Dismissal of appeals in property revindication of nationalized real estate and confirmation of state representation by local administration

Revendicarea imobilului naţionalizat și vândut chiriașului. Reprezentarea Statului în procesul de revendicare

Indiferent dacă imobilul a fost sau nu înstrăinat de către stat, ulterior naţionalizării, unor subdobânditori, în litigiul în care se dispută dreptul de proprietate asupra bunului naţionalizat, statul este reprezentat la nivelul unităţii administrative teritoriale.

Secţia civilă, decizia nr.1499 din 11 aprilie 2003

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secţia a III – a civilă, reclamanta D.E. și alţii au chemat în judecată pârâtul Consiliul Local al Municipiului București, pentru ca prin sentinţa ce instanţa va pronunţa să-l oblige să lase în deplină proprietate și liniștită posesie un imobil situat în București, intrat în proprietatea statului cu aplicarea greșită a dispoziţiilor art. II din Decretul nr.92/1950.

În drept au fost invocate prevederile art.480 din Codul civil.

Într-un prim ciclu procesual, prin sentinţa civilă 760 din 9 iunie 1999 Tribunalul București, secţia a III – a civilă a respins acţiunea cu motivarea că imobilul în litigiu a fost preluat cu titlu și că Legea 112/1995 acordă despăgubiri foștilor proprietari ce nu locuiesc în imobil.

Prin decizia civilă 368 A pronunţată la 14 decembrie 1999, Curtea de Apel București a respins apelul, păstrând motivarea instanţei de fond.

Prin decizia 1062 din 28 martie 2000, Curtea Supremă de Justiţie, Secţia Civilă a admis recursul declarat de reclamanţi, a casat decizia 368 A din 14 decembrie 1999 a Curţii de Apel București și sentinţa civilă 760/9 iunie 1999 a Tribunalului București, secţia a III – a civilă și a trimis cauza spre rejudecare la același tribunal.

În rejudecare, cadrul procesul s-a modificat prin introducerea unei cereri de intervenţie accesorii formulată de P.S. prin care solicită respingerea acţiunii, arătând că ocupă cu titlul de proprietar apartamentul nr. 1 din imobilul revendicat.

Ulterior P.S. a formulat cerere de intervenţie în interes propriu, în contradictoriu cu reclamanţii și pârâtul Consiliul Local al Municipiului București solicitând să se constate că este dobânditoare de bună-credinţă a apartamentului nr. 1, arătând că este proprietara acestui apartament în baza contractului de vânzare-cumpărare 579/1996 încheiat cu Societatea Comercială „Foișor” SA.

Prin sentinţa civilă 574 din 22 mai 2001, Tribunalul București, secţia a III – a civilă, a admis în parte acţiunea.

A dispus obligarea pârâtului Consiliul General al Municipiului București să lase reclamanţilor în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul compus din teren în suprafaţă de 313,6 m 2 și construcţie, mai puţin apartamentul nr. 1 de la parterul acestui imobil.

A admis cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta P.S. a constatat calitatea de proprietar a acesteia asupra apartamentului nr. 1.

În esenţă, instanţa de fond și-a motivat soluţia în concordanţă cu situaţia de fapt, având în vedere că asupra apartamentului 1 intervenienta P.S. deţine titlul de proprietate, respectiv contractul de vânzare-cumpărare 579/4 noiembrie 1996.

Ca atare, s-a admis cererea de intervenţie în interes propriu a intervenientei P.S., ceea ce a determinat admiterea în parte a acţiunii principale.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanţii și pârâtul Consiliul General al Municipiului București, primii aducând critici referitoare la împrejurarea că în mod greșit instanţa de fond a admis cererea de intervenţie formulată de P.S. și a admis în parte acţiunea în revendicare, aceasta trebuia admisă în totalitate.

Apelul pârâtului Consiliul General al Municipiului București dezvoltă critici ce vizează lipsa calităţii procesuale pasive, decurgând din dispoziţiile Legii 215/2001.

Prin decizia 599 din 7 decembrie 2001, Curtea de Apel București, secţia a IV – a civilă a respins ca nefondate apelurile.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că deși cererea intervenientei P.S. a fost greșit calificată ca fiind în interesul pârâtului, aceasta, în mod corect a fost admisă, calitatea de proprietară a intervenientei existând în temeiul contractului de vânzare-cumpărare 579/4 noiembrie 1996.

Cu toate acestea, chiar dacă instanţa și-a depășit atribuţiile constatând prin admiterea cererii de intervenţie calitatea de proprietară a acesteia (existentă în temeiul titlului de proprietate menţionat) raportul juridic este corect deslușit cu privire la interesul justificat al proprietarei P.S., când solicită respingerea acţiunii în revendicare.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii și pârâtul Consiliul General al Municipiului București.

În recurs, reclamanţii reiterează practic motivele de apel ce vizează soluţionarea cererii de intervenţie, invocând împrejurarea că intervenienta P.S. a formulat două cereri de intervenţie: una în interesul pârâtului Consiliul General al Municipiului București și una principală și greșita aplicare a legii, în sensul respingerii acţiunii în revendicare cu privire la apartamentul 1.

Recursul declarat de pârâtul Consiliul General al Municipiului București se fundamentează pe excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.

Recursurile sunt nefondate.

Investită cu soluţionarea unei acţiuni în revendicare a imobilului după un prim ciclu procesual, reclamanţii au chemat în judecată Consiliul General al Municipiului București, pentru a fi obligat acesta să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul mai sus individualizat.

Sub incidenţa dispoziţiilor art. 315 C.proc.civ. cauza dedusă judecăţii a fost trimisă spre rejudecare pentru a se realiza o individualizare exactă, în raport de titlul de proprietate al autorului reclamanţilor.

În cel de-al doilea ciclu procesual, raportul juridic supus examinării a fost descris pe o situaţie de fapt care s-a vrut a fi consfinţită în drept referitor la proteguirea dreptului de proprietate al intervenientei P.S., titulară a dreptului de proprietate cu privire la apartamentul 1 (conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 579/4 noiembrie 1996 încheiat sub imperiul Legii 112/1995 între Societatea Comercială „Foișor” SA și P.S.

În acest cadru juridic modificat faţă de cel iniţial, instanţa a admis cererea de intervenţie, formulată de P.S.

Critica recurenţilor-reclamanţi în sensul că instanţa a admis cererea de intervenţie în interes propriu, și nu a examinat și cererea de intervenţie în interesul pârâtului introdusă de aceeași intervenientă precum și cea referitoare la greșita admitere a acesteia, sunt motive ce nu subzistă unei analize pertinente a raportului juridic dedus judecăţii.

Curtea apreciază că interpretarea instanţei de fond, păstrată și în calea ordinară de atac este corectă sub aspectul efectelor juridice, fiind evident că cerera de intervenţie își justifică interesul întrucât cererea de revendicare trebuie soluţionată în contradictoriu și cu intervenienta care opune titlul său de proprietate.

Sub aspect procedural, cererea de intervenţie poate fi calificată de instanţă corespunzător cu pretenţiile pe care le invocă partea și în acest sens este corectă calificarea cererii de intervenţie formulată de P.S. ca o intervenţie voluntară, în interes propriu (art. 49 alin. (1) și (2), prin care se tinde la apărarea dreptului său de proprietate.

Indiscutabil, menţiunea din dispozitivul sentinţei civile 574/22 mai 2001 a Tribunalului București „constată calitatea de proprietar” este eronată și neavenită, întrucât calitatea de proprietar, în cazul intervenientei P.S. a fost născută sub puterea Legii 112/1995 (contractul de vânzare-cumpărare 579/4 noiembrie 1996 fiind actul material, concret și instrumentul operaţiei translative de proprietate).

Oricum instanţa nu era îndrituită a constata existenţa unui drept (art.111 C.proc.civ. ce subzistă prin efectul legii, iar nepronunţarea cu privire la cererea de intervenţie în interesul pârâtului nu este imputabilă instanţei, deoarece, în realitate, prin cererea de intervenţie în interes propriu intervenienta și-a precizat cererea iniţială de intervenţie în interesul pârâtului.

De altfel, criticile prin care se reproșează instanţei admiterea în parte a acţiunii în revendicare sunt nejustificate, întrucât intervenienta a opus un titlu de proprietate, întemeiat pe bună-credinţă.

Cum celelaltel critici se circumscriu analizei deja realizată în primul ciclu procesual ele nu mai pot forma obiectul prezentului recurs.

Cât privește recursul pârâtului Consiliul General al Municipiului București, acesta urmează a fi respins, Curtea apreciind că pârâtul își justifică legitimarea procesuală în cauză, într-o situaţie atipică, grefată pe un raport juridic ce se abate de la raţionamentul în care proprietarul neposesor acţionează în judecată pe posesorul neproprietar.

Fără îndoială că raportul juridic trebuie deslușit și în situaţiile în care proprietarul a pierdut posesia asupra bunului ca urmare a unui act de autoritate al statului, respectiv Decretul 92/1950, prin a cărui aplicare s-au creat situaţii juridice noi, atât cu privire la titularul proprietăţii cât și cu privire la forma bunurilor naţionalizate (devenite proprietate de stat).

De aceea, raportul juridic procesual trebuie legat obligatoriu și cu instituţiile care reprezintă statul.

În consecinţă, indiferent dacă bunul a fost sau nu înstrăinat de către stat, ulterior naţionalizării, unor subdobânditori, în litigiile în care se dispută dreptul de proprietate asupra bunurilor naţionalizate, statul este reprezentat la nivelul unităţii administrativ-teritoriale, în speţă, de Consiliul General al Municipiului București, prin Municipiul București, reprezentat legal de Primarul General.

Pentru considerentele expuse urmează a se respinge recursurile.