.1 din contractul de racordare.

S-a constatat că între părţile litigante s-a încheiat contractul de racordare nr. 93/03.03.2006 având ca obiect racordarea la reţeaua electrică de distribuţie a obiectivului Complex de Locuinţe – SC M.C. SRL situat în comuna D., jud. Ilfov, pârâta obligându-se prin art. 9 lit. b) alin. (2) să realizeze printr-un subcontractant - SC N.E. SRL, executant - instalaţia de racordare la reţeaua electrică de distribuţie a instalaţiilor electrice ale utilizatorului de reţea, potrivit avizului tehnic de racordare nr. 1120/02.12.2005 emis de SC F.D.F.E.E. E.M.S. SA .

Prin contractul nr. 240/24.06.2006, SC E. a subcontractat lucrarea către SC N.E. SRL - executant - acesta asumându-și obligaţia de a executa și finaliza lucrarea în termen de 12 luni de la intrarea în vigoare a contractului.

Potrivit devizelor de lucrări întocmite de către SC N.E. SRL a fost emisă factura fiscală nr. 4795821/08.05.2006, reclamanta efectuând plata integrală, în avans, a sumei de 1.177.559 lei potrivit dispoziţiilor pct. 11 din contract.

Conform raportului de expertiză efectuat în cauză, în condiţiile art. 201 C. proc. civ., s-a reţinut că valoarea lucrărilor neexecutate și a celor executate necorespunzător proiectului de execuţie de către SC N.E. SRL este de 512.455,93 lei (inclusiv TVA), iar valoarea materialelor de 261.206,24 lei exclusiv TVA .

Analizând probatoriul administrat în cauză, prima instanţă a apreciat că în cauză s-a realizat punerea în funcţiune, în raport cu clauzele contractului de racordare, din concluziile raportului de expertiză rezultând neexecutarea contractului de execuţie nr. 240/2006 în raport cu care societatea reclamantă este un terţ.

În altă ordine de idei, s-a reţinut că, prin art. 14 din contractul de racordare se menţionează faptul că instalaţiile de racordare la reţeaua electrică de distribuţie (între punctul de racordare și punctul de delimitare precizate în avizul tehnic de racordare) intră în proprietatea operatorului de distribuţie, instalaţiile de utilizare (în aval de punctul de delimitare) fiind în proprietatea utilizatorului.

În termen legal, împotriva acestei sentinţe, reclamanta SC M.C. SRL a declarat apel, care a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 305 din 20 iunie 2012 pronunţată de Curtea de Apel București, Secţia a V-a civilă.

Pentru a hotărî astfel, s-a apreciat că instanţa de fond a interpretat corect materialul probator administrat în cauză.

S-a apreciat că, deși cauza cererii de chemare în judecată o constituie raporturile contractuale dintre părţi, izvorâte din contractul de racordare, apelanta invocă neexecutarea unor lucrări ce fac obiectul unui alt contract, cel de execuţie, de către o persoană care este terţ faţă de contractul ce formează obiectul cauzei.

Art. 973 C. civ. instituie principiul relativităţii efectelor contractului, potrivit căruia convenţiile n-au efect decât între părţile contractante.

Nefiind parte în contractul ce are ca obiect executarea lucrărilor, s-a apreciat că apelanta-reclamantă nu poate angaja răspunderea contractuală a persoanelor care au încheiat acel contract, putând acţiona împotriva acestora, în ipoteza în care contractul îi produce prejudicii numai în temeiul art. 998 și urm. C. civ., prin formularea unei acţiuni întemeiate pe răspunderea civilă delictuală.

S-a constatat că apelanta a invocat legătura dintre cele două contracte, ce ar face posibilă angajarea răspunderii pârâtei E. pentru lucrările neexecutate de către N., însă aceasta construcţie juridică, a fost apreciată ca fiind contrară principiului relativităţii efectelor contractului și nu este prevăzută în mod expres de lege, pentru a fi considerată o excepţie.

În ceea ce privește natura juridică a contractului de racordare s-a reţinut că acesta este un contract de prestări servicii, prin care intimata s-a obligat să presteze în favoarea apelantei serviciul de racordare la reţeaua electrică de distribuţie, în schimbul unei sume de bani, denumită tarif.

Tariful este contravaloarea prestării serviciului de racordare a punctului de consum la reţeaua electrică de distribuţie, cuantumul acestuia este stabilit în baza dispoziţiilor art. 33 din H.G. nr. 867/2003, de către ANRE, nefiind negociat.

S-a arătat că lucrările efectuate în vederea realizării contractului de racordare nu fac obiectul contractului de racordare, ci al celui de execuţie încheiat cu N. și, potrivit dispoziţiilor legale și convenţionale, intră în patrimoniul operatorului de reţea.

Instanţa de control judiciar a apreciat că sursa confuziei pe care o face apelanta între contractul de racordare și cel de execuţie o constituie modalitatea de calcul a cuantumului tarifului în cauză (ipoteză în care lucrările de racordare sunt destinate în exclusivitate sau în proporţie de peste 60% unui loc de consum), care cuprinde și contravaloarea lucrărilor prevăzute la art. 36 din H.G. nr. 90/2008.

S-a reţinut că modul de stabilire a cuantumului tarifului de racordare nu modifică natura juridică a raporturilor contractuale dintre părţi, transformând contractul de racordare într-unul de antrepriză și nu conferă apelantei niciun drept asupra lucrărilor executate în vederea racordării, acestea rămânând în patrimoniul operatorului de reţea.

Astfel, apelanta nu poate încheia direct un contract cu executantul lucrărilor, nu are dreptul de a stabili natura sau calitatea lucrărilor necesare în vederea racordării și de a verifica modalitatea de îndeplinire a obligaţiilor de către persoana juridică ce are calitatea de executant, iar lucrările nu intră în patrimoniul său .

Conchizând, s-a apreciat că apelanta-reclamantă poate solicita angajarea răspunderii contractuale a intimatei-pârâte numai pentru operaţiunea de racordare la reţeaua electrică, ce face obiectul contractului încheiat cu aceasta, reţinându-se că E. și-a îndeplinit obligaţiile asumate prin contractul de racordare, realizând instalaţia de racordare a instalaţiilor electrice ale utilizatorului la reţeaua electrică de distribuţie și punerea sub tensiune a acestora.

De asemenea, apelanta are dreptul de a solicita operatorului de reţea returnarea cheltuielilor efectuate, urmând ca modalitatea concretă de restituire să fie convenită de părţi, conform art. 37 alin. 5 din H.G. 90/2008.

Susţinerile apelantei cu privire la cuantumul sumei solicitate, modalitatea de calcul a acesteia, concluziile raportului de expertiză tehnică au fost considerate ca fiind lipsite de relevanţă în condiţiile în care s-a reţinut că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale.

Împotriva deciziei civile nr. 305 din 20 iunie 2012 pronunţată de Curtea de Apel București, Secţia a V-a civilă, reclamanta SC M.C. SRL București a declarat recurs, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În motivare, după o scurtă prezentare a situaţiei de fapt, subsumat motivului de nelegalitate reglementat de prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine, în esenţă, că atât prima instanţă, cât și instanţa de apel, au schimbat natura și înţelesul actului juridic dedus judecăţii, respectiv natura și înţelesul lămurit al contractului de racordare încheiat între M. și E.

Arată că în vederea realizării proiectului Alimentare cu energie electrică – Complex locuinţe SC M.C. SRL, au fost încheiate contractul de racordare nr. 93/2006, între SC M.C. SRL (în calitate de utilizator de reţea) și SC F.D.F.E.E. E.M.S. SA, în prezent, SC E.D.M. SRL (în calitate de operator de reţea) și contractul de execuţie nr. 240/24,06.2006, încheiat între SC F.D.F.E.E. E.M.S. SA (în calitate de achizitor) și SC N.E. SRL (în calitate de executant).

În privinţa modului în care părţile au înţeles să încheie aceste contracte, recurenta susţine că mecanismul contractual care a condus la această relaţie triunghiulară a fost impus chiar de dispoziţiile legale în vigoare la momentul încheierii contractelor, respectiv de H.G. nr. 867/2003 privind aprobarea Regulamentului privind racordarea utilizatorilor la reţelele electrice de interes public.

Potrivit legii, consideră recurenta, M. nu avea posibilitatea de a încheia contractul direct cu constructorul. Posibilitatea de a beneficia de serviciile unui constructor și de a realiza instalaţia de racordare prin intermediul acestuia, iar nu prin forţele proprii ale E., nu i-a fost conferită de lege recurentei decât prin intermediul E., care a devenit parte la contractul de execuţie cu N., în virtutea prevederilor legale.

Astfel, voinţa internă, reală a părţilor a fost de a stabili o relaţie contractuală triunghiulară, în conformitate cu prevederile legale aplicabile în cauză, relaţie în baza căreia E. și-a asumat faţă de M. o obligaţie complexă, de realizare a instalaţiei de racordare și de asigurare a accesului la reţeaua de energie electrică a E. Încheierea contractului de execuţie dintre E. și N. reprezintă o modalitate de executare a obligaţiei pe care E. și-a asumat-o faţă de M. prin contractul de racordare.

În opinia recurentei greșeala esenţială a primei instanţe, preluată, ulterior, de instanţa de apel, este că cele două contracte - de racordare și de execuţie - au fost privite și analizate izolat, total independent unul faţă de celălalt.

În realitate, consideră recurenta, din analiza mecanismului contractual reglementat de H.G. nr. 867/2003, rezultă că cele două contracte sunt în strânsă interdependenţă, iar executarea corespunzătoare și integrală a contractului de racordare nu este posibilă fără completa executare a contractului de execuţie. Raportul dintre contractul de racordare și contractul de execuţie este un raport specific celui dintre un contract principal - contractual de racordare, și un subcontract - contract de execuţie. Aceste aspecte au consecinţe în planul răspunderii părţilor ca urmare a neexecutării obligaţiilor ce iau naștere în temeiul celor două contracte.

Atât instanţa de apel, cât și prima instanţă au interpretat în mod eronat clauzele contractuale din contractul de racordare, clauze esenţiale în corecta înţelegere a obligaţiilor pe care E. și le-a asumat faţă de M.

Recurenta apreciază că decizia atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, fiind incident motivul de nelegalitate instituit de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, reclamanta susţine, în esenţă, greșita aplicare a dispoziţiilor Codului civil referitoare la condiţiile răspunderii civile contractuale coroborate cu prevederile H.G. nr. 867/2003, specifice contractului de racordare.

Apreciază că sunt îndeplinite toate condiţiile răspunderii contractuale, cu particularitatea că în cauză nu pot fi ignorate raporturile juridice triunghiulare și interdependente care au luat naștere ca o consecinţă a aplicării H.G. nr. 867/2003.

În acest context, consideră că instanţa de apel a încălcat prevederile Codului civil aplicabil speţei, coroborat cu dispoziţiile H.G. nr. 867/2003 care reglementează obligaţia recurgerii la mecanismul contractual în realizarea instalaţiei de racordare. In mod eronat, instanţa de apel consideră că, deși avea această obligaţie faţă de M., adică de a realiza instalaţia de racordare, Enel și-ar fi executat această obligaţie. În realitate, din probele administrate în cauză rezultă că această obligaţie a Enel nu a fost executată corespunzător, conform proiectului de execuţie.

Astfel, dacă ar fi aplicat corect legea incidentă în cauză, instanţa de apel ar fi constatat faptul că M. nu avea nicio altă posibilitate legală de a obţine executarea instalaţiei de racordare decât obţinând asumarea răspunderii pentru executarea acestei obligaţii direct de către Enel, indiferent dacă Enel ar fi executat el însuși lucrările sau le-ar fi încredinţat unui terţ subcontractant.

Sub un ultim aspect, critică decizia recurată din perspectiva aplicării greșite a prevederilor art. 37 alin. (5) din H.G. nr. 90/2008, indicat ca temei al unei eventuale soluţionări pe cale amiabilă a diferendului dintre părţi, apreciind că nu este incident în cauza judecăţii și nu poate întemeia soluţia pronunţată în cauză.

Solicită admiterea recursului și, pe cale de consecinţă, modificarea deciziei atacate, admiterea apelului declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 20790/07.11.2011 a Tribunalului București, iar pe fondul cauzei admiterea cererii de chemare în judecată formulată și precizată la termenul din 10.01.2012 și obligarea pârâtei Enel la plata sumei totale de 838.377,90 lei.

Intimata-pârâtă SC E.D.M. SA București a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat.

Analizând decizia atacată, în raport de criticile formulate prin cererea de recurs și susţinerile din întâmpinare, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele care succed:

Este de necontestat că între părţile din prezentul litigiu s-a încheiat la data de 3 martie 2006 contractul de racordare nr. 93 având ca obiect racordarea la reţeaua electrică de distribuţie a obiectivului Complex de Locuinţe – SC M.C. SRL situat în comuna D., jud. Ilfov, pârâta obligându-se prin art. 9 lit. b) alin. (2) să realizeze printr-un subcontractant - SC N.E. SRL, executant - instalaţia de racordare la reţeaua electrică de distribuţie a instalaţiilor electrice ale utilizatorului de reţea, potrivit avizului tehnic de racordare nr. 1120/02.12.2005 emis de SC F.D.F.E.E. E.M.S. SA.

Ulterior, prin contractul nr. 240/24.06.2006, SC E. a subcontractat lucrarea către SC N.E. SRL - executant - acesta asumându-și obligaţia de a executa și de a finaliza lucrarea în termen de 12 luni de la intrarea în vigoare a contractului.

Pornind de la cadrul legal instituit de prevederile art. 969 C. civ., potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, este în obligaţia instanţei de apel să examineze în mod real voinţa părţilor semnatare ale contractelor, în speţă, contractul de racordare având o natură juridică mixtă, fiind de esenţă în determinarea răspunderii Enel, împrejurarea că aceasta și-a asumat faţă de SC M.C. SRL obligaţia de a realiza instalaţia de racordare prin intermediul unui terţ.

În cauză, instanţa de apel a reţinut că între părţile litigante și SC N.E. SRL au existat relaţii contractuale, dar nu a cercetat în concret în ce a constat complexitatea acestora, nu a stabilit mecanismul contractual existent, prin raportare și la prevederile H.G. nr. 867/2003, nu a analizat cauza din perspectiva legăturii contractului nr. 93/03.03.2006 cu contractul nr. 240/24.06.2006, fiind fondate criticile recurentei formulate sub acest aspect.

Instanţa de control judiciar a reţinut că apelanta a învestit instanţa cu o acţiune în răspundere contractuală, în temeiul art. 17.1 din contractul de racordare, invocând neexecutarea și executarea necorespunzătoare a lucrărilor de racordare prin intermediul unui terţ, SC N.E. SRL, însă, în cauză, se impunea lămurirea mecanismului contractual dintre SC M.C. SRL - SC E.D.M. SA - SC N.E. SRL, mecanism ale cărui efecte stau, în realitate, la baza verificării condiţiilor răspunderii civile contractuale în prezenta speţă.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 5 din H.G. nr. 867/2003 pentru aprobarea Regulamentului privind racordarea utilizatorilor la reţele electrice de interes public, solicitanţii de racordări se adresează operatorului de reţea.

În consecinţă, între părţi s-a încheiat contractul de racordare nr. 93/03.03.2006, în care la art. 9 ce reglementează obligaţiile operatorului de distribuţie se prevede expres că pârâta are obligaţia achiziţiei lucrărilor de execuţie, care s-a făcut prin încredinţare directă, conform reglementărilor în vigoare, la cererea exprimată în scris de către reclamantă, executantului instalaţiei de racordare SC N.E. SRL.

La art. 10 din contract, care reglementează obligaţiile solicitantului de servicii de racordare, se stipulează expres (la lit. c) că acestuia îi revine obligaţia realizării instalaţiei de utilizare a energiei electrice, care se va executa de către o societate autorizată pentru astfel de lucrări.

Așadar, din coroborarea dispoziţiilor legale precitate rezultă fără putinţă de tăgadă că reclamanta a încheiat cu operatorul de reţea (pârâta) contractul de racordare nr. 93/03.03.2006, însă reclamanta nu putea încheia direct cu o firmă autorizată contractul pentru execuţia lucrărilor, deși pentru executarea acestora, preţul a fost legal achitat de reclamantă, însă în raport de aceleași dispoziţii legale, contractul de execuţie, evident subsecvent contractului de racordare, s-a încheiat între operatorul de reţea cu firma specializată și abilitată legal să efectueze acest gen de lucrări.

Confirmarea faptului că menţionatul contract de execuţie este accesoriu contractului de racordare, rezultă și din cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă, pentru introducerea în cauză a SC N.E. SRL, firmă care a executat lucrarea, pretins necorespunzător, de reclamantă, beneficiarul final al lucrării, cerere în care pârâta precizează expres că a încheiat contractul de execuţie lucrări cu SC N.E. SRL, la cererea beneficiarului SC M.C. SRL și, în consecinţă, în cazul în care se va admite cererea de chemare în garanţie să fie obligată SC N.E. SRL să despăgubească pe pârâtă cu sumele solicitate de reclamantă.

În raport de considerentele expuse, sintetizând, Înalta Curte apreciază că, în speţă, reclamanta a încheiat contractul de racordare cu operatorul de reţea (pârâta), care, ulterior, în vederea executării obligaţiei care-i revenea, în temeiul acestui contract principal, a încheiat un contract accesoriu pentru execuţia lucrărilor și, în consecinţă, deși aparent reclamanta este terţ în acest contract accesoriu, în realitate, din punct de vedere juridic, el urmează soarta contractului principal, deoarece:

1. operatorul de reţea cu care reclamanta avea obligaţia de a încheia contractul de racordare, nu efectuează și lucrări de execuţie a racordării;

2. potrivit dispoziţiilor legale reclamanta nu poate încheia contractul de execuţie lucrări direct cu firma care execută lucrarea;

3. preţul pentru contractul principal – de racordare - și pentru cel accesoriu - de execuţie de lucrări – este achitat de reclamantă, beneficiarul final, care, de altfel, are dreptul să aleagă firma care să execute lucrarea cu care, ulterior încheierii contractului principal, operatorul de reţea a încheiat contractul accesoriu, având ca obiect execuţia de lucrări.

Astfel fiind, în mod nelegal atât tribunalul, cât și curtea de apel au considerat că reclamanta are calitatea de terţ faţă de contractul de execuţie, deoarece în temeiul actelor normative privind racordarea la reţeaua electrică, reclamanta nu poate încheia direct cu executantul, contractul de execuţie lucrări și, în consecinţă, deși achită preţul lucrărilor, în cazul executării necorespunzătoare sau cu întârziere a acestora, nu ar avea, în concepţia instanţei de fond și de apel, posibilitatea să ceară repararea unui eventual prejudiciu, deși și-a îndeplinit obligaţiile de plată.

Faptul că pârâta, după introducerea cererii de chemare în garanţie, a solicitat termen pentru a achita taxa de timbru, iar, ulterior, a refuzat îndeplinirea acestei obligaţii legale și a declarat că renunţă la judecarea cererii (legal anulată ca netimbrată de tribunal) nu este de natură să paralizeze dreptul reclamantei (beneficiarul final) de a solicita repararea unui eventual prejudiciu pentru neexecutarea unor lucrări, al căror preţ l-a plătit, doar datorită împrejurării că dispoziţiile legale în materie nu permit reclamantei să încheie și al doilea contract, de execuţie lucrări, accesoriu al contractului de racordare, direct cu executantul lucrării.

Cu alte cuvinte, partea care a respectat dispoziţiile legale pentru racordarea la reţelele electrice de interes public nu poate fi sancţionată printr-un artificiu juridic referitor la calitatea de terţ într-un contract în care a plătit executarea lucrărilor, însă acestea au fost executate necorespunzător, numai pentru că legea interzice să încheie contractul accesoriu, direct cu executantul lucrării.

Renunţând la judecarea cererii de chemare în garanţie, pârâta și-a asumat riscul ca, în situaţia în care va cădea în pretenţii faţă de reclamantă, să fie nevoită să introducă o acţiune pentru recuperarea prejudiciului produs de executantul lucrării.

În raport de considerentele expuse, Înalta Curte a constatat că motivele de recurs sunt întemeiate și, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) și alin. (3) cu referire la art. 314 C. proc. civ., a admis recursul declarat reclamanta SC M.C. SRL București împotriva deciziei civile nr. 305 din 20 iunie 2012 pronunţată de Curtea de Apel București, Secţia a V-a civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanţă, urmând ca toate celelalte critici formulate de recurentă, precum și susţinerile din întâmpinare să fie avute de vedere, în rejudecare, de către instanţa de apel, ca apărări de fond.