Property restitution under Decree 224/1951: lower courts quashed and case remanded for failure to verify execution of forced auction

Hotărâre judecătorească de trecere a unui imobil în proprietatea statului în baza Decretului nr.224/1951. Nerespectarea dispoziţiilor acestui act normativ. Efecte

Pentru a se stabili dacă imobilul a trecut cu titlu legal în proprietatea statului, trebuie verificat dacă s-au respectat dispoziţiile Decretului nr.224/1951.

Secţia civilă, decizia nr.1004 din 13 martie 2003

Reclamanta D.O. a chemat in judecata Primăria Municipiului Ploiești solicitand anularea Dispozitiei nr. 2370 emise de pârâtă la 11 octombrie 2001 si prin care a fost respinsă cererea prin care s-a solicitat, în conditiile prevazute de Legea nr. 10/2001, restituirea unui imobil situat in Ploiesti.

In motivarea actiunii - intemeiate in drept pe dispozitiile art. 480 C.civ. si respectiv ale art. 24 punctul 7 si urmatoarele din Legea nr. 10/2001 - s-a mentionat ca imobilul a apartinut numitilor C.I. și C.V. a caror unică mostenitoare legala este reclamanta și că refuzul pârâtei de restituire a respectivului bun, pe considerentul ca acesta ar fi fost preluat legal de catre stat în baza Decretului nr.224/1951 este nejustificat, intrucât hotararea judecatorească prin care s-a incuviintat scoaterea imobilului la licitatie nu a fost pusă în executare.

Tribunalul Ploiești, prin sentinta nr.109 din 8 martie 2002, a respins actiunea ca neintemeiată.

Apelul facut de reclamantă a fost de asemenea respins prin decizia nr. 50 din 28 mai 2002 pronuntată de secţia civilă a Curtii de Apel Ploiesti.

Instanta de apel a retinut, în esentă, că, întrucât executarea silită a autorului reclamantei a avut ca obiect debite de natura fiscală, reclamanta nu este îndreptaţită să solicite restituirea imobilului, deoarece nu s-a conformat cerintelor art. 2 alin. 1 litera d. din Legea nr. 10/2001, în sensul de a face dovada că neplata impozitelor s-ar fi datorat unor motive independente de vointa proprietarilor.

Reclamanta a declarat recurs, care este fondat.

Prin Decretul 224/1951 s-a instituit o procedură specială, preponderent administrativă, de executare silită imobiliară “pentru realizarea creanţelor Statului”, art. 1 din actul normativ menţionat prevăzând expres că această reglementare urma sa se aplice pentru “urmărirea restanţelor si majorărilor din impozite, taxe si alte venituri bugetare, datorate de populaţie”.

Prin art. 2, art. 7 si art. 15 din Decretul 224/1951, instanţelor de judecată le-au fost conferite prerogative care vizau, în principal, verificarea legalităţii formelor de urmărire efectuate de organele administrative abilitate să iniţieze această procedură si anume de “organele Ministerului Finantelor”.

Conform acelorași prerogative, instanţa putea pronunţa o hotărâre de incuviinţare a vânzării imobilului aflat în proprietatea debitorului.

In raport cu textele de lege amintite, Curtea reţine ca hotărârea judecatorescă astfel pronunţată nu echivala cu o pierdere a dreptului de proprietate imobiliară al debitorului, ci crea doar premisele pentru aceasta în condiţiile continuării și finalizării formelor de urmărire silită.

În același sens sunt si dispoziţiile 16 alin. 1 din Decretul 224/1951 care îi confereau debitorului dreptul de a “achita suma datorată, majorările si cheltuielile de judecată” pană cel mai târziu în ziua fixată pentru vanzarea la licitatie a imobilului, deci si ulterior pronunţării de către instanţă a hotărârii menţionate.

Așa fiind, pierderea dreptului de proprietate al debitorului in conditiile Decretului nr. 224/1951 putea interveni numai in situatiile prevazute de art. 17 si 18 adica fie prin vanzarea efectiva a imobilului la licitatie, fie - ca varianta subsidiara - prin “predarea” respectivului bun “fara plata Comitetelor Executive ale Sfaturilor Populare” locale, in ambele situatii fiind insa obligatorie intocmirea unui “proces-verbal”.

In speţă, s-a făcut dovada că impotriva lui C.I. autorul contestatoarei, a fost incepută procedura de executare silita instituita prin Decretul nr. 224/1951, si că Tribunalul Popular al Orasului Ploiesti a incuviintat vânzarea imobilului “pentru lichidarea restantelor în sumă totală de 1618,50 lei” , sens în care a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 1384 din 26 septembrie 1953.

Punctul de vedere al instantelor pare a fi fost în sensul că preluarea imobilului debitorului a operat la data pronunţării sentinţei de incuviinţare a vânzării silite a respectivului bun.

Aceasta constituie o interpretare gresită a prevederilor Decretului 224/1951.

De altfel, instanta de apel nici nu a analizat apărările recurentei-contestatoare, care, în mod expres, a sustinut că ulterior pronunţării sentinţei de scoatere a imobilului la licitatie, nu s-au efectuat celelate acte procedurale pe care le presupunea finalizarea formelor de executare silita.

Curtea reţine că în faţa primei instanţe și in apel nu au fost administrate probe care sa permita o corecta stabilirea a dinamicii raporturilor juridice si a situatiilor de fapt intervenite ulterior pronuntarii sentintei de incuviintare a scoaterii imobilului la vanzare.

O asemenea clarificare este insa absolut necesara cu atat mai mult cu cat in recurs contestatoarea a prezentat ca inscris nou un “proces-verbal” intocmit la 17 martie 1954 si din care pare a rezulta ca imobilul in litigiu ar fi intrat in “administrarea” unei intreprinderi de stat în temeiul unei “decizii” emise la 29 ianuarie 1954 de către o autoritate neprecizată.

Așa fiind, Curtea urmeaza să admită recursul să caseze hotărârile pronunţate in cauză, cu consecinta trimiterii cauzei la instanţa de fond în vederea rejudecarii, cu care ocazie urmează a pune in vedere intimatei necesitatea administrarii unor probe suplimentare de natura a clarifica regimul juridic avut de imobil ulterior pronuntarii sentintei de scoatere a lui la vanzare.

Se va tine seama, in acest sens ca materialul probatoriu deja administrat nu permite instantelor sa stabileasca cu certitudine daca si in ce conditii imobilul a fost trecut in proprietatea statului si nici sa determine imprejurarile în care același bun a ajuns în administrarea “I.L.L. Căminul”.

In egală masură, instanţa de trimitere urmează a pune în discuţia părţilor necesitatea efectuarii unei expertize tehnice imobiliare, proba care, alaturi de inscrisurile aflate in dosar, ar permite o corecta identificare a imobilului aflat in litigiu mai cu seamă sub aspectul actualei situaţii de fapt a acestuia.

Celelalte aparari invocate de parţi urmează a fi de asemenea analizate de catre instanţa de trimitere.