Heirs’ Restitution Claim Revived; Appellate Rulings Quashed and Remanded for Rehearing

Cerere de restituire a unei părţi indivize, fondată pe dispoziţiile Legii nr.112/1995 și de a se dispune un partaj judiciar. Dovada proprietăţii

Prin titlu, ca dovadă a dreptului de proprietate, se înţeleg nu numai titlurile translative de proprietate, care crează un drept nou în patrimoniul dobânditorului, ci și titlurile declarative, care recunosc un drept preexistent, cum sunt hotărârile judecătorești ori actele de împărţeală.

Secţia civilă, decizia nr.2103 din 22 mai 2002

Reclamantele L.M. și P.M. în contradictoriu cu Primăria Municipiului Constanţa, prin primar, Consiliul Local al Municipiului Constanţa și Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, au solicitat: să se constate dreptul lor de proprietate asupra cotei de 12/16 din terenul de 410,55 mp situat în Constanţa, b-dul Tomis nr. 118 precum și din cele două construcţii amplasate pe teren, constând în două clădiri distincte; să se constate că Statul Român are drept de proprietate asupra cotei de 4/16 din imobile (teren și construcţii), urmare a succesiunii vacante după decesul lui R.H.E.C., decedată fără posteritate; să fie obligaţi pârâţii la restituirea terenului și construcţiilor în cota de 12/16 și să se dispună ieșirea din indiviziune între reclamante și pârâtul Statul Român.

În motivarea acţiunii, reclamantele au arătat că proprietatea a aparţinut fraţilor V.A. și R.G., așa cum rezultă din actul de partaj voluntar transcris în registrul de transcrieri la Tribunalul Constanţa, moștenitoarele proprietarilor sunt reclamantele, imobilele fiind trecute la stat fără titlu.

Reclamantele și-au întemeiat acţiunea pe prevederile art.480, 640, 650 C.civ. și Legea nr.112/1995.

Prin sentinţa civilă nr. 299 din 2 mai 2001, Tribunalul Constanţa a respins acţiunea.

Apelul introdus de reclamante a fost admis de Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, care prin decizia nr.244/C din 28 septembrie 2001 a anulat sentinţa și a trimis cauza pentru rejudecare pe fond la Tribunalul Constanţa.

În motivarea deciziei s-a reţinut că deși, în principiu, acţiunea în revendicare nu poate fi promovată decât de toţi coproprietarii, ea este admisibilă chiar formulată de o parte dintre ei atunci când justifică un interes legitim, iar în speţă el constă în apărarea dreptului de proprietate, readucerea imobilelor în patrimoniul reclamantelor și înlăturarea consecinţelor preluării abuzive de către stat.

În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 770 din 30 noiembrie 2001, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a admis excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea litigiului, ridicată din oficiu de instanţă, și a declinat competenţa de judecare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Constanţa.

În sprijinul acestei soluţii, tribunalul a invocat prevederile art. 297 alin. 1 C.proc.civ., motivând că, prin anularea sentinţei, ca urmare a soluţionării nelegale pe excepţie, curtea de apel era datoare să evoce fondul și să judece procesul, pronunţând o hotărâre definitivă, în concordanţă cu prevederile textului citat.

Prin decizia nr. 41/c din 27 februarie 2002, Curtea de Apel Constanţa, potrivit art. 297 C.proc.civ., evocând fondul, a judecat cauza și a respins acţiunea reclamantelor ca nefondată, cu motivarea că reclamantele nu au făcut dovada titlului de proprietate privind imobilul, actul de partaj voluntar prezentat are caracter declarativ nu translativ de proprietate și, în plus, pârâţii nu au participat la partajul amiabil.

Reclamantele au declarat recurs susţinând că actul de partaj voluntar constituie probă în dovedirea dreptului lor de proprietate asupra imobilului, chiar dacă are caracter declarativ și este greșită concluzia instanţei că partajul nu reprezintă un titlu care poate fi invocat în dovedirea dreptului de proprietate.

Recursul este fondat.

Prin titlu, ca dovadă a dreptului de proprietate, se înţeleg nu numai titlurile translative de proprietate, care crează un drept nou în patrimoniul dobânditorului, ci și titlurile declarative, care recunosc numai un drept anterior, cum sunt hotărârile judecătorești ori partajul.

Regula funcţionează în cazul partajului judiciar, în care cel ce promovează acţiunea este obligat să depună titlul în baza căruia cere împărţeala, instanţa verificând titlul prezentat.

În ipoteza partajului voluntar, actul de partaj este necesar a fi completat cu înscrisuri doveditoare privind dreptul de proprietate al autorului copartajanţilor a cărui masă succesorală o împart pe cale amiabilă.

Imperativul suplimentării probatoriului este prezent în cauză, chiar dacă procesul verbal de partaj a fost autentificat (13 noiembrie 1934), întrucât actele succesive (1941) “foaia de date pentru cartea funciară” și verso-ul procesului verbal de înscriere în cartea funciară, denumit “proprietatea imobilului aparţine și este dobândită cum se arată în prezentul tablou”, au fost completate de V.A., moștenitoare și copartajantă, fără ca cele declarate să fie supuse verificării de către o autoritate abilitată și pe baza acestor declaraţii urma să se înscrie V.A. și R.G. în cartea funciară cu titlu de partaj, înscriere ce însă nu s-a mai operat.

Așadar, suplimentarea probaţiunii, în sensul celor mai sus examinare, se impune în cadrul rejudecării cauzei.

Cel de al doilea argument invocat de instanţa de apel pentru a respinge acţiunea, acela că partajul voluntar nu poate constitui titlu în acţiunea de revendicare întrucât pârâţii nu au participat la el, nu poate fi acceptat.

La data partajării voluntare a moștenirii, 13 noiembrie 1934, nu era și nici nu putea fi vreun raport juridic între moștenitori și intimaţii-pârâţi din prezentul litigiu, chiar și vacanţa succesorală, care a deschis statului vocaţie succesorală, a survenit ulterior, la 26 decembrie 1979 când a decedat, fără moștenitori, R.E.C., soţia lui R.G., predecedat la 6 decembrie 1979.

Casarea hotărârilor pronunţate se impune și datorită nerespectării de către prima instanţă a principiului dedus din prevederile art. 315 alin.1 C.proc.civ., potrivit căruia în caz de casare problemele de drept dezlegate de instanţa superioară prin decizia de casare sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, principiu înscris în dispoziţiile legale care reglementează materia recursului, dar aplicabil deopotrivă și în apel.

În cauză, prin decizia nr. 24/C din 28 septembrie 2001, Curtea de Apel Constanţa a anulat sentinţa nr. 299 din 2 mai 2001 a Tribunalului Constanţa și a trimis cauza la același tribunal pentru judecarea fondului. Decizia dată în apel nu a fost atacată cu recurs, deci prima instanţă trebuia să urmeze îndrumarea dată.

Cu toate acestea, în rejudecare, Tribunalul Constanţa a invocat din oficiu excepţia necompetenţei și a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Constanţa pentru a evoca fondul și a judeca litigiu.

Nerespectarea principiului enunţat atrage nulitatea hotărârii tribunalului, ca și a celei pronunţate de curtea de apel care, contrar măsurii dispuse de ea, a evocat fondul, judecând litigiul.

Drept urmare, recursul reclamantelor se va admite, se va casa decizia recurată, precum și celelalte hotărâri pronunţate în cauză, cu trimitere spre rejudecare la Tribunalul Constanţa, ca primă instanţă faţă de valoarea litigiului de 2.004.000.000 lei stabilită prin expertiză și a prevederilor art. 2 lit. b C.proc.civ.