Restitution claim barred by res judicata; appellate jurisdiction limited to initial request, excluding compensation claims first raised on appeal

Cerere pentru restituirea în natură a proprietăţii terenului. Legea nr.10/2001. Limitele în care se soluţionează contestaţia la dispoziţia deţinătorului terenului

Contestaţia se soluţionează în limitele în care a fost investită instanţa de fond, nefiind de luat în considerare alte cereri formulate, pentru prima oară, prin cererea de apel.

Secţia civilă, decizia nr.4397 din 31 octombrie 2003

La 13 mai 2002, K.I.L. a contestat dispoziţia nr.647 din 17 aprilie 2002 emisă de primarul Municipiului Lugoj în soluţionarea notificării înregistrate sub nr.26137/29 octombrie 2001 privind restituirea în natură a unui teren în suprafeţă de 443 mp, situat în Lugoj.

În motivarea contestaţiei, reclamanta a arătat că dispoziţia nu corespunde realităţii în sensul că, deși a fost repusă în drepturi în baza unor hotărâri judecătorești anterioare, aflând că o soră a sa a depus la primărie două notificări, în legătură cu imobilele înscrise în C.F. nr.3051 – Lugojul German nr.top 1268/d/2/a în suprafaţă de 408 mp și respectiv C.F. nr.2787 nr.top 1269/c/2/a în suprafaţă de 636 mp, a depus o nouă cerere, prin care a arătat că este coproprietară împreună cu sora sa asupra acestor imobile și a cerut să se efectueze corecturile necesare și să i se acorde despăgubiri, pentru respectivele terenuri, în raport de cota parte cuvenită, conform Legii nr. 10/2001.

Tribunalul Timiș, secţia civilă, a pronunţat sentinţa nr. 740 din 23 august 2002 prin care a respins contestaţia ca neîntemeiată, reţinând că în baza deciziilor nr. 20/2000 pronunţată de Curtea de Apel Timișoara și nr. 5242/2000 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, Consiliul local Lugoj a fost obligat să restituie reclamantelor K.I.L. și S.I. terenurile înscrise în C.F. 2784 și 3051 care au făcut și obiectul acelor notificări.

Hotărârile judecătorești menţionate au fost executate, drepturile reclamantei și sorei sale fiind întabulate în cartea funciară, așa încât acestea nu mai pot solicita încă odată restituirea în natură și nici despăgubiri.

Apelul reclamantei, prin care aceasta a solicitat despăgubiri conform cotei-părţi din terenul în suprafaţă de 2040 mp pe care s-au construit blocuri – iar nu din suprafeţele cu care a fost trecută în cartea funciară - a fost respins de Curtea de Apel Timișoara, secţia civilă, prin decizia nr. 144 din 13 noiembrie 2002.

Reclamanta a declarat recurs împotriva acestei decizii, reiterând motivul din apel, în sensul că solicită despăgubiri pentru terenul ocupat de construcţii, care este imposibil a fi restituit în natură.

Recursul este nefondat.

Prin acţiunea introductivă, reclamanta a contestat dispoziţia nr. 647 din 17 aprilie 2002 emisă de primarul Municipiului Lugoj, în temeiul Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv de Statul Român în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Dispoziţia contestată a avut ca obiect notificarea înregistrată sub nr.26137/29 octombrie 2001 adresată Primăriei municipiului Lugoj prin care s-a cerut restituirea în natură a suprafeţei de 443 mp teren situat în Lugoj, cerere care a fost respinsă ca rămasă fără obiect, întrucât solicitanta a fost repusă în drepturi în baza deciziilor civile, nr.20 din 22 martie 2000 a Curţii de Apel Timișoara și nr.5242 din 21 decembrie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie, dreptul fiind întabulat în C.F. nr. 3051 L.G. nr. top 1268/d/2/a.

În apel, reclamanta a formulat pentru prima oară pretenţii la despăgubiri pentru suprafaţa de 2040 mp teren, pe care s-au edificat clădiri și care nu mai poate fi restituit în natură.

În conformitate cu art.109 (1) C. proc. civ., reclamanta și-a fixat cadrul procesual prin petitul acţiunii investind instanţa cu o contestaţie împotriva dispoziţiei 647/17 aprilie 2002, care viza doar restituirea în natură a unei suprafeţe de teren ce-i fusese deja retrocedată în baza unor hotărâri judecătorești anterioare.

Potrivit principiului disponibilităţii, partea are dreptul de a hotărî cu privire la exercitarea acţiunii a cărei pornire se concretizează prin cererea de chemare în judecată. În acest scop, partea este obligată să determine obiectul acţiunii urmând ca litigiul să fie soluţionat în acest cadru al obiectului și fără ca instanţa să poată depăși limitele lui. Obligaţia instanţei de a se pronunţa doar cu privire la obiectul acţiunii, constituie, corelativ, garanţia aplicării principiului disponibilităţii în procesul civil.

Aceasta fiind situaţia, în mod corect curtea a respins ca neîntemeiat apelul menţinând soluţia instanţei de fond prin care s-a respins contestaţia împotriva dispoziţiei emisă de primar.

Faţă de cele ce preced, recursul a fost respins.