Admissibility of nullity action against judicial settlement in expropriation proceedings

Expropriere în temeiul Legii nr. 33/1994. Tranzacţie judiciară. Admisibilitatea acţiunii în nulitate

Este admisibilă acţiunea în nulitatea înţelegerii, intervenite în cadrul fazei judiciare a procedurii exproprierii, de care instanţa a luat act prin hotărâre, întrucât o asemenea înţelegere are natura juridică a unui contract de tranzacţie, căruia îi sunt aplicabile atât dispoziţiile de drept material din Codul civil, cât și cele procesuale din art.271-273 C.proc.civ. referitoare la hotărârile de expedient.

Secţia civilă, decizia nr.1014 din 8 martie 2002

Prin sentinţa civilă nr.410 din 29 noiembrie 2000,Tribunalul Arad, secţia civilă, a respins acţiunea prin care reclamantul Municipiul S.M., prin primar, a chemat în judecată pe pârâţii O.I.A. și O.L., pentru a se constata nulitatea absolută a învoielii cu privire la exproprierea unor imobile, consemnată în dispozitivul sentinţei civile nr.196 din 10 iulie 1998, pronunţată de Tribunalul Argeș.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut, în esenţă, că expropriatorul nu poate să invoce lipsa capacităţii procesuale sau a consimţământului, iar instanţa nu a cercetate fondul, ci doar a luat act de învoiala părţilor. Pe de altă parte, din nici o dovadă, nu rezultă că reclamantul a „înţeles să înlăture beneficiul exproprierii”.

Apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentinţe a fost respins prin decizia civilă nr.51 din 24 aprilie 2001 a Curţii de Apel Timișoara, secţia civilă.

Recursul declarat de reclamant este fondat.

Prin sentinţa civilă nr.196 din 10 iulie 1998 a Tribunalului Argeș, secţia civilă, rămasă irevocabilă, s-a admis în parte cererea formulată de reclamantul Municipiul S.M. în contradictoriu cu pârâţii O.A. și O.L.; s-a luat act de învoiala părţilor privind exproprierea celor două imobile proprietatea pârâţilor și au fost stabilite despăgubirile; a fost respinsă ca prematură cererea privitoare la transferul dreptului de proprietate și la intabulare.

În cauză, reclamantul a investit instanţa cu cererea de constatare a nulităţii absolute a învoielii privitoare la expropriere, invocând dispoziţiile art.1705, 1706 și urm. și art.948 C.civ., precum și art.12 din Legea nr.33/1994, și prevederile Legii nr.69/1991.

Exproprierea, ca limitare extremă a dreptului de proprietate privată, este un act de autoritate publică prin care se realizează dobândirea forţată a proprietăţilor private, necesare executării lucrărilor de utilitate publică, în schimbul unei despăgubiri.

Legea nr.33/1994 reglementează în detaliu etapele –administrativă și judiciară –, precum și procedura exproprierii.

Art.4 din lege prevede că părţile interesate pot conveni atât asupra transferului dreptului de proprietate, cât și asupra cuantumului și naturii despăgubirii, cu respectarea condiţiilor legale de fond, de formă și de publicitate, fără a se mai declanșa procedura de expropriere.

Se admite că o asemenea convenţie are natura juridică a unei tranzacţii extrajudiciare, fiindu-i aplicabile art.1704-1717 C.civ.

Dar aceeași natură juridică, de contract de tranzacţie, o are și înţelegerea intervenită în cadrul fazei judiciare a procedurii exproprierii, reglementată în cap.IV al legii, dacă părţile se învoiesc fie cu privire la toate aspectele cauzei, fie doar cu privire la expropriere. Unei asemenea tranzacţii judiciare îi sunt aplicabile atât dispoziţiile de drept material din C.civ., cât și cele procesuale din art.271-273 C.proc.civ. referitoare la hotărârile de expedient.

Or, potrivit art.272 alin.1 C.proc.civ., învoiala va fi înfăţișată în scris și va alcătui dispozitivul sentinţei. Instanţa va putea lua act de tranzacţie, dacă se constată că nu se urmăresc scopuri ilicte, părţile au capacitatea de a contracta și dacă și-au dat consimţământul în mod valabil.

Dacă o atare verificare nu a fost făcută de instanţa care a luat act de tranzacţie, nimic nu împiedică părţile ca, pe calea unei acţiuni separate, să se solicite constatarea nulităţii tranzacţiei.

Reclamantul a invocat tocmai încălcarea unor norme imperative prevăzute în legislaţia specială privind administraţia publică locală și a unor norme generale în materie de tranzacţii și contracte. A susţinut, astfel, că nu există nici o hotărâre a consiliului local, prin care o atare tranzacţie să fi fost aprobată, sens în care a depus la dosar o serie de înscrisuri.

Potrivit dispoziţiilor art.84 alin.3 din Legea nr.69/1991, republicată, (în vigoare la data investirii instanţei), „renunţările la drepturi sau recunoașterile de drepturi în favoarea terţelor persoane se fac pe bază de expertiză însușită de consiliu”.

Atât instanţa de fond, cât și instanţa de apel au ignorat dispoziţiile acestei legi, invocate în petitul acţiunii, și nu au procedat la o analiză a susţinerilor părţilor sub acest aspect, prin prisma probelor existente atât în acest dosar, cât și în cel finalizat prin hotărârea de expedient.

Prin urmare, constatând că instanţele nu au stabilit pe deplin complexa situaţie de fapt din speţă, se casează ambele hotărâri, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, spre a se verifica ansamblul probator administrat și a se pronunţa cu privire la toate susţinerile și temeiurile de drept invocate de părţile litigante.