Restitution of withheld salary taxes: Labor law jurisdiction and mischaracterization of dispute as fiscal or civil tort

Cererea salariaţilor pentru restituirea impozitului reţinut de angajator. Calificarea cererii

Solicitarea salariaţilor, de a li se restitui anumite sume reţinute cu titlu de impozit constituie un litigiu de muncă, iar nu un litigiu de natură fiscală ori delictual civil.

Secţia civilă, decizia nr.1816 din 7 mai 2003

B.M. și alţi 10 reclamanţi, au chemat în judecată Societatea Română de Televiziune pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată a le restitui sumele încasate pe nedrept în perioada 1997 - 1999 cu titlu de impozit pe salarii, actualizate proporţional cu rata inflaţiei.

Investită iniţial cu soluţionarea cauzei, Judecătoria sectorului 1 – București, prin sentinţa nr.4222 din 10 aprilie 2001, a admis excepţia „de necompetenţă generală” și a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii promovată de reclamanţi în favoarea Direcţiei Generale a Finanţelor Publice și Controlului Financiar de Stat a Municipiului București, apreciindu-se că litigiul, având ca obiect restituirea impozitului pe salariu, este unul fiscal și nu de drept al muncii.

Tribunalul București, secţia a III-a civilă, prin decizia nr.1058/R din 15 iunie 2001, a „admis excepţia necompetenţei materiale a primei instanţe”, a admis recursurile declarate de reclamanţi, a casat sentinţa Judecătoriei sectorului 1 – București și a reţinut cauza spre competentă soluţionare în fond.

Pentru a decide astfel tribunalul a motivat că litigiul nu este nici fiscal și nici unul de muncă, deoarece reclamanţii solicită a li se repara un prejudiciu constând în diminuarea salariilor la care ar fi avut dreptul dacă nu li s-ar fi aplicat tranșele de impozit. S-a considerat că litigiul dedus judecăţii nu poate fi soluţionat decât în condiţiile dreptului comun, acţiunea reclamanţilor fiind considerată una în pretenţii (în despăgubiri) întemeiată pe prevederile art.998 C.civ. și cum totalul pretenţiilor depășește suma de 150.000.000 lei competenţa, în primă instanţă, revine tribunalului.

În fond după casare, Tribunalul București, secţia a III-a civilă prin sentinţa nr.1523 din 5 decembrie 2001, a respins excepţiile privind nelegala constituire a completului de judecată, a necompetenţei materiale a tribunalului și a lipsei calităţii procesuale pasive a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice București. A respins ca neîntemeiată acţiunea reclamanţilor.

Pentru a pronunţa această sentinţă s-a reţinut că întrucât prin decizia de casare nr.1058/R din 15 iunie 2001 a aceluiași tribunal s-a hotărât că litigiul izvorăște dintr-un delict civil, asupra acestei calificări nu se mai poate reveni în fond după casare fără a se înfrânge principiul autorităţii lucrului judecat. Din probele administrate în cauză nu s-a demonstrat nici o culpă a pârâtei, lipsind elementul vinovăţiei cerut de art.998 C.civ.

Potrivit prevederilor art.7 din Legea nr.32/1991, deţinătorii titlului de „Luptător pentru Victoria Revoluţiei din Decembrie 1989” erau scutiţi de plata impozitului pe salarii, dar reclamanţii au intrat în posesia acestor titluri abia în anul 2000, în baza Decretului Președinţial nr.37/2000. Or, la acea dată, era în vigoare O.U.G. nr.73/1999 care nu mai prevedea scutirea de impozitul pe salarii pentru cei aflaţi în situaţia reclamanţilor, astfel că reţinerea impozitului de către pârâtă pentru perioada aprilie-decembrie 1999 a fost calificată ca fiind legală.

Apelul promovat de reclamanţi împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat prin decizia nr.312/A din 23 iulie 2002 pronunţată de Curtea de Apel București, secţia a III-a civilă.

Împotriva deciziei dată în apel în termen legal au declarat recurs reclamanţii care au susţinut că hotărârile pronunţate în cauză sunt nelegale și netemeinice în temeiul următoarelor motive de casare: instanţele au stabilit greșit că litigiul are o natură civilă cu un caracter special, fiind o cauză de drept al muncii; calificând greșit natura raporturilor dintre părţi, litigiul trebuia soluţionat de instanţa competentă și de un complet special de litigii de muncă; eronat s-a reţinut în hotărârile date în fond după casare și în apel că problema competenţei de soluţionare a cauzei s-a stabilit irevocabil prin decizia nr.1058/15 iunie 2001 a Tribunalului București, chestiune ce nu mai poate fi repusă în discuţie; instanţele au dat o interpretare greșită normelor legale aplicabile în materie, cu referire specială la art.7 lit.”e” din Legea nr.32/1991 întrucât deţinătorii titlurilor de luptători pentru victoria Revoluţiei române din decembrie 1989 au fost incluși în mod expres în categoria persoanelor exceptate de la plata impozitului pe salariu; în mod greșit instanţele au respins cererea reclamanţilor referitoare la actualizarea sumelor reţinute pe nedrept în perioada ianuarie 1998-aprilie 1999.

Recursul este fondat, în sensul considerentelor care succed:

Obiect al litigiului de faţă îl constituie acţiunea reclamanţilor, salariaţi ai Societăţii Române de Televiziune în baza unor contracte individuale de muncă încheiate pe durată nedeterminată, prin care au solicitat obligarea societăţii pârâte (a angajatorului) de a li se restitui sumele încasate din salarii, pe o anumită perioadă de timp, cu titlu de impozit, sume ce s-a cerut a fi actualizate în raport de rata inflaţiei.

Legislaţia muncii este formată din ansamblul normelor juridice prin care sunt reglementate relaţiile care se stabilesc în procesul încheierii executării, modificării și încetării raporturilor juridice de muncă, întemeiate, în principal, pe contractul individual de muncă, astfel că dreptul muncii se ocupă cu reglementarea raporturilor juridice de muncă dintre angajatorii și angajaţii lor.

Cu unele excepţii, între salariaţi, pe de o parte, și angajatori, pe de altă parte, se încheie și un contract colectiv de muncă, iar contractul individual de muncă trebuie să respecte normele legale, dar și clauzele contractului colectiv de muncă. Așadar, sursa principală a existenţei raporturilor juridice de muncă o constituie încheierea și executarea contractului individual de muncă. S-a spus în mod real că dreptul muncii este, în principal, dreptul contractului de muncă.

Este reputat în drept că elementele esenţiale ale contractului individual de muncă sunt părţile (subiectele între care se încheie contractul), felul muncii, salariul și locul muncii.

Salariul constituie atât o categorie economică, cât și una de factură juridică. Este normal, deci, ca analiza sa, în cadrul dreptului muncii, să vizeze, în primul rând, componente de ordin juridic.

Prin salariu se înţelege preţul muncii prestate exprimat, de regulă, în bani.

Prestarea muncii și salarizarea muncii sunt obligaţiile principale ce rezultă pentru salariat și, respectiv, pentru unitate, din încheierea contractului individual de muncă sau din existenţa raporturilor de serviciu. Reglementările legale stabilesc principiul potrivit căruia pentru munca prestată, fiecare persoană are dreptul la un salariu în bani, convenit la încheierea contractului individual de muncă.

Din această perspectivă, solicitarea reclamanţilor, salariaţi ai societăţii pârâte, de a li se restitui anumite sume din salarii pe care pârâta le-a reţinut cu titlu de impozit către stat pe o perioadă determinată de timp, constituie un litigiu de muncă intervenit între angajaţi și angajator în legătură directă cu executarea contractelor individuale de muncă încheiate între părţile în litigiu și cu referire specială la unul din elementele esenţiale al acestor contracte și anume salariul datorat angajaţilor.

Astfel fiind, calificarea dată de instanţe în sensul că litigiul ar fi de natură fiscală ori delictual-civilă se privește ca greșită și contrară principiilor de drept mai sus enunţate.

Cu toate că prin decizia nr.1058/R din 15 mai 2001 Tribunalul București, ca instanţă de recurs, a stabilit, de altfel greșit, că raporturile dintre părţi sunt de natură civilă, rediscutarea acestei chestiuni în recursul de faţă nu reprezintă o înfrângere a principiului autorităţii lucrului judecat, întrucât calificarea corectă a litigiului constituie, obligatoriu, obiect de control judiciar și de stabilire a instanţei competente și în compunerea legală pentru a soluţiona conflictul dintre părţi.

Faţă de cele ce preced, recursul reclamanţilor s-a privit ca fondat și a fost admis, s-au casat hotărârile date în cauză, și s-a trimis acesta conform art.725 alin.2, teza a II-a C.proc.civ. la Tribunalul București care are a se preocupa de soluţionarea în fond a litigiului, urmând ca celelalte susţineri făcute de reclamanţi în recurs să fie avute în vedere sub formă de apărări, în rejudecare.