Enforcement of branch-level collective agreement compensation clauses in absence of unit-level agreement

Conflict de muncă. Plăţi compensatorii cuvenit salariatului disponibilizat

Neinserarea în contractul colectiv la nivel de unitate a obligaţiei de a se acorda plăţi compensatorii salariaţilor disponibilizaţi nu exonerează unitatea de a aplica dispoziţiile legale în vigoare la nivel de ramură, respectiv la nivel naţional, consacrate în acte normative privind protecţia socială a persoanelor disponibilizate prin concedieri colective.

Secţia civilă, decizia nr.2271 din 30 mai 2003

Reclamanta G.C. a chemat în judecată pe pârâta S.C. „F” SA solicitând, în temeiul art.73 din Legea nr.168/1999, a contractului colectiv de muncă la nivel de unitate pe anul 2000 și a contractului colectiv de muncă la nivel de grupuri de unităţi, societăţi comerciale, staţiuni de cercetare și producţie, unităţi bugetare din domeniul agriculturii și alimentaţiei pe anul 2000, obligarea la plata unei sume de 10-20 salarii medii pe unitate, reprezentând plăţi compensatorii, datorate încetării raportului său de muncă în baza art.130 (1) lit.a din Codul muncii, în urma deciziei nr.216/29.09.2000 emisă de pârâtă.

Prin sentinţa civilă nr.4456/19.04.2001, Judecătoria Sectorului IV București a admis cererea și a obligat pârâta la plata sumei de 25.546.770 lei reprezentând plăţi compensatorii.

În motivarea acestei soluţii s-a reţinut că pârâta nu a respectat cadrul legislativ existent privind plata unor compensaţii bănești în cazul disponibilizării personalului, astfel încât, conform art.94 alin.2 din Contractul colectiv de muncă la nivel de grupuri de unităţi, pârâta a fost obligată să achite contravaloarea a 10 salarii medii pe unitate.

Recursul declarat de pârâtă a fost admis prin decizia civilă nr.1103 din 26 iulie 2001 a Tribunalului București, secţia a V a civilă și de contencios administrativ care a respins acţiunea ca nefondată.

În esenţă, în motivarea deciziei, s-a reţinut că în lipsa negocierii între patronat și sindicat la nivel de unitate, contractul colectiv la nivel de ramură nu era direct aplicabil.

Această ultimă decizie a fost atacată prin prezentul recurs în anulare, în care se susţine că s-au eludat dispoziţiile Ordonanţei de Guvern nr.98/1999 completate cu cele ale O.G. nr.185/1999 și O.G. nr.77/2000 potrivit cărora patronul are obligaţia de a acorda salariaţilor disponibilizaţi plăţile compensatorii reprezentând echivalentul a 10-20 salarii.

Recursul în anulare este fondat.

Reclamanta a fost angajată ca vânzătoare la S.C. „F” SA, în baza unui contract de muncă pe durată nedeterminată.

Prin decizia nr.216 din 29 septembrie 2000, în baza Protocolului nr.8/28.09.2000 încheiat cu reprezentanţii salariaţilor, S.C. „F” SA a desfăcut reclamantei contractul de muncă în baza art.130 (1) lit.a din Codul muncii. Astfel cum rezultă din ansamblul probelor dosarului, cu aceeași ocazie au fost concediaţi 120 de salariaţi ai unităţii.

Ca atare, erau incidente dispoziţiile OUG nr.98/1999 privind protecţia socială a persoanelor ale căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor colective, completate cu OUG nr.185/1999 și OUG nr.77/2000.

Potrivit acestor acte normative, care reglementează cadrul general al protecţiei sociale a persoanelor disponibilizate, salariaţii disponibilizaţi prin concedieri colective beneficiază de plăţi compensatorii dacă au fost încadraţi cu contract individual de muncă pe durată nedeterminată și au o vechime în muncă, la angajatorul care i-a disponibilizat, de minimum 6 luni, realizată în ultimele 12 luni înaintea disponibilizării.

Cadrul concret pentru fiecare ramură, grup de unităţi a fost reglementat, pe anul 2000, prin Contractul colectiv de muncă, publicat în Monitorul Oficial al României, partea a V a, nr.3/3 mai 2000.

Conform art.94 alin.2 din acest act normativ, “în cazul disponibilizărilor de personal, la iniţiativa patronatului, din motive de eficientizare economică, restructurări, reorganizări, modernizare (...) se asigură protecţia socială a salariaţilor, care se face prin negociere între părţi, patronat-sindicat, a unor plăţi compensatorii cuprinse între 10-20 salarii medii pe unitate”.

Din protocolul nr.7/2000, la care au participat reprezentanţii conducerii executive și ai sindicatului rezultă că situaţia financiară gravă a unităţii a determinat concedierea colectivă a 120 de salariaţi.

Neinserarea în contractul colectiv la nivel de unitate a obligaţiei de a se acorda plăţi compensatorii salariaţilor disponibilizaţi nu exonerează unitatea de a aplica dispoziţiile legale în vigoare la nivel de ramură, respectiv la nivel naţional, consacrate în actele normative anterior menţionate.

Cum potrivit art.75 din Legea nr.168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă (în vigoare la data investirii instanţei de fond) ca și art.287 din noul Cod al muncii, sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, iar în speţă acesta nu a dovedit că ar fi avut loc negocieri potrivit legii privind cuantumul plăţilor compensatorii, greșit a fost admis recursul împotriva sentinţei de fond, care apreciase în mod corect lipsa culpei reclamantei în neinserarea unei atari clauze în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.

Pentru considerentele anterior expuse, conform art.3303, raportat la art.312 alin.2 și 314 C.proc.civ., recursul în anulare s-a admis, cu consecinţa modificării deciziei nr.1103/2001 a Tribunalului București în sensul că s-a respins recursul S.C. „F” SA împotriva sentinţei civile nr.4456/2001 a Judecătoriei Sectorului 4 București.