Retrial ordered on damages for adult daughters of wrongly convicted teacher as persons in his care.

Daune materiale și morale solicitate de copiii majori ai victimei erorii judiciare constând în arestarea, condamnarea și executarea unei pedepse penale privativă de libertate

În sensul art.505 alin.1 C. proc. pen., orice persoană care s-a aflat în întreţinerea condamnatului sau arestatului pe nedrept, indiferent că era sau nu rudă ori în perioada minoratului, poate obţine despăgubiri de la stat, pentru daunele materiale și morale pe care personal le-a suferit.

Secţia civilă, decizia nr.5002 din 26 noiembrie 2003

La data de 17 mai 2001, reclamantele D.F. și I.A. au chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice – Vâlcea pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa, în temeiul art. 504-505 C. proc. pen. și art. 998-999 C. civ., să fie obligat la 600.000.000 de lei daune materiale, 500.000.000 de lei daune morale.

În motivarea acţiunii s-a arătat că prin sentinţa penală nr.253 din 11 aprilie 2953 a Tribunalului Militar Teritorial București, confirmată prin decizia penală nr. 83 din 13 ianuarie 1954 a Tribunalului Militar pentru Unităţile Ministerului Afacerilor Interne, tatăl reclamantelor, numitul P.N., decedat la 10 decembrie 1990, a fost condamnat la 5 ani închisoare corecţională pentru delictul de agitaţie publică, prevăzut și pedepsit de art.327 alin. (3) Cod penal anterior. Conform biletului de liberare nr.11465/8 octombrie 1955 emis de Ministerul Afacerilor Interne, P.N. a executat pedeapsa aplicată în perioada 17 decembrie 1952 – 15 decembrie 1957.

Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, prin decizia nr. 899 din 21 februarie 2001, a admis recursul în anulare declarat de procurorul general, a casat hotărârile menţionate anterior și a dispus achitarea numitului P.N. în baza art.11 pct. (2) lit. a) raportat la art.10 lit. d) C. proc. pen.

Tatăl reclamantelor a fost privat pe perioada detenţiei de salariul de învăţător, profesie pe care nu a mai putut să o exercite după eliberarea din penitenciar, când a fost nevoit să muncească în domeniul construcţiilor, într-o activitate necalificată. La data arestării, P.N. era proprietarul unei suprafeţe de teren de 15 ha, de veniturile căreia întreaga familie a fost privată, reclamantele fiind la data respectivă eleve, iar după absolvirea liceului, datorită persecuţiilor, nu au putut continua studiile universitare.

Mai susţin reclamantele că au întâmpinat greutăţi la încadrarea lor în muncă, și că, din cauza persecuţiilor, nu au putut să rămână în aceeași unitate o perioadă mai îndelungată, fiind obligate să se transfere permanent la alte unităţi. Condamnarea pe nedrept suferită de tatăl lor, detenţia și consecinţele acesteia s-au răsfrânt în mod negativ asupra întregii familii, nu numai sub aspectul veniturilor, dar au afectat onoarea, prestigiul și reputaţia reclamantelor, având consecinţe pe plan social și profesional, ceea ce justifică acordarea atât a daunelor materiale, cât și a celor morale.

Tribunalul Vâlcea, prin sentinţa civilă nr.10 din 21 ianuarie 2002, a admis în parte acţiunea reclamantelor și a obligat Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să le plătească suma de 311.781.293 de lei, cu titlu de daune materiale și suma de 200.000.000 de lei, cu titlu de daune morale.

Apelul declarat de pârât a fost admis de Curtea de Apel Pitești, secţia civilă, care, prin decizia nr. 37/A din 30 mai 2002, a schimbat în parte hotărârea primei instanţe în sensul că a înlăturat obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000.000 de lei, cu titlu de daune morale.

Prin aceeași decizie a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamante.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a motivat că „daunele materiale au fost corect acordate de tribunal. În ceea ce privește daunele morale, acestea nu pot fi acordate reclamantelor, ele puteau fi acordate numai autorului lor, acestea fiind date în considerarea persoanei ce a suferit efectiv prin arestarea nelegală și consecinţele ce au decurs din aceasta. Deci reclamantele, în calitate de moștenitoare, nu sunt îndreptăţite a solicita și daune morale”.

Împotriva deciziei dată în apel au declarat recurs reclamantele și pârâtul.

În motivarea recursului, reclamantele critică decizia instanţei de apel ca fiind dată cu încălcarea legii în ceea ce privește capătul de cerere referitor la daunele, morale întrucât au invocat un prejudiciu propriu, distinct de cel al autorului lor. Prin condamnarea ilegală a autorului lor pentru infracţiunea de agitaţie publică, recurentele susţin că au fost lezate atât onoarea și prestigiul condamnatului, cât și a întregii familii, familia intrând în categoria victimelor indirecte ale nedreptăţii judiciare, ceea ce justifică acordarea de despăgubiri pentru daune morale.

În dezvoltarea recursului său, pârâtul a susţinut că eronat a fost obligat la plata sumei de 199.829.745 de lei cu titlu de daune materiale rezultate din veniturile ce puteau fi realizate de pe terenul de 15 ha, întrucât nemișcătorul nu a ieșit din proprietatea condamnatului și a familiei sale, familie care a continuat și după condamnarea autorului să exploateze imobilul și să obţină venituri; greșit a fost obligat pârâtul la plata sumei de 111.951.548 de lei cu titlu de daune materiale din neexercitarea activităţii de muncitor calificat de către P.N. întrucât din menţiunile existente în cartea lui de muncă rezultă că a încetat activitatea în anul 1948, deci cu mult timp înainte de data condamnării (1952).

Recursurile sunt fondate, în sensul considerentelor care succed:

Conform art. 505 alin. (1) C. proc. pen., acţiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptăţită potrivit art. 504, iar după moartea acesteia poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în întreţinerea sa.

Raţiunea dispoziţiilor cuprinse în art. 504 și urm. C. proc. pen. constă, în primul rând, în dezdăunarea celor nevinovaţi și, în al doilea rând, prevederile legale realizează o funcţie preventivă, existenţa unor atari dispoziţii fiind de natură să sporească vigilenţa organelor judiciare în verificarea și aprecierea materialului probator pentru a nu se ajunge la luarea unor măsuri nedrepte.

Finalitatea proprie a reglementării privind repararea pagubei produsă prin eroare judiciară este de a restabili ordinea de drept și cu privire la latura materială și morală a consecinţelor unui act de justiţie declarat nedrept.

Dacă, prin căile ordinare sau extraordinare de atac, se restabilește ordinea de drept în ceea ce privește aspectul penal al erorii judiciare, prin dispoziţiile privitoare la repararea pagubelor suferite de cei condamnaţi sau arestaţi pe nedrept se restabilește ordinea de drept sub aspectul regulii fundamentale potrivit căreia orice daună cauzată pe nedrept unei persoane trebuie să fie reparată.

Potrivit textului citat, acţiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de victima erorii judiciare, iar după moartea acestuia, poate fi continuată sau pornită „de persoanele care se aflau în întreţinerea sa”. Este de reţinut că, spre deosebire de regula generală din procedura civilă potrivit căreia moștenitorii au în genere posibilitatea exercitării acţiunii defunctului, în materia discutată, a reparaţiunii pagubelor victimelor erorilor judiciare, dreptul la acţiune revine și persoanelor care se aflau în întreţinerea victimei, indiferent de poziţia lor faţă de succesiune.

Cu alte cuvinte, persoana îndreptăţită la dezdăunare, devenită subiect procesual activ, care s-a aflat în întreţinerea celui condamnat sau arestat pe nedrept, poate fi și o altă persoană decât soţia sau rudele apropiate ale celui condamnat sau arestat. Întrucât sfera persoanelor îndreptăţite la reparaţiune în caz de eroare judiciară privește și alte persoane decât soţie ori rudele apropiate - deci este o sferă mult mai largă - sintagma folosită de legiuitor „persoane care se aflau în întreţinerea sa”, trebuie să primească o altă interpretare decât aceea comună, cunoscută în materie civilă sau de drept al familiei, unde obligaţia de întreţinere se fundamentează, în principal, pe filiaţiunea izvorâtă din legătura de sânge ori pe calitatea de soţ și unde, întotdeauna, descendenţa minorului crează o prezumţie a nevoii de întreţinere (art. 86 C. fam.).

Astfel, în sensul art. 505 alin. (1) C. proc. pen., noţiunea de „persoane care se aflau în întreţinerea” condamnatului sau arestatului pe nedrept, cuprinde toate acele persoane a căror existenţă depindea, în tot sau în parte, de libertatea și de activitatea creativă producătoare de bunuri, venituri ori de valori ale celui condamnat ori arestat nejust, indiferent dacă persoana întreţinută este rudă cu cel privat de libertate sau se găsea ori nu în perioada minoratului, fiind important ca prin lipsirea de libertate a întreţinătorului, cel întreţinut să fi suferit o pagubă susceptibilă prin natura ei de reparaţiune.

Pe cale de consecinţă, obligaţia de dezdăunare, stabilită în speţă de cele două instanţe, în sarcina pârâtului numai pe motiv că reclamantele sunt moștenitoare ale condamnatului P.N. și că la data condamnării acestuia solicitantele erau minore, potrivit prevederilor legale anterioare Codului familiei, este și insuficientă și greșită. De aceea, se impune admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri și reluarea judecăţii pentru ca, prin administrarea de dovezi, să se stabilească dacă la data privării de libertate a defunctului P.N. reclamantele se aflau sau nu în întreţinerea acestuia și dacă între paguba pretins suferită și lipsirea de libertate a existat legătură cauzală.

Se constată, de asemenea, că instanţa de apel a dat o rezolvare greșită și capătului de cerere referitor la despăgubirile civile pentru daune morale, din economia considerentelor deciziei recurate rezultând că o asemenea solicitare a fost apreciată ca inadmisibilă. În acţiunea introductivă de instanţă reclamantele au susţinut că arestarea și condamnarea lui P.N. s-au răsfrânt în mod negativ asupra întregii familii, afectând prestigiul și reputaţia acesteia, cu consecinţe pe plan social și profesional în sensul că, din cauza persecuţiilor politice, reclamantele nu au mai putut continua studiile și că, după încadrare, nu au putut să rămână în același loc de muncă perioade mai îndelungate, fiind obligate să se transfere permanent la alte unităţi.

Or, din aceste susţineri, cu referire la care nu s-a făcut nici o dovadă, rezultă că reclamantele au invocat un prejudiciu moral propriu, distinct de cel încercat de tatăl lor, care, deși are izvor comun (arestarea și condamnarea nedreaptă), poate genera răspunderi distincte, cu reguli și condiţii diferite de cele ale prejudiciului material.

Astfel, dacă s-ar fi dovedit susţinerile din acţiune nu s-ar fi putut nega dauna morală suferită de reclamante ca urmare a lezării drepturilor lor personale nepatrimoniale (reputaţie, onoare etc.) sau ca urmare a provocării unei suferinţe morale prin atingerea unor elemente ale dreptului la viaţa privată, cu referire specială la o viaţă familială normală, liberă și la adăpost de orice privaţiuni injuste ori intruziuni, ale dreptului la pregătire și desăvârșire școlară și profesională, la un loc de muncă stabil, valori morale ce sunt considerate importante și ocrotite juridic în orice societate civilizată.

Și din acest punct de vedere se impune casarea hotărârilor pronunţate în cauză și reluarea judecăţii pentru ca pe bază de dovezi să se stabilească dacă reclamantele au suferit un prejudiciu moral, așa cum pretind în acţiune, iar în caz afirmativ, să se determine întinderea acestuia