Property Restitution: Supplementation of Action to Annul Third-Party Sales vs. Joinder of Persons Claiming Same Rights

Acţiunea. Întregirea/modificarea acţiunii reglementate prin art. 132 C. proc. civ. Deosebire faţă de cererea de chemare în judecată a altor persoane reglementată prin art. 57 din același cod

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Acţiune. Modificarea, completarea acţiunii. Părţile. Chemarea în judecată a altor persoane

Index alfabetic : Drept procesual civil

- Acţiune; întregire/modificare

- Părţile; chemarea în judecată a altor persoane

C. proc. civ., art. 57-59, art. 132

Cererea prin care reclamantul, ulterior datei înregistrării acţiunii, urmărește restituirea imobilului trecut în mod abuziv la stat, cheamă în judecată și persoanele care au cumpărat de la stat bunul și cere anularea contractelor, constituie o întregire/modificare a acţiunii, în sensul reglementat prin art. 132 C. proc. civ., iar nu o cerere de chemare în judecată a altor persoane, conform art. 57 – 59 din același cod, deoarece aceste persoane nu pretind același drept ca și reclamantul.

I.C.C.J., secţia civilă și de proprietate intelectuală,

decizia nr. 5516 din 7 octombrie 2004

La data de 14 decembrie 1999, reclamanta R.G.L. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român reprezentat de Consiliul General al Municipiului București și S.C. Herăstrău Nord SA, solicitând : a se constata că un imobil, din București, a fost trecut în proprietatea statului fără titlu; să se constate nulitatea actului de trecere a imobilului în proprietatea statului; să fie obligaţi pârâţii să predea nemișcătorul în deplină proprietate și posesiune reclamantei.

În motivarea acţiunii, reclamanta a învederat că imobilul a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950, pe numele tatălui, său și că bunul a fost trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, întrucât autorii săi erau exceptaţi de la aplicarea decretului, tatăl fiind ofiţer superior în armată, pensionar la data naţionalizării, iar mama casnică.

În fond, după desfiinţarea unei primei sentinţe, reclamanta, prin cererea din 21 mai 2001, și-a precizat și completat acţiunea în sensul că a chemat în judecată, în calitate de pârâţi, și pe D.L., D.C., I.M. și ROM CONFORT SA pentru a se dispune nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate, în baza Legii nr. 112/1995, de către pârâţi, cu privire la două apartamente ale construcţiei în litigiu.

Prin încheierea din 1 octombrie 2001, Tribunalul Municipiului București, secţia a IV-a civilă, a hotărât în sensul că „având în vedere dispoziţiile art. 57 C. proc. civ., respinge ca inadmisibilă cererea precizatoare”.Aceeași instanţă, prin sentinţa civilă nr. 1016 din 17 iunie 2002, a respins ca nefondată acţiunea.

Curtea de Apel București, secţia a III – a civilă, prin decizia nr. 115/A din 25 februarie 2003, a admis apelul declarat de reclamantă și a schimbat sentinţa tribunalului astfel : a admis acţiunea și a constatat că imobilul, în discuţie, a fost trecut în proprietatea statului fără titlu valabil; au fost obligaţi pârâţii Municipiul București, Ministerul Finanţelor Publice și S.C. Herăstrău Nord SA să-i lase reclamantei în deplină proprietate și posesiune imobilul format din construcţie și teren, mai puţin partea din imobil care constituie obiectul contractelor de vânzare-cumpărare nr. 897 din 11 iunie 1998 și nr. 4678/20.926 din 3 iulie 1997, încheiate între Primăria Municipiului București, SC ROM CONFORT SA, și pârâţii D.I., D.L. și D.M.

Prin aceeași decizie, instanţa de apel a hotărât că „menţine soluţia primei instanţe privind ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată a altor persoane, pronunţată prin încheierea de ședinţă din 1 octombrie 2001”. S-a reţinut că „soluţia primei instanţe de respingere a acestei cereri, ca inadmisibilă, este corectă, întrucât, în baza art. 57 C. proc. civ., se pot introduce în cauză terţe persoane care ar putea să pretindă aceleași drepturi ca și reclamantul” iar „faptul că cererea a fost depusă ulterior comunicării situaţiei juridice de către primărie, respectiv a înstrăinării unora dintre apartamente, nu poate produce efecte” deoarece „reclamanta, fiind cea care a sesizat instanţa, avea obligaţia de a stabili de la bun început cadrul procesual…”.

Împotriva decizie, dată în apel, au declarat recurs reclamanta și pârâţii Municipiul București, prin primarul general și Ministerul Finanţelor Publice, ca reprezentant al Statului Român.

În motivarea recursului, reclamanta a învederat că ambele instanţe au dat o interpretare greșită atât prevederilor art. 57 C. proc. civ., cât și cererii precizatoare, din 21 mai 2001, prin care a solicitat a se dispune asupra nulităţii absolute a două contracte de vânzare-cumpărare, referitoare la o parte din imobilul revendicat și prin care au fost chemaţi în judecată, în calitate de pârâţi, atât vânzătorii, cât și cumpărătorii apartamentelor. Nerezolvând cauza cu referire la apartamentele vândute foștilor chiriași, reclamanta reproșează instanţei de apel că a limitat posibilitatea de a se discuta valabilitatea titlului statului asupra imobilului în întregul său.

În recursurile pârâţilor Municipiul București și Ministerului Finanţelor Publice se susţine că titlul statului, asupra imobilului, este valabil, întrucât a fost constituit cu respectarea prevederilor Decretului nr. 92/1950, autorul reclamantei fiind deţinătorul unui număr mare de apartamente și, deci, neexceptat de la naţionalizare, și că instanţa de apel nu avea căderea de a analiza conformitatea amintitului decret în raport cu Constituţia din anul 1948.

Recursurile sunt fondate, în limitele și pentru considerentele care succed:

Potrivit art. 57 alin. (1) C. proc. civ., oricare dintre păţi poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea să pretindă aceleași drepturi ca și reclamantul.

În considerarea prevederilor art. 57 – 59 C. proc. civ., instituţia chemării în judecată a altor persoane este o formă de participare a terţilor la activitatea judiciară care conferă părţilor principale, în scopul preîntâmpinării unui litigiu viitor, posibilitatea de a solicita introducerea în proces a acelor persoane ce ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul. Instituţia chemării în judecată a altor persoane conduce la soluţionarea unor raporturi juridice conexe în unul și același cadru procesual, contribuind, în acest mod, la o mai bună administrare a justiţiei.

Cererea de chemare în judecată a altor persoane trebuie să fie exercitată cu respectarea tuturor condiţiilor necesare pentru participarea terţilor la activitatea judiciară, iar art. 57 alin. (1) C. proc. civ. impune și o condiţie suplimentară, deosebit de importantă, condiţie neobservată de cele două instanţe, și anume ca terţul introdus în proces să poată pretinde „aceleași drepturi ca și reclamantul”.

Din această perspectivă, se constată că instanţele au apreciat greșit că cererii completatoare, formulată de reclamantă la data de 21 mai 2001, îi sunt aplicabile prevederile art. 57 C. proc. civ., text căruia instanţele i-au dat o interpretare extensivă, întrucât instituţia cercetată nu poate fi utilizată, de către părţile principale, decât atunci când terţul introdus în proces ar putea pretinde aceleași drepturi ca și reclamantul. Or, în speţă nici vânzătorii și nici cumpărătorii celor două apartamente, componente ale imobilului revendicat, nu ar putea să pretindă același drept subiectiv cu cel invocat de reclamantă, drept ce se pretinde a fi dobândit prin moștenire legală și constituit în patrimoniul autorilor reclamantei în anul 1930.

Pe cale de consecinţă, instanţele erau datoare să constate că, deși art. 57 C. proc. civ. sugerează, aparent, posibilitatea introducerii unui terţ în proces ca pârât, în realitate, legea permite doar introducerea unei persoane în procedura judiciară în calitate de reclamant. Această calitate procesuală, de reclamant, a terţului introdus în litigiu, rezultă și din dispoziţiile art. 58 C. proc. civ., potrivit cu care „cel chemat în judecată dobândește calitatea de intervenient în interes propriu, iar hotărârea îi va fi opozabilă”. Or, calitatea de intervenient în interes propriu nu este altceva decât o varietate a calităţii de reclamant, calitate incompatibilă cu aceea pe care trebuiau să o dobândească vânzătorii și cumpărătorii celor două apartamente, ale căror contracte sunt atacate cu acţiunea în nulitate absolută pentru fraudă la lege.

Cercetând actele și lucrările dosarului se constată că, urmare a comunicării, de către pârâta Primăria Municipiului București, a situaţiei juridice a imobilului revendicat și a depunerii, de către aceeași pârâtă, a celor două contracte de vânzare-cumpărare, situaţia evident nouă și necunoscută de reclamantă, la data introducerii acţiunii, aceasta s-a găsit în cazul reglementat de art. 132 alin. (1) C. proc. civ., text care îi îngăduie întregirea cererii introductive atât cu referire la obiectul litigiului (nulitatea contractelor), cât și cu privire la părţile între care s-au încheiat aceste acte juridice și care nu pot avea în cauză decât calitatea de pârâţi, părţi pe care instanţele erau datoare să le citeze în această calitate.

Întrucât, prin respingerea ca inadmisibilă a cererii de întregire a acţiunii, instanţele au stabilit greșit cadrul procesual al litigiului, vătămând, în egală măsură, atât drepturile reclamantei, cât și pe cele ale pârâţilor, s-a impus admiterea tuturor recursurilor, casarea ambelor hotărâri și reluarea judecăţii de la prima zi de înfăţișare ce a urmat depunerii cererii de întregire a acţiunii, urmând ca, în rejudecare, celelalte susţineri din recursurile reclamantei și ale pârâţilor să fie analizate de instanţa de trimitere sub formă de apărări.