Abusive expropriation restitution: 60-day statutory response deadline under Law 10/2001 is imperative, not permissive

Cerere pentru restituirea terenului trecut la stat. Contestaţie la refuzul deţinătorului imobilului de a răspunde, în termenul de 60 de zile prevăzut de art.23 din Legea nr.10/2001, la notificarea ce i s-a adresat conform art.21 al aceleiași legi. Caracterul termenului

Termenul de 60 de zile este imperativ, iar nu de recomandare și, dacă nu este respectat, este admisibilă – iar nu prematură – contestaţia reglementată prin art.24 al Legii nr.10/2001, instanţa urmând a obliga pe deţinătorul imobilului să răspundă notificării.

Secţia civilă, decizia nr.4939 din 21 noiembrie2003

Prin cererea înregistrată la 6 februarie 2002 reclamanta P.O. a chemat în judecată pe pârâţii primarul Municipiului Constanţa, Municipiul Constanaţa, prin primar, S.C. „C” S.A. Constanţa, S.C. „I.O.” S.A. Constanţa pentru a fi obligaţi să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentele existente într-un imobil situat în Constanţa, precizat în acţiune.

Reclamanta a notificat Primăria Municipiului Constanţa, urmând procedura instituită de Legea nr.10/2001, dar acesta nu a răspuns în termenul legal de 60 de zile prevăzut de dispoziţiile art.23 din acest act normativ.

La termenul din 19 aprilie 2002, Tribunalul Constanţa, din oficiu, a invocat excepţia prematurităţii acţiunii, în temeiul art. 24 alin. (1) din Legea nr.10/2001 având în vedere inexistenţa unei decizii (dispoziţii) și admiţând această excepţie, prin sentinţa civilă nr.884 din 6 septembrie 2002, a respins acţiunea ca prematur introdusă.

Instanţa de fond și-a motivat soluţia, pornind de la aplicarea dispoziţiilor art.24 alin.(1) din Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 potrivit cu care „dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, după caz, deţinătorul imobilului este obligat ca, prin decizie sau, după caz prin dispoziţie motivată, în termenul prevăzut la art.23 alin. (1) să se facă persoanei îndreptăţite o ofertă de restituire, prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului, alin. (3) al aceluiași text stipulează că, „în termen de 60 de zile de la primirea ofertei, persoana îndreptăţită este obligată să răspundă în scris dacă acceptă sau refuză oferta. Lipsa răspunsului scris echivalează cu neacceptarea ofertei.

Analizând natura juridică a termenului de 60 de zile instanţa a reţinut că acesta este un termen de recomandare, depășirea lui putând fi sancţionată în înţelesul Legii nr.10/2001 – cu obligarea unităţii deţinătoare, la despăgubiri -, dacă persoana îndreptăţită solicită aceasta și face dovada culpei unităţii deţinătoare.

În consecinţă, s-a stabilit că instanţa poate fi învestită cu o acţiune, având ca obiect restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului, numai după ce i-a fost comunicată decizia.

Prin decizia nr. 3 C din 15 ianuarie 2003, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă a respins apelul reclamantei, păstrând motivarea instanţei de fond, dezvoltând teoria „tăcerii” persoanei juridice și arătând că această „tăcere” echivalează cu neîndeplinirea obligaţiei de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate abuziv, ca apoi să precizeze că, această tăcere nu are valoarea unui răspuns negativ, deoarece legiuitorul a înţeles să limiteze asemenea situaţii la cazuri concrete, după parcurgerea anumitor etape și emiterea unor decizii de ofertă; că, această situaţie își găsește reglementarea în temeiul dispoziţiilor art. 24 alin. (3) din Legea nr.10/2001.

Și această decizie a fost supusă examinării căii extraordinare a recursului exercitat de către reclamantă.

Motivele de recurs amplu dezvoltate, prin conţinutul expunerii criticilor, se încadrează în pct. (9) al articolului 304 C. proc. civ. și reiterează motivele din apel cu privire la: natura juridică a termenului de 60 de zile stipulat de prevederile Legii nr.10/2001 greșit interpretat de instanţă ca fiind unul de recomandare; impedimentul exercitării acţiunii în justiţie cât timp nu a fost emisă dispoziţie (decizie) motivată de restituire în natură a bunurilor imobile și greșita considerare a prematurităţii ca o excepţie în calea intentării unei acţiuni privind restituirea în natură a imobilului.

Recursul se vădește a fi fondat.

Pornind de la raţiunea adoptării Legii nr.10/2001 privind situaţia juridică a unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, exprimată în caracterul profund reparatoriu, este de precizat că, prin acest act normativ, legiuitorul a urmărit să înlăture prejudiciile suferite de proprietar pentru abuzurile săvârșite de stat.

În acest sens, și în concordanţă cu scopul elaborării actului normativ, este evident că dispoziţiile neclare trebuie interpretate în favoarea persoanei îndreptăţite.

În acest cadru trebuie privite reglementările art. 23 alin. (1) din lege „potrivit cu care în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură”; în conformitate cu art. 24 alin. (1) al aceluiași act normativ „dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, deţinătorul imobilului este obligat, în termenul prevăzut la art. 23 alin. (1), să facă persoanei îndreptăţite ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.

În lumina dispoziţiilor legale mai sus evocate, legiuitorul a considerat că termenul în care unitatea deţinătoare trebuie să răspundă notificării persoanei îndreptăţite este imperativ, iar nu unul de recomandare. Orice altă calificare ar deturna finalitatea urmărită de legiuitor. Dacă ar fi să considerăm că termenul are caracter de recomandare s-ar încălca indirect și s-ar amâna rezolvarea echitabilă a retrocedării imobilelor sau după caz procedura acordării de despăgubiri și pe această cale s-ar îngrădi dreptul la reparaţie.

Considerând că termenul are caracter imperativ iar excepţiile fiind de strictă interpretare, soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată ca prematur introdusă este greșită și va fi înlăturată.

Prevederile legale citate ilustrează că, indiferent dacă „persoanei îndreptăţite” i se restituie în natură imobilul ori i se oferă restituirea prin echivalent sau chiar i se refuză un drept ca atare, unitatea deţinătoare este obligată ca asupra solicitării adresate pe cale de notificare, să se pronunţe printr-o decizie sau dispoziţie motivată.

A afirma că, până la emiterea unei decizii motivate dreptul persoanei îndreptăţite este totuși respectat, permite unităţii deţinătoare să amâne culpabil și nejustificat emiterea deciziei.

Faţă de modul lacunar de reglementare a problemei în cuprinsul Legii nr.10/2001, nu se poate determina cu precizie semnificaţia tăcerii.

Aceasta este și raţiunea principiului în sensul că, unde legea nu distinge, nici noi nu putem distinge, exprimat în adagiul latin „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”.

Având în vedere poziţia procesuală a pârâţilor se impune casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei.

Fără îndoială, atitudinea pârâtei, în sensul eludării dispoziţiilor referitoare la obligativitatea emiterii deciziei, îndrituiește instanţa de trimitere, ca, în virtutea rolului activ conferit de prevederile art.129 Cod procedură civilă, să impună pârâtei să răspundă notificării.

În măsura în care atitudinea pârâtei persistă în refuzul emiterii deciziei, instanţa de judecată este îndreptăţită ca, intrând în fondul pricinii și analizând temeinic raportul juridic dedus judecăţii, să oblige organul acţionat în judecată să soluţioneze cererea de restituire în natură ce face obiectul notificării.

În considerarea celor sus expuse, instanţa a admis recursul, a casat decizia, și sentinţa pronunţată în cauză și a trimis cauza spre rejudecare aceluiași tribunal, conform art. 312 alin. (1) și art.3 13 C. proc. civ.