Property restitution: prohibition of applying post-litigation restitution law to pre-existing claims and changing the cause of action on appeal

Revendicarea proprietăţii trecută la stat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001

Dacă nu se renunţă la acţiune sau nu se cere suspendarea judecăţii, conform art.47 alin.1 din Legea nr.10/2001, acţiunea trebuie soluţionată în raport cu temeiul invocat de reclamant, iar nu în baza Legii nr.10/2001 care prevede și o anume procedură administrativă.

Secţia civilă, decizia nr.1585 din 16 aprilie 2003

Reclamantul H.M.A. și alţii, au chemat în judecată Consiliul General al Municipiului București pentru a fi obligat să le lase în deplină proprietate și posesie un imobil situat în București, compus din teren de 480 mp și construcţie.

În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că sunt moștenitorii lui H.F. care, prin actele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr.3682/29 martie 1911 și nr. 8398/24 iunie 1911, a dobândit dreptul de proprietate asupra a două terenuri de câte 240 mp, iar în baza autorizaţiei nr. 59/A din 25 iunie 1911 a ridicat o construcţie.

Prin adresa nr. 10.082 din 1 septembrie 1999 Societatea Comercială Herăstrău Nord SA a comunicat reclamanţilor că o cotă de 1/3 din imobil a fost trecută în proprietatea statului în baza Decretului nr.223/1974, adresa nefăcând în nici un fel vorbire despre situaţia juridică a restului de 2/3 din proprietate. Mai susţin reclamanţii că preluarea de către stat a imobilului a fost contrară prevederilor art. 13 și 34 din Constituţia intrată în vigoare în anul 1965 și art. 481 C.civ., iar prin Decretul-Lege nr. 9 din 31 decembrie 1989 a fost abrogat Decretul nr.223/1974.

Investit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul București, secţia a IV – a civilă, prin sentinţa nr. 993 din 18 octombrie 2000 a respins ca neîntemeiată acţiunea, cu motivarea că o cotă de 1/3 din imobil a fost preluată de la H.V. în baza Decretului nr.223/1974, cu plata de despăgubiri, iar restul, reprezentând cota de 2/3, a fost trecută în proprietatea statului în temeiul a două sentinţe judecătorești pronunţate în baza Decretului nr.111/1951, hotărâri care nu au fost contestate de reclamanţi, astfel că ele își produc efecte depline, constituind titlul statului asupra imobilului.

Apelul declarat împotriva acestei sentinţe de reclamanţi a fost admis de Curtea de Apel București, secţia a IV – a civilă, care, prin decizia nr. 343 din 14 iunie 2001, a schimbat în tot hotărârea tribunalului, în sensul că a admis acţiunea și a obligat pe pârât să lase reclamanţilor în deplină proprietate imobilul.

Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut că “având în vedere că apelul este o cale devolutivă de atac, reclamanţii au declarat că înţeleg să invoce pe fondul cauzei și dispoziţiile art. 2 lit. “g” din Legea nr.10/2001”.

Cu referire la cota de 1/3 din imobil preluată de Stat în baza Decretului nr.223/1974, Curtea de Apel București a constatat că măsura a fost contrară prevederilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 12 și 36 din Constituţia adoptată în 1965, art. 481 C.civ. și art. 13 – 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, iar “în ceea ce privește restul cotei de 2/3 din imobil, preluată de stat, prin două sentinţe, în baza Decretului nr.111/1951, sunt incidente dispoziţiile art. 2 lit. “d” și “g” din Legea nr.10/2001, în sensul că imobilul a fost preluat abuziv, fără un titlu valabil”.

Împotriva deciziei dată în apel a declarat recurs pârâtul Consiliul General al Municipiului București, prin Municipiul București, reprezentat de primarul general, care a criticat hotărârea în temeiul următoarelor motive: reclamanţii nu au făcut dovada calităţii lor procesuale active în sensul că nu au depus la dosar titlul de proprietate pentru imobilul revendicat; întrucât Legea nr. 10/2001 instituie o procedură administrativă, ea nu-și poate găsi aplicarea în cauză; instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că titlul statului îl reprezintă hotărâri judecătorești definitive, date în temeiul Decretului nr.111/1951, motiv pentru care nu se poate reţine că imobilul a fost preluat abuziv.

Recursul este fondat.

Unul din principiile care guvernează aplicarea legii în timp este cel al neretroactivităţii legii civile noi potrivit cu care o lege civilă se aplică numai situaţiilor ce se ivesc ori se nasc în practică după adoptarea ei, iar nu și situaţiilor anterioare, trecute. Acest principiu este unul constituţional și de drept civil în același timp, fiind consacrat expres prin art. 15 alin . 2 din Constituţia României și art. 1 C.civ..

Prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001 legiuitorul nu s-a abătut de la acest principiu; mai mult, l-a recunoscut și l-a consacrat în mod expres. Astfel, potrivit art. 47 alin. 1 din legea citată, prevederile acesteia sunt aplicabile și acţiunilor în curs de judecată, persoana îndreptăţită putând alege calea acestei legi, renunţând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea ei.

Este evident că instanţa de apel a interpretat greșit această prevedere, deoarece, aplicarea legii civile noi (Legea nr.10/2001) era posibilă numai în cazul în care persoanele îndreptăţite (reclamanţii) își exprimau voinţa fie în sensul renunţării la prezenta judecata începută la data de 20 august 1998, potrivit dreptului comun, fie cereau suspendarea acestei judecăţi.

Din lectura practicalei deciziei civile nr. 343 din 14 iunie 2001, ce face obiectul recursului de faţă, se constată că, în realitate, nu reclamanţii, ci instanţa de apel a avut iniţiativa soluţionării cauzei în temeiul legii noi, odată ce este consemnată precizarea potrivit căreia “Curtea pune în discuţie dispoziţiile Legii nr.10/2001, nu sub aspect procedural, ci cu privire la art. 2 lit. d și g “.

Întrucât instanţa de apel a aplicat prevederile legii noi nr. 10/2001 unei acţiuni promovată direct în justiţie la 20 august 1998, fără a observa că nu s-a urmat procedura jurisdicţional-administrativă prealabilă și soluţionând litigiul dintre părţi în baza altor temeiuri de drept decât cele cu care a fost învestită, încălcând în acest mod principiul constituţional și de drept civil al neretroactivităţii legii civile noi, se impune admiterea recursului, casarea deciziei atacate și reluarea judecăţii.

De altfel, prin aplicarea unor prevederi din Legea nr.10/2001, instanţa a nesocotit și dispoziţiile art. 294 alin. 1 C.proc.civ., întrucât a schimbat în apel cauza cererii de chemare în judecată, încălcând interdicţia stipulată expres de textul citat.

În rejudecare, instanţa de trimitere va analiza, sub formă de apărări, și susţinerile făcute de pârât în motivele de recurs, va administra dovezi pentru a înlătura și clarifica neconcordanţele din actele de proprietate exhibate de reclamanţi, va solicita să se depună la dosar și a doua hotărâre judecătorească pronunţată în baza Decretului nr.111/1951 (sentinţa civilă nr. 5454/10 septembrie 1963 – Dosar nr. 5977/1963 – pronunţată de fostul Tribunal Popular Raional “30 Decembrie”) și va verifica dacă cele două sentinţe au fost atacate în termenele și formele prevăzute de lege de reclamanţi ori de autorii lor.