Contractual concession fees from local authority private property are not fiscal claims subject to the five-year prescription period under the Fiscal Procedure Code, but private debts governed by the general three-year prescription term.

Contract de închiriere al unui bun din domeniul privat al autorităţii publice locale. Acţiune în pretenţii. Termenul de prescripţie aplicabil

Cuprins pe materii: Drept comercial. Prescripţie extinctivă

Index alfabetic: acţiune în pretenţii

- contract de închiriere

- domeniu privat al autorităţii publice locale

- prescripţia dreptului la acţiune

Decretul nr. 167/1958, art. 3

O.G. nr. 92/2003, art. 131 alin. (1)

Legea nr. 50/1991

Redevenţa datorată în temeiul unui contract de închiriere a unui bun ce face parte din domeniul privat al autorităţii publice locale, care a fost încheiat în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 50/1991, are natura juridică a unei chirii, neputând fi calificată drept creanţă fiscală în sensul prevederilor O.G. nr. 92/2003, întrucât nu rezultă dintr-un raport juridic fiscal, ci din convenţia părţilor reglementată de norme de drept privat.

Termenul de prescripţie aplicabil acţiunii având ca obiect o astfel de redevenţă este cel general prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, iar nu cel special prevăzut de art. 131 din O.G. nr. 92/2003.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1052 din 13 martie 2013

Notă: * În același sens sunt și deciziile nr. 390 din 1 februarie 2012, nr. 473 din 17 februarie 2009, nr. 2335 din 8 octombrie 2009 și nr. 1725 din 21 mai 2008.

Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă a fost abrogat prin Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011

Prin cererea înregistrată la data de 22 februarie 2011 pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. xx04/30/2011, reclamantul Municipiul Lugoj a solicitat obligarea pârâtei SC T. SRL la plata sumei de 143.388 lei, reprezentând taxe de concesiune aferente intervalului 23.01.2008-31.07.2008, reclamantul pretinzând că decizia de revocare a HCL 307/2007 (și prin urmare de reziliere a contractului nr. 4259/2008 la data de 31.07.2008) s-a luat în consecinţa acestei neplăţi a taxelor mai mult de 90 de zile, astfel cum prevede art. 7 din contract.

Prin sentinţa comercială nr. 1395/PI din 20 septembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Timiș s-a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune și, pe cale de consecinţă, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul Municipiul Lugoj, ca prescrisă. A fost obligat reclamantul la plata către pârâta SC T. SRL a sumei de 3.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Reţinând că taxa pretinsă de reclamant se datorează în temeiul unui contract de închiriere a unui bun ce face parte din domeniul privat al municipiului și, în consecinţă, sunt aplicabile dispoziţiile de drept comun cuprinse la art. 1 alin. (1) și (2) din Decretul nr. 167/1958, Tribunalul Timiș a constatat că termenul de prescripţie s-a împlinit la data de 10.02.2011, în condiţiile în care contractul a fost încheiat la data de 31.01.2008.

Astfel, dat fiind faptul că acţiunea formulată de reclamant pentru recuperarea acestei creanţe a fost înregistrată la Tribunalul Timiș la data de 22.02.2011 și cum în cauză nu există cauze de suspendare sau întrerupere a termenului de prescripţie, s-a constatat că dreptul la acţiune este prescris întrucât acesta s-a sfârșit la data de 11.02.2011.

Prin decizia civilă nr. 96/A din 19 aprilie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Timișoara, Secţia a II-a civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul Municipiul Lugoj prin primar împotriva sentinţei comerciale nr. 1395/PI din 20 septembrie 2011 a Tribunalului Timiș și s-a luat act că intimata nu a solicitat cheltuieli de judecată.

În motivarea acestei decizii, stabilind preliminar natura creanţei afirmată de reclamant, instanţa de apel a arătat că, contractul nr. 4259/23.01.2008 a intervenit în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 50/1991, lege ce permite „concesionarea” terenurilor aflate în domeniul privat al unităţii administrativ-teritoriale în condiţiile art. 13–23, în scopul realizării de construcţii de către titularul dreptului de concesiune (art. 13 alin. (1) din Legea nr. 50/1991).

Veniturile realizate din această activitate economică a unităţii administrativ-teritoriale nu au natura juridică a taxelor și impozitelor, respectiv a veniturilor fiscale, în sens restrâns; ca atare, s-a reţinut că în speţă se aplică termenul general de prescripţie prevăzut de art. 3 din Decretul nr.167/1958, și nu termenul special de 5 ani prevăzut de art. 91 alin. 1 și 2 C. proc. fisc. (O.G. nr. 92/2003), cât timp acesta se referă la obligaţii care revin contribuabililor, persoane fizice sau juridice, în aplicarea legilor fiscale, conform art. 22 din același act normativ.

Reţinând că dreptul la acţiune nu se naște la data emiterii facturii fiscale nr. 5315 din 10.02.2008, ci la data scadenţei obligaţiei concesionarului, s-a observat că, potrivit art. 5 din contract, plata taxei de concesiune se face anticipat, până la data de 31 ianuarie, iar potrivit art. 6 din contract, plata taxei se face anticipat până în data de 10 a lunii următoare încheierii contractului. Contractul fiind încheiat în luna ianuarie 2008, urma ca obligaţia de plată a taxei să devină scadentă la 10 februarie 2008, acesta fiind momentul la care s-a născut dreptul la acţiune al locatorului cu privire la plata taxei, astfel cum în mod corect a reţinut prima instanţă. Momentul la care s-a dispus rezoluţiunea contractului nu are relevanţă sub aspectul exigibilităţii obligaţiilor contractuale, ci asupra obligaţiilor care se nasc în patrimoniile părţilor în consecinţa rezoluţiunii.

Cât privește suspendarea cursului prescripţiei pe perioada concilierii directe, instanţa de apel a constatat că o astfel de susţinere a reclamantului este lipsită de suport legal, acest caz de suspendare nefiind prevăzut de art. 13 din Decretul nr. 167/1958. Într-adevăr, potrivit art. 2532 pct. 7 din Noul Cod Civil, prescripţia se suspendă „în cazul în care cel îndreptăţit la acţiune trebuie sau poate, potrivit legii ori contractului, să folosească o anumită procedură prealabilă, cum sunt reclamaţia administrativă, încercarea de împăcare sau altele asemenea, cât timp nu a cunoscut și nici nu trebuia să cunoască rezultatul acelei proceduri, însă nu mai mult de 3 luni de la declanșarea procedurii”, iar potrivit art. 7201 alin. (11) C.proc.civ., „termenul de prescripţie a dreptului la acţiune pentru dreptul litigios supus medierii sau concilierii se suspendă pe durata acestei proceduri, dar nu mai mult de 3 luni de la începerea ei”, însă actualul text ce recunoaște suspendarea cursului prescripţiei pe durata concilierii directe nu are corespondent în legea veche.

Legea veche (Decretul nr. 167/1958) este cea care guvernează raportul contractual, întrucât legea nouă a intrat în vigoare la 1 noiembrie 2011, nu doar după ce prescripţia a început să curgă, ci chiar după împlinirea termenului de prescripţie. Or, potrivit legii vechi, cursul prescripţiei se suspendă „până la rezolvarea reclamaţiei administrative făcută de cel îndreptăţit, cu privire la despăgubiri sau restituiri, în temeiul unui contract de transport sau de prestare a serviciilor de poștă și telecomunicaţii, însă cel mai târziu până la expirarea unui termen de 3 luni socotit de la înregistrarea reclamaţiei.” (art. 13 lit. c) din Decretul nr. 167/1958, text de lege invocat de altfel de însuși apelantul). În speţă nepunându-se problema unei „reclamaţii administrative” în sensul art. 13 lit. c) din Decretul nr. 167/1958, urmează a fi înlăturată această apărare a reclamantului.

În finalul considerentelor s-a arătat că nu poate fi reţinută nicio recunoaștere a pârâtei ce ar justifica întreruperea prescripţiei conform art. 16 alin. 1 lit. a) din Decretul nr. 167/1958. Faptul că, solicitând rezoluţiunea contractului într-un alt litigiu, locatarul a formulat și un petit cu privire la „exonerarea de la plata reprezentând preţul concesiunii” nu are semnificaţia unei recunoașteri a obligaţiei de plată, ci tocmai de o contestare a acestei obligaţii, reclamantul făcând o confuzie între aducerea la cunoștinţa debitorului a pretenţiilor afirmate și acceptarea legitimităţii acestor pretenţii.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul Municipiul Lugoj prin Primar, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

O primă critică se referă la faptul că instanţa de apel a considerat că prevederile concilierii obligatorii, ce se regăsește la art. 7201 C. proc. civ., nu reprezintă un motiv de suspendare, deoarece a fost introdusă abia prin noul Cod Civil, fără a observa că prezenta cauză este una comercială, fiind obligatorie respectarea dispoziţiilor articolului anterior evocat. Astfel, atâta timp cât procedura reglementată de amintitul articol a fost respectată, fiind efectuată concilierea directă, cauza a fost înregistrată și judecată pe rolul secţiilor comerciale ale instanţelor, nu se justifică înlăturarea dispoziţiilor unui text de lege, doar fiindcă la momentul respectiv nu era expres prevăzută suspendarea termenului pe perioada concilierii.

În susţinerea acestui argument, recurentul invocă faptul că în practică și în literatura de specialitate, s-a admis aplicabilitatea prin analogie a prevederilor articolului 13 lit.c din Decretul 167/1958 privind "reclamaţia administrativă" și s-a arătat că "și în perioada de desfășurare a concilierii, în ipoteza în care această procedură este considerată obligatorie, în aceeași raţiune a legii, ne aflăm în prezenţa unei imposibilităţi judiciare pentru titularul dreptului de a-și promova acţiunea pe durata ce rezultă din cuprinsul art. 7201 C.proc.civ., dar nu mai mult de trei luni de la înregistrarea convocării concilierii". Suspendarea operează începând cu data expedierii convocării la conciliere și încetează la data realizării concilierii directe, fie la data împlinirii unui termen de 30 de zile socotit de la data primirii convocării, dacă partea adversă nu a dat curs acesteia.

O altă critică se referă la faptul că taxa de concesiune are natura juridică a veniturilor fiscale, sens în care recurentul invocă dispoziţiile art. 23 din Decretul 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, modificat și completat, potrivit cărora „Impozitele și taxele datorate statului, contribuţia pentru asigurări sociale, precum și primele de asigurare datorate în temeiul asigurărilor prin efectul legii, rămân supuse dispoziţiilor privitoare la prescripţie din legile speciale".

Susţine că fiind vorba de o creanţă ce reprezintă un venit la bugetul local, rezultată dintr-un raport juridic contractual, ce se execută prin organe proprii, acestea fiind abilitate să ducă la îndeplinire măsurile asigurătorii și să efectueze procedura de executare silită potrivit prevederilor Codului de procedură fiscală, termenul de prescripţie este cel de 5 ani, prevăzut de această lege specială.

În susţinerea acestei afirmaţii, recurentul invocă prevederile Codului de procedură fiscală, act normativ, care la art. 1 stipulează faptul că, acest „cod reglementează drepturile și obligaţiile părţilor din raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor și taxelor datorate bugetelor locale...", „precum și pentru administrarea creanţelor provenind din contribuţii, amenzi și alte sume ce constituie venituri ale bugetului...", iar la art. 2 apare reglementarea expresă prin care se relevă faptul că, codul de procedură fiscală „constituie procedura de drept comun pentru administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat".

Se mai arată că legiuitorul, prin formularea art. 138 din același act normativ, reglementează fără echivoc faptul că, „în cazul în care debitorul nu își plătește de bunăvoie obligaţiile fiscale datorate, organele fiscale competente pentru stingerea acestora, procedează la acţiuni de executare silită, potrivit prezentului cod, ...", că „organele fiscale care administrează creanţele fiscale sunt abilitate să ducă la îndeplinire măsurile asigurătorii și să efectueze procedura executării silite''. Privitor la sfera competenţei acestor organe de executare, există reglementarea de la alin. (3) al aceluiași articol, unde se prevede expres faptul că, „creanţele bugetare care se încasează, se administrează, se contabilizează și se utilizează de instituţiile publice, provenite din venituri proprii și cele rezultate din raporturi juridice contractuale, se execută prin organe proprii, acestea fiind abilitate să ducă la îndeplinire măsurile asigurătorii și să efectueze procedura de executare silită, potrivit prevederilor prezentului cod".

Un alt argument invocat de recurent în susţinerea faptului că executarea sumelor ce provin din executarea unor contracte se face potrivit reglementărilor speciale prevăzute de Codul de procedură fiscală, este și noua reglementare de la art. 141, alin. 12 C. proc. fisc. care prevede că „executarea silită a creanţelor bugetare rezultate din raporturi juridice contractuale se efectuează în baza hotărârii judecătorești" rezultând în mod clar că doar în urma unei hotărâri pronunţate în prezentul dosar instituţia are posibilitatea de a-și valorifica dreptul solicitat.

În acest context, recurentul-reclamant apreciază că în speţă se aplică termenul special de prescripţie de 5 ani.

De asemenea, recurentul consideră că sunt incidente și prevederile art. 133 lit. b), teza finală din Codul de procedură fiscală, respectiv termenul de prescripţie se întrerupe prin recunoașterea în orice mod a datoriei, situaţie în care se află ca urmare a faptului că pârâta a promovat o acţiune prin care a solicitat la petitul doi „să repuneţi părţile în situaţia anterioară, în sensul exonerării noastre de la plata sumei reprezentând preţul concesiunii pentru primul an de concesiune...", rezultând astfel că recunoaște debitul.

Apreciază recurentul-reclamant că dreptul de a promova prezentul demers judiciar s-a născut la data rezilierii contractului - 31.07.2008 când a fost adoptată HCLML nr. 54/2008 - și nu de la data emiterii facturii fiscale, astfel că acţiunea promovată de la data de 22.02.2011 se află înăuntrul termenului general de prescripţie de 3 ani, raportat la faptul că acest termen se împlinea la data de 31.07.2011, și nu la data de 22.02.2011.

Cu privire la fondul cauzei, recurentul arată că între părţi a fost încheiat contractul de concesiune nr. 4595/2008, prin care s-a stipulat că se transmite în concesiune pe o perioadă de 49 ani, o suprafaţă de 10000 m.p., situat în Lugoj, str. T., înscris în CF 684 ned Lugoj, cu obligaţia plăţii taxei de concesiune.

Susţine că pe parcursul desfășurării contractului, a constatat faptul că intimata niciodată nu și-a respectat obligaţiile contractuale stabilite prin caietul de sarcini al licitaţiei, respectiv obligativitatea de a efectua operaţiunile de dezmembrare pentru ca ulterior să procedeze la investiţiile la care de asemenea s-a obligat și prin urmare, cele reţinute de către instanţa de fond nu corespund realităţii,.

Precizează că pe rolul instanţelor de judecată s-au mai aflat trei dosare având același obiect, dosare în care de asemenea s-a discutat aceeași problemă, invocând cu titlu de practică judiciară decizia civilă nr. 3812/2011, pronunţată în dosar nr. xx35/1/2011 de Înalta Curte.

Arată că a concesionat suprafaţa de teren ce face obiectul contractului ce face obiectul cauzei, în vederea realizării de spaţii de producţie, intenţie materializată prin scoaterea la licitaţie a mai multor loturi. Faţă de suprafaţa mare de concesionat și parcelele ce urmau să fie scoase la licitaţie, s-a redactat caietul de sarcini în vederea clarificării modului de concesionare și ulterior prin contractul de concesiune s-a stabilit în mod clar și fără echivoc, că operaţiunile topografice de dezmembrare vor fi făcute ulterior hotărârii de concesiune, de către câștigătorul licitaţiei, iar costurile vor fi suportate tot de către acesta.

Prin urmare, potrivit înţelegerii dintre părţi consimţite încă de la participarea la licitaţie și ulterior, la semnarea contractului, intimata a avut cunoștinţă de faptul că pentru a putea intra în posesia terenului, avea obligaţia dezmembrării acestuia.

În aceste condiţii, intimata a semnat contractul prin care s-a obligat să realizeze toate operaţiunile topografice pentru dezmembrarea terenului, trebuind să respecte cele asumate (art. 969 C.civ.)

Prin urmare, intimata a acceptat să participe la licitaţie, prin cumpărarea caietului de sarcini și depunerea unei oferte financiare, iar după desemnarea sa ca și câștigătoare, a semnat contractul de concesiune, obligându-se în acest sens la toate operaţiunile de dezmembrare a terenului.

Faptul că după un an, a solicitat rezilierea contractului pe motiv că terenul nu poate fi individualizat conform regulilor de publicitate imobiliară și că nu i-a fost predat obiectul concesiunii, fiind astfel în imposibilitate de a-și respecta obligaţia investiţiei, nu poate constitui o modalitate de absolvire de la executarea obligaţiei, întrucât avea cunoștinţă de obligativitatea dezmembrării terenului, pentru a putea intra în folosinţa acestuia.

Prin urmare, recurentul apreciază că atâta timp cât intimata nu a respectat obligativitatea dezmembrării pentru a intra în posesia terenului (aceasta îndeplinind operaţiunile topografice după ce a devenit proprietară), nu poate fi absolvită de la plata redevenţei la care singură s-a obligat o dată cu depunerea ofertei financiare.

Solicită admiterea recursului, în principal casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă și, în subsidiar modificarea deciziei în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Soluţia de respingere, ca prescrisă, a acţiunii reclamantului, pentru pretenţiile aferente perioadei 23 ianuarie 2008 – 31 iulie 2008, în considerarea prevederilor legale cu caracter imperativ care reglementează prescripţia extinctivă, ridică, în speţă, două probleme distincte: prima - privind calificarea creanţei pretinse de reclamant, iar cea de-a doua - privind data la care începe să curgă termenul de prescripţie și incidenţa unor cauze de întrerupere a acestui termen.

În ceea ce privește calificarea creanţei, recurentul susţine că aceasta are natura juridică a unei creanţe fiscale și este supusă, prin urmare, termenului special de prescripţie, de 5 ani, instituit de prevederile art. 131 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 din Codul de procedură fiscală.

Curtea de apel, în deplin acord cu cele statuate de către prima instanţă, a exclus caracterul fiscal al creanţei reclamantului și a confirmat termenul de prescripţie de drept comun, care este cel de 3 ani de la nașterea dreptului la acţiune, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Redevenţa pe care recurentul o pretinde are natura juridică a unei „chirii” care s-a născut în urma unei licitaţii, concretizate și finalizate printr-un contract, o convenţie. Nu este o taxă stabilită de autoritatea publică, în ceea ce privește cuantumul ei, așa cum este stabilit de către codul fiscal cuantumul (procentul) taxelor de natură fiscală. Mai mult decât atât, codul fiscal nu prevede ca acest tip de redevenţă ca fiind o creanţă fiscală.

Prin încheierea contractului, autoritatea locală nu a intrat într-un raport de drept fiscal cu societatea pârâtă. Actul încheiat nu este deci unul unilateral, ci bilateral, sinalagmatic, de vreme ce sunt stabilite drepturi și obligaţii reciproce, taxa de concesiune precum și celelalte obligaţii care nu pot fi considerate impozite sau taxe, în speţă nefiind vorba de o creanţă fiscală ci, de sume rezultând din contractul încheiat cu pârâta, obligaţie contractuală supusă normelor de drept privat.

În cazul creanţelor fiscale, obligaţia concretă de plată se naște dintr-un act care se numește generic titlu de creanţă, ori în speţă obligaţia de plată s-a născut din contract.

Titlul de creanţă fiscală este un act de impunere și are natura juridică a unui act unilateral de drept financiar public, ori în cauza de faţă actul nu este nicidecum unilateral, ci este o convenţie. De altfel chiar codul de procedură fiscală definește în mod clar atât titlul de creanţă cât și creanţa fiscală, iar creanţa ce face obiectul prezentei cauze nu este o creanţă fiscală.

În conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură fiscală, dreptul de creanţă fiscală și obligaţia fiscală corelativă se nasc în momentul în care se constituie baza de impunere care le generează.

O creanţă fiscală își are ca izvor un titlu de creanţă emis de organele competente iar colectarea creanţelor fiscale (procedură care se face doar în baza unui titlu de creanţă, care stabilește și individualizează creanţa fiscală) se realizează direct prin executare silită, în cazul în care debitorul nu-și execută de bunăvoie obligaţia fiscală, fără intervenţia instanţelor de judecată, situaţie în care noi nu ne regăsim. De altfel, în situaţia în care s-ar admite că aceasta creanţă ar fi o creanţă fiscală, ar fi trebuit în mod obligatoriu să existe un titlu de creanţă, așa cum s-a arătat și cum o stabilește și codul de procedură fiscală în cuprinsul art. 110 al.2, dar în situaţia de faţă nu există un astfel de act administrativ-fiscal.

Or, în timp ce dreptul la taxa de concesiune își află izvorul în contractul de închiriere încheiat de părţi privind un bun ce face parte din domeniul public al municipiului și este guvernat de norme de drept privat, creanţa fiscală își are izvorul în raporturi juridice fiscale, guvernate de normele dreptului public, fiind irelevantă, sub aspectul analizat, împrejurarea că sumele încasate se fac venituri la bugetul statului, întrucât prevederile art. 131 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, privind Codul de procedură fiscală (care instituie termenul special de prescripţie de 5 ani), se referă în mod expres la creanţe fiscale, nicidecum la creanţe bugetare.

Ori, potrivit art. 21 alin. (1) din același act normativ, „Creanţele fiscale reprezintă drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal.”

Este adevărat că prevederile Codului de procedură fiscală se aplică, potrivit art. 1 alin. 2 din O.G. nr. 92/2003 și „pentru administrarea drepturilor vamale, precum și pentru administrarea creanţelor provenind din contribuţii, amenzi și alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat”, însă dispoziţia de la art. 131 este una de excepţie, așa încât este de strictă interpretare și că, trebuie observat că acest termen special de prescripţie se referă la executarea unor atare creanţe, în timp ce în speţă se ridică problema determinării creanţelor la care este îndreptăţit reclamantul. De altfel, nu se pot extrage doar anumite dispoziţii care reglementează regimul creanţelor fiscale (respectiv prevederea favorabilă a unui termen special de prescripţie), cu excluderea totală a celorlalte prevederi ce conturează acest regim (nerecurgerea la procedura contencioasă, emiterea directă a titlului executoriu, procedura de executare specifică, etc.)

Pentru toate aceste considerente, curtea a apreciat că prescripţia dreptului la acţiune pentru recuperarea taxei de concesiune se supune prevederilor art. 1 din Decretul nr. 167/1958, care stabilesc că dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege.

Sub aspectul momentului de început al termenului de prescripţie, în mod corect s-a reţinut că dreptul la acţiune se naște la data scadenţei obligaţiei concesionarului, care potrivit prevederilor contractuale era la data de 10 februarie 2008. Astfel, susţinerea recurentului – reclamant potrivit căreia data rezilierii contractului este momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie, nu poate fi reţinută întrucât aceasta nu are relevanţă sub aspectul exigibilităţii obligaţiilor contractuale.

În cauză nu sunt incidente nici reglementările normative referitoare la întreruperea termenului de prescripţie, întrucât solicitarea pârâtei dintr-un alt demers judiciar având ca obiect rezoluţiunea contractului în sensul repunerii părţilor în situaţia anterioară și, pe cale de consecinţă exonerării acesteia de la plata reprezentând preţul concesiunii, nu poate fi interpretată ca o recunoaștere a pretenţiilor reclamantului, ci dimpotrivă, pârâta a contestat obligaţia de plată.

În atare situaţie, nu sunt incidente în speţă dispoziţiile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, așa încât în mod legal instanţa de apel a confirmat soluţia prin care prima instanţă a respins pretenţiile reclamantului, pentru perioada 23 ianuarie 2008 – 31 iulie 2008, ca prescrise.

Nu poate fi reţinută nici susţinerea recurentului conform căreia, pe perioada concilierii directe se suspendă cursul prescripţiei, întrucât fiind vorba de un litigiu comercial sunt aplicabile dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ. și sunt aplicabile, prin analogie,rezultând din raţiunea legii, prevederile art. 13 lit. c) din Decretul nr. 167/1958 privind "reclamaţia administrativă".

Cu referire la efectele procedurii concilierii asupra cursului prescripţiei, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a apreciat că procedura concilierii directe nu determină, pe durata îndeplinirii sale, suspendarea cursului prescripţiei dreptului la acţiune, litigiul fiind guvernat de dispoziţiile vechiului Cod de procedură civilă și ale Decretului nr. 167/1958.

Dispoziţiile cuprinse în Decretul nr. 167/1958, aplicabile în speţă raportului contractual, inclusiv art. 13 lit. c) din același act normativ privind „reclamaţia administrativă", sunt norme imperative de ordine publică destinate ocrotirii unui interes general „adică înlăturarea incertitudinii în raporturile juridice civile și asigurarea stabilităţii lor.”

În acest sens, art. 1 alin. 3 din același act normativ statuează că „orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripţiei este nulă", iar art. 18 prevede că "instanţa judecătorească și organul arbitral sunt obligate ca, din oficiu, să cerceteze, dacă dreptul la acţiune sau la executare silită este prescris". Excepţia de prescripţie face parte din categoria excepţiilor absolute peremptorii, adică acele excepţii prin care se tinde la respingerea cererii de chemare în judecată, care privesc încălcarea unor norme imperative și pot fi invocate de oricare dintre părţi, de procuror sau de instanţă, din oficiu și direct în apel sau recurs.

Cauzele de suspendare a cursului prescripţiei au două caractere esenţiale: sunt legale și limitative. Aceasta înseamnă, pe de-o parte, că suspendarea prescripţiei operează numai în cazurile prevăzute expres de lege și, pe de altă parte, că prevederile cuprinse în art. 13 și art. 14 din Decretul nr.167/1958, republicat, sunt de strictă interpretare și aplicare, nefiind susceptibile de extindere prin analogie asupra altor situaţii.

În situaţia concilierii prealabile reglementate de art. 7201 C. proc. civ. este vorba despre raporturi de drept privat (comerciale), ce se caracterizează prin poziţia de egalitate juridică a părţilor, prin faptul ca ambele subiecte sunt persoane fizice sau persoane juridice, iar lipsa de diligenţă a creditorului nu poate justifica extinderea prin analogie a prevederilor legale imperative, de ordine publică și limitative. Creditorul nu poate invoca propria sa turpitudine în contracararea efectului prescripţiei extinctive, ci trebuie să ia toate măsurile pentru a convoca partea adversă în asemenea condiţii încât să fie respectate deopotrivă termenele cuprinse în alin. 3 si 5 ale art. 7201 C. proc. civ. și termenul de prescripţie.

Așa fiind, constatând că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu-și găsește incidenţa în speţă, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza 2 C. proc. civ., a respins recursul declarat în cauză ca nefondat.