Divorce property division: Validity of spousal confession to unequal contribution when used to defraud third-party creditors

Bunuri comune. Împărţeală. Stabilirea contribuţiei soţilor la dobândirea bunurilor numai pe baza mărturisirii soţului urmărit de creditori

Pentru evitarea fraudării creditorilor unuia din soţi, mărturisirea soţului datornic, conform căruia a avut o contribuţie minimă la dobândirea bunurilor comune trebuie susţinută de probe pertinente și concludente care să confirme această stare de fapt.

Secţia civilă, decizia nr.2643 din 18 iunie 2003

Reclamanta M.E. a chemat în judecată pe soţul său M.C. pentru a se dispune împărţirea bunurilor comune, dobândit în timpul căsătoriei, reclamanta susţinând că are o cotă de contribuţie la achiziţionarea acestora în procent de 90%.

În motivarea acţiunii reclamanta a învederat că pârâtul M.C. a fost condamnat pentru săvârșirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, cu obligarea la plata de despăgubiri către partea civilă M.R.D. și, pe cale de consecinţă, pârâtul-debitor urmează să răspundă cu bunurile proprii în vederea acoperirii creanţei de 25.000 dolari S.U.A. Masa bunurilor de împărţit dobândită de soţi în timpul căsătoriei se compune din casă de locuit cu terenul aferent în suprafaţă de 125 mp., situat în Comunca Focuri, Judeţul Iași, în valoare de 25.000.000 lei, precum și din bunuri mobile în valoare totală de 11.500.000 lei.

În cursul litigiului pârâtul M.C. a recunoscut că reclamanta a avut o contribuţie la dobândirea bunurilor comune în procent de 90%.

Judecătoria Hârlău, Judeţul Iași, prin sentinţa civilă nr.955 din 19 iunie 2001, a admis acţiunea și a constatat că părţile au dobândit în timpul căsătoriei bunurile prevăzute în hotărâre, în valoare de 36.500.000 lei, reclamanta având o contribuţie de 90%, iar pârâtul de 10% la dobândirea acestor bunuri. S-a dispus ieșirea din indiviziune prin atribuirea tuturor bunurilor mobile și imobile reclamantei, care a fost obligată la plata sumei de 3.650.000 lei cu titlu de sultă către pârât.

În motivarea sentinţei judecătoria a apreciat că sunt întrunite cerinţele art.33 alin.1 și art.36 alin.2 din C.fam..

Hotărârea a rămas definitivă și irevocabilă la 12 august 2001, prin neexercitarea căii de atac a apelului.

Împotriva sentinţei a declarat recurs în anulare Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie care a susţinut că hotărârea judecătorească atacată a fost pronunţată cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greșită a cauzei pe fond și că, totodată, sentinţa este și vădit netemeinică.

În dezvoltarea recursului în anulare s-a susţinut că instanţa a încălcat prevederile art.30-31 C.fam. și art.5 din Decretul nr.32/1954, că a dat o valoare probatorie absolută mărturisirii judiciare pe care pârâtul a făcut-o cu privire la cota de contribuţie pe care reclamanta a avut-o la dobândirea bunurilor comune, procedeu care a avut ca scop fraudarea drepturilor creditorului M.R.D. și că se impune reluarea judecăţii pentru a se stabili corect contribuţia soţilor la dobândirea bunurilor și pentru ca, pe cale de expertiză tehnică, să se determine valoarea de circulaţie a bunurilor supuse împărţelii judiciare.

Recursul în anulare este fondat.

Potrivit art.30 C.fam., bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor. Orice convenţie contrară este nulă.

În virtutea prezumţiei de comunitate, instituită prin textul citat, bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soţi sunt bunuri comune de la data achiziţionării lor, fără a deosebi între modurile de dobândire, cu excepţia celor primite prin acte cu titlu gratuit, care devin comune numai dacă dispunătorul a prevăzut expres sau neîndoielnic că vor fi comune, precum și a bunurilor prevăzute de art.31 din C.fam., care sunt bunuri proprii ale fiecărui soţ.

Calificarea unui bun al soţilor ca fiind comun sau propriu prezintă interes atât în relaţiile dintre soţi, cât și faţă de cei de al treilea, deoarece, în cazul acţiunii de partaj a bunurilor comune, fiecare dintre soţi are – în principiu -, interesul să dovedească faptul că unele bunuri sunt proprii și ca atare nu fac obiectul împărţelii.

Pe de altă parte, potrivit art.5 din Decretul nr.32/1954, în măsura în care caracterul de bun propriu nu rezultă din act juridic, dovada se poate face nu numai prin înscrisuri, ci și prin martori ori prezumţii, prin mărturisire judiciară sau extrajudiciară, derogându-se de la dispoziţiile art.1191 și art.1205 C.civ.. În ceea ce privește forţa probantă a mărturisirii, după abrogarea art.1200 pct.3 C.civ. (care considera mărturisirea judiciară ca o prezumţie legală ce face deplina dovadă în contra celui care a mărturisit), acest mijloc de probă a fost trecut în rândul dovezilor de drept comun, putând fi combătută prin orice alt mijloc de probă admis de lege, iar judecătorul poate să înlăture motivat recunoașterea unei părţi dacă din ansamblul probelor administrate în cauză își formează convingerea că mărturisirea respectivă nu corespunde adevărului.

Referitor la mărturisirea judiciară se impune a se distinge după cum aceasta constituie un fapt probator, caz în care urmează a fi privită ca valabilă sau reprezintă, ca în speţă, o renunţare parţială sau totală la comunitatea de bunuri, situaţie în care mărturisirea nu poate fi considerată decât nulă pentru că ea este contrară prevederilror art.30 C.fam.

Mai mult, s-a apreciat că, în cazul în care mărturisirea reprezintă o fraudă la lege sau la dreptul terţilor, întrucât unul din soţi recunoaște unor bunuri comune calitatea de bunuri proprii ale celuilalt soţ, pentru a le sustrage de la executarea silită, ca urmare a condamnării pentru săvârșirea unei infracţiuni, o atare mărturisire nu poate fi considerată decât nulă.

În speţă, reclamanta a solicitat partajul bunurilor comune dobândite de soţi în timpul căsătoriei pe motiv că prin decizia penală nr.338 din 19 aprilie 2001 a Curţii de Apel Iași pârâtul M.C. a fost obligat să plătească părţii civile M.R.F. suma de 25.000 dolari S.U.A., sau echivalentul în lei, cu menţinerea măsurii sechestrului asigurator instituit asupra bunurilor mobile și imobile ale inculpatului, în vederea reparării pagubei săvârșite prin infracţiunea de vătămare corporală din culpă.

Pârâtul a recunoscut în timpul procesului că imobilul supus partajului este bun propriu al reclamantei, dobândit în timpul căsătoriei, dar cu bani primiţi de la părinţii acesteia, precum și contribuţia majoră a soţiei la achiziţionarea bunurilor mobile dobândite în timpul căsătoriei, fără însă ca mărturisirea să fie susţinută de probe pertinente și concludente care să confirme această stare de fapt.

Singurul act depus la dosarul cauzei, respectiv adeverinţa nr.1165 din 10 iunie 2001 a Primăriei Comunei Focuri, prin care se precizează că părţile figurează în registrul agricol cu o casă de locuit și terenul aferent în suprafaţă de 125 mp., precum și cu un autoturism marca Dacia 1300, nu este de natură să confirme pretenţiile reclamantei cu privire la contribuţia sa majoră la dobândirea acestor bunuri. Din contră, înscrisul întărește convingerea, ignorată de instanţa de judecată, că bunurile au fost achiziţionate în timpul căsătoriei prin contribuţia ambilor soţi, fiind, ca atare, bunuri comune.

Întinderea drepturilor soţilor se stabilește în raport de contribuţia fiecăruia la dobândirea bunurilor în timpul căsătoriei, soţii neavând un drept stabilit de la început asupra unei cote din bunurile comune, fiind astfel necesară administrarea de probe prin care să se determine aportul fiecăruia la dobândirea lor. În lipsa altor probatorii din care să rezulte că unul dintre soţi a avut o contribuţie mai mare la achiziţionarea bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, se prezumă că ambii soţi au avut contribuţii egale și deci împărţirea acestor bunuri urmează a se face, de asemenea, în părţi egale.

În cauză, este fără putinţă de tăgadă că, mărturisirea judiciară obţinută în cursul judecăţii prin interogatoriul luat pârâtului M.C., a avut ca scop fraudarea drepturilor creditorului M.R.D.deoarece nu s-a administrat nici o altă probă care să confirme cota de constribuţie a reclamantei la dobândirea bunurilor comune în procent de 90%.

Faţă, de cele ce preced, recursul în anulare se privește ca fondat și urmare a fost admis, s-a casat sentinţa Judecătoriei Hîrlău, cu consecinţa reluării judecăţii și a refacerii partajului judiciar în vederea stabilirii, pe bază de dovezi, a contribuţiei fiecărui soţ la dobândirea bunurilor comune.