Restitution of nationalized property: evidentiary standards for ownership titles and heirship under Law No. 10/2001 and common law vindication rules

Cerere de restituire a imobilului. Dovada dreptului de proprietate în temeiul Legii nr.10/2001

Deoarece Legea nr.10/2001 nu conţine prevederi speciale în privinţa dovedirii dreptului de proprietate al persoanei îndreptăţită a cere restituirea imobilelor, sunt aplicabile regulile de drept comun, respective cele întâlnite în materi acţiunii în revendicare imobiliară.

Secţia civilă, decizia nr.978 din 12 martie 2003

Prin notificarea nr. 74 din 20 ianuarie 2001 M.G. a cerut, în temeiul Legii nr. 10/2001, ca Societatea Comercială „S.O.” SA Craiova să-i restituie în natură magazia prevăzută în acţiune.

Societatea notificată, prin adresa nr. 793 din 31 august 2001, nu a fost de acord cu cele solicitate, cu motivarea că are “un drept de administrare și folosire a imobilului (magaziei) conform hotărârii judecătorești nr. 1678/1999 rămasă definitivă și a certificatului de proprietate nr. 1107 2535 – anexa nr. 2 – suprafaţă 630,77 mp”.

La data de 17 octombrie 2001, reclamanta a chemat în judecată pe pârâta SC „S.O.” SA, pentru a fi obligată, în temeiul art. 3, 23, 24 pct. 8 și 51 din Legea nr.10/2001, să-i restituie în natură magazia la care s-a referit.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că: imobilul ce solicită a fi restituit în natură a aparţinut în proprietate străbunicului său – P.F., decedat în anul 1945; refuzul pârâtei de a restitui în natură magazia este nejustificată, iar hotărârea judecătorească prin care societatea a obţinut administrarea și folosinţa imobilului nu-i este opozabilă.

Tribunalul Olt, secţia civilă, prin sentinţa nr. 269 din 5 decembrie 2001, a respins ca neîntemeiată acţiunea.

Apelul promovat împotriva acestei sentinţe de reclamantă a fost admis de Curtea de Apel Craiova – secţia civilă, care, prin decizia nr. 80 din 6 iunie 2002, a schimbat hotărârea tribunalului, a admis acţiunea și a obligat pe pârâta să-i restituie în natură magazia.

Împotriva deciziei dată în apel a declarat recurs pârâta, care a criticat hotărârea în temeiul următoarelor motive de casare: reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra bunului revendicat; nu s-a probat modalitatea prin care imobilul a intrat în proprietatea Statului întrucât procesul-verbal al Comitetului Provizoriu al orașului Corabia, întocmit la data de 20 aprilie 1950 prin care, în baza Decretului nr. 92/1950 pentru naţionalizarea unor imobile, a intrat în proprietatea Statului un imobil al cărui proprietar nu a fost identificat, iar din documentul citat nu rezultă că imobilul naţionalizat este cel care formează obiectul dosarului; magazia revendicată nu a fost clar individualizată, nefiind specificate nici valoarea estimativă a acesteia.

Recursul este fondat.

După efectuarea procedurii prelabile prevăzută de Legea nr.10/2001, reclamanta s-a adresat instanţei de judecată pentru a se dispune restituirea în natură a unui imobil (magazie) care a aparţinut în proprietate străbunicului său – și pe care reclamanta pretinde că îl succede ca unică moștenitoare. În dovedirea acţiunii reclamanta a depus la dosar un înscris intitulat “Buletinul Clădirilor și Locuinţelor” din care rezultă că în urma recensământului din anul 1941 a fost înscris cu o clădire (magazie) în orașul Corabia, construcţia fiind de 350 mp, din scândură și acoperită cu tablă. A mai depus reclamanta procesul-verbal al Comitetului Provizoriu al orașului Corabia din 20 aprilie 1950 din care rezultă că în baza Decretului nr.92/1950 a fost trecută în proprietatea Statului, prin naţionalizare, o magazie, fostă proprietatea unui număr de șapte persoane, printre care și F.P. nefiind însă individualizat bunul naţionalizat și nu s-a stipulat căruia dintre cei șapte proprietari ar fi aparţinut imobilul.

Potrivit art. 22 din Legea nr.10/2001 “actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate vor fi depuse ca anexe la notificare ………”.

Deoarece textul citat nu conţine prevederi speciale în privinţa dovedirii dreptului de proprietate al persoanei îndreptăţite asupra imobilelor solicitate și, eventual, a calităţii sale de moștenitor al fostului ori adevăratului proprietar, înseamnă că sunt aplicabile regulile de drept comun, respectiv cele întâlnite în materia acţiunii în revendicare imobiliară.

Întrucât textul vorbește de “actele doveditoare ale dreptului de proprietate”, prin acestea se înţeleg înscrisurile constatatoare ale unui act juridic civil, jurisdicţional sau administrativ cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate și care generează o prezumţie relativă de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă. Astfel, constituie titluri de proprietate: actele juridice translative precum vânzarea-cumpărarea, schimbul, donaţia, contractul de întreţinere, etc.; actele juridice declarative, ca împărţeala judiciară sau tranzacţia; hotărârile judecătorești de partaj, de constatare a uzucapiunii imobiliare (acte jurisdicţionale declarative), ordonanţele de adjudecare, hotărârile judecătorești prin care este suplinit consimţământul debitorului obligaţiei de a încheia un contract etc.

Din această perspectivă, înscrisul intitulat “Buletinul Clădirilor și Locuinţelor” și care s-a încheiat în urma unui recensământ, nu reprezintă în sensul legii “act doveditor al dreptului de proprietate”, deoarece el atestă o simplă situaţiune de fapt rezultată din recenzare adică dintr-o operaţiune de evidenţă îndeplinită prin numărarea și descrierea unor bunuri sau persoane, neconstituind, deci, titlu de proprietate. Desigur, înscrisul exibat de reclamantă poate fi folosit în completarea probatoriului în măsura în care se întregește cu înscrisuri originale (titluri de proprietate), dar buletinul clădirilor, prin el însuși, nu poate avea forţa probantă a actelor juridice enunţate, exempli gratia, mai sus.

Faţă de aceste considerente, recursul pârâtei se privește ca fondat și, urmare a admiterii lui, vor fi casate hotărârile pronunţate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la același tribunal, pentru ca instanţa de trimitere să solicite reclamantei titlul de proprietate al autorului P.F.

Întrucât bunul revendicat nu a fost dobândit de reclamantă în nume propriu, ci se pretinde doar în temeiul calităţii de succesor, instanţele au omis să pună în vedere reclamantei să facă dovada acestei calităţi. De regulă, dovada calităţii de moștenitor se face cu certificatul de moștenitor, hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, iar, în lipsa acestora, prin orice probe din care rezultă acceptarea moștenirii. Or, în cauză, reclamanta a depus numai acte de stare civilă, fără a proba că a acceptat succesiunea părinţilor săi, pentru a dovedi apoi că aceștia au acceptat moștenirea antecesorilor pe linie directă până la autorul comun, probatorii care vor fi administrate în rejudecare.

În situaţia în care reclamanta va face dovada calităţii procesuale active, atât în privinţa titlului de proprietate al autorului, cât și în considerarea calităţii de unic succesor legal, instanţa de trimitere urmează a stabili, pe bază de dovezi, modalitatea și titlul în baza căruia nemișcătorul a fost trecut în proprietatea statului și va dispune efectuarea unei expertize de specialitate în scopul identificării și individualizării imobilului revendicat, situaţie ce se va stabili în raport de conţinutul titlului de proprietate al autorului reclamantei.