Claim of vindication barred by prior lawful sale to tenants under Law No. 112/1995 after property nationalized under Decree No. 223/1974

Revendicarea imobilului, trecut la stat în baza Decretului nr.223/1974, vândut chiriașului înainte de înregistrarea acţiunii

Acţiunea nu poate fi admisă în cazul în care imobilul a fost vândut legal chiriașilor, potrivit prevederilor Legii nr.112/1995, înainte de înregistrarea acţiunii în revendicare și a fost formulată numai împotriva vânzătorului, acesta nemaiavând calitatea de posesor neproprietar.

Secţia civilă, decizia nr.1366 din 3 aprilie 2003

Prin acţiunea înregistrată la 7 octombrie 1998, reclamanţii B.V. și B.A., soţi, au chemat în judecată Consiliul General al Municipiului București și S.C. „TITAN” S.A., solicitând ca, prin sentinţă: să se constate nulitatea absolută a deciziilor nr.110/1982 și nr.1788/1983 emis de fostul Comitet Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București prin care apartamentul proprietatea lor, a fost trecut abuziv în proprietatea statului și să fie obligate pârâtele să le lase bunul în deplină proprietate și liniștită posesie.

În motivarea acţiunii s-a arătat că au dobândit apartamentul în anul 1969 iar după 1980, nemaisuportînd opresiunea regimului comunist, s-au stabilit în străinătate. În mod succesiv, prin deciziile administrative menţionate, cele două cote de ½ din apartament au fost trecute în proprietatea statului potrivit prevederilor Decretului nr.223/1974, act normativ abuziv, în dezacord cu convenţiile internaţionale la care România era parte și chiar cu Constituţia din 1965.

Tribunalul București, secţia a V-a civilă și de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr.68 din 29 ianuarie 2001, a admis în parte acţiunea și a obligat pe pârâţi să lase reclamanţilor apartamentul în deplină proprietate și posesie.

A fost respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a deciziilor administrative de trecere a bunului în proprietatea statului.

Instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că statul român nu deţine un titlu de proprietate valabil asupra bunului, Decretul nr.223/1974 fiind în contradicţie cu Constituţia României din anul 1965 și cu prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, la care ţara noastră era parte, ceea ce justifică admiterea acţiunii în revendicare.

Cu privire la constatarea nulităţii celor două decizii administrative, tribunalul a constatat că în cauză nu există nici un motiv de nulitate, ele fiind emise cu respectarea normelor legale în vigoare la acea dată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Consiliul General al Municipiului București.

Apelul nu a fost motivat iar Curtea de Apel București, secţia a IV-a civilă, prin decizia nr.361 din 20 iunie 2001, a făcut aplicarea dispoziţiilor art.292 alin.2 Cod proc.civ. și l-a respins ca nefondat prin prisma apărărilor făcute la instanţa de fond și a probatoriilor administrate.

Consiliul General al Municipiului București, prin primar general, a declarat recurs împotriva acestei decizii, criticând-o sub trei aspecte circumscrise motivului prevăzut de art.304 pct.9 C. proc.civ.

S-a susţinut, în primul rând, că nu Consiliul General, ci Municipiul București, reprezentat de primarul general, are calitate procesuală pasivă în cauză.

O a doua critică se referă la faptul că aprecierea caracterului abuziv al unui act normativ – în speţă Dercretul nr.223/1974, trebuia să se facă în raport cu prevederile constituţionale în vigoare la acea dată, iar nu de cele ulterioare.

În fine, s-a mai arătat că nu s-a făcut dovada de către reclamanţi a restituirii creditului acordat pentru cumpărarea apartamentului și că acesta a fost înstrăinat în mod valabil către chiriași, potrivit prevederilor Legii nr.112/1995, astfel încât s-a solicitat ca pe fond acţiunea să fie respinsă.

La primul termen de judecată în faţa Curţii Supreme de Justiţie au formulat în cauză cerere de intervenţie accesorie în interesul recurentei numiţii S.I. și S.G.care au arătat că : au fost chiriași în apartament, iar la data de 19 decembrie 1996 au devenit proprietari, în temeiul dispoziţiilor Legii nr.112/1995; au dobândit proprietatea cu bună credinţă, respectând prevederile legale iar la data încheierii contractului bunul nu avea caracter litigios, neexistînd nici măcar o notificare privind intenţiile foștilor proproetari.

Examinând actele și lucrările dosarului, Curtea reţine, în primul rând, că problema nulităţii deciziilor administrative de trecere a apartamentului în proprietatea statului a fost definitiv tranșată prin neatacarea de către reclamanţi a sentinţei, prin care le-a fost respins acest capăt de cerere. În consecinţă, ea nu mai constituie obiect de preocupare pentru Curte, care se va limita la problematica acţiunii în revendicare formulată de reclamanţi împotriva pârâţilor Consiliul General al Municipiului București și S.C. „Titan” S.A.

Analizând primul motiv de recurs, referitor la pretinsa lipsă a calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul General al Municipiului București, Curtea reţine că acesta este neîntemeiat.

Dispoziţiile Legii Administraţiei Publice Locale nr.69/1991, în vigoare la data judecării cauzei (îndeosebi art.2,4,5 și 20 lit.g) stabilește fără echivoc care sunt unităţile administrativ-teritoriale cu personalitate juridică – comunele, orașele (municipiile) și judeţele și că autorităţile publice prin care se realizează autonomia locală în comune și orașe sunt Consiliile locale, ca autorităţi deliberative și primarii ca autorităţi executive. Consiliilor locale li se prevăd atribuţii de administrare a domeniului public și privat al comunei ori orașului (municipiului).

Pe de altă parte, art.6 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia prevede, printre altele, bunurile care fac parte din domeniul public sau privat al autorităţii adminsitrativ-teritoriale ce pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora.

În același sens, art.12 alin.5 din lege statuează că, în litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunurilor, unităţile administrativ teritoriale sunt reprezentate de Consiliile Judeţene, respectiv Consiliul General al Municipiului București sau Consiliile locale, care dau mandat scris în fiecare caz președintelui Consiliului Judeţean sau primarului.

În speţă, coroborarea prevederilor legale menţionate conduce la concluzia că, în litigiile care nu pun în discuţie dreptul de proprietate asupra bunurilor care fac parte din domeniul public sau privat al statului, aflate în administrarea Consiliului General al Municipiului București, acest organ al administraţiei publice locale, - ca autoritate deliberativă, și respectiv Municipiul București - ca autoritate executivă, au calitate procesuală pasivă.

De altfel, recursul este declarat de către „Consiliul General al Municipiului București prin Municipiul București, reprezentat legal de primarul general”, ceea ce atestă o dată în plus, caracterul nefondat al criticii formulate.

Nici cel de-al doilea motiv de recurs nu este fondat.

În mod corect instanţele au făcut o raportare, în sensul prevederilor art.6 din Legea nr.213/1998 a Decretului nr.223/1974, la cadrul normativ existent în acea perioadă, constatând că dispoziţiile sale contraveneau Constituţiei României din anul l965 și Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului semnată și de ţara noastră.

În ceea ce privește achitarea creditului de către reclamanţii intimaţi, s-a dovedit cu înscrisuri, inclusiv în recurs, că sumele datorate au fost integral achitate iar ipoteca radiată.

Recursul și cererea de intervenţie accesorie sunt însă întemeiate în ceea ce privește imposibilitatea de a primi o acţiune în revendicare în condiţiile în care pârâţii au înstrăinat în mod legal bunul, deci nu mai au posesia, care aparţine unor terţi nechemaţi în judecată.

Într-adevăr, cu doi ani înainte de introducerea acţiunii, pârâţii au vândut apartamentul potrivit prevederilor Legii nr.112/1995, deci nu sunt niște „posesori neproprietari”. Situaţia juridică a intervenienţilor nu poate fi pusă în discuţie întrucât reclamanţii nu au solicitat anularea titlurilor lor de proprietate și nici măcar o comparare de titlu.

Așa fiind, acţiunea în revendicare nu poate fi primită, reclamanţii având la dispoziţie, eventual, alte mijloace juridice pentru a-și realiza dreptul.

În consecinţă, vor fi admise recursul și cererea de intervenţie accesorie, modificându-se decizia atacată în sensul admiterii apelului declarat de pârât împotriva sentinţei tribunalului, care va fi schimbată în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor.