Restitution of property expropriated without valid title; inapplicability of private ownership via share purchase and right of retention

Cerere de restituire în natură a imobilului preluat în mod abuziv de stat și transmis, ulterior, în administrarea societăţii comerciale pârâte privatizate . Cererea pârâtei pentru recunoașterea dreptului de retenţie asupra imobilului pentru investiţiile făcute

Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale principale. Dreptul de proprietate. Dreptul de proprietate privată. Imobile preluate în mod abuziv. Cerere de restituire de către societatea comercială deţinătoare a bunului. Cerere de retenţie pentru investiţiile făcute de societatea comercială

Index alfabetic : Drept civil

- Imobil preluat în mod abuziv

- Cerere de restituire în natură de către deţinătoarea bunului, societatea comercială privatizată

- Retenţie solicitată de societatea comercială pârâtă

Legea nr. 10/2001, art. 27, 46

Legea nr. 15/1990, art. 20 alin. 2

1. Statul a preluat imobilul fără titlu valabil, dacă bunul a fost naţionalizat pe numele altei persoane decât a titularului dreptului de proprietate, întrucât naţionalizarea, în baza Decretului nr. 92/1950, s-a reglementat „in personam” și nu „in rem”.

2. Imobilul, preluat de stat în mod abuziv, este restituibil în natură de către societatea comercială deţinătoare în cazul în care privatizarea acesteia s-a realizat prin cumpărarea de acţiuni, și, ca urmare, a dobândit numai un drept de administrare, iar nu de proprietate, conform art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990.

3. Recunoașterea dreptului de retenţie a imobilului este condiţionată de întrunirea, în persoana societăţii comerciale, a unei duble calităţi, de debitor al obligaţiei de restituire a bunului și de creditor pentru sumele cheltuite cu lucru, iar creanţa societăţii trebuie să fie certă și să se fi născut în legătură cu bunul supus restituirii.

I.C.C.J., secţia civilă și de proprietate intelectuală,

decizia nr. 5275 din 23 septembrie 2004

Prin sentinţa civilă nr. 350 din 12 martie 2003, Tribunalul Constanţa a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta S.D.E., în contradictoriu cu pârâta S.C.”M” S.A., a anulat dispoziţia nr. 1 din 10 ianuarie 2001 și a dispus restituirea în natură a imobilului prevăzut în hotărâre.

S-a respins cererea de obligare a pârâtei la plata sumei de 500.000 lei pe zi întârziere, precum și cererea reconvenţională formulată de pârâtă privind instituirea unui drept de retenţie.

Recursul declarat de pârât nu este fondat.

Înscrierea în anexa la Decretul nr. 92/1950 a numitului I.V. nu constituie titlu legal de preluare de către stat a imobilului care face obiectul procesului.

Așa cum corect s-a reţinut prin hotărârea atacată, fostul proprietar I.V. a transmis dreptul de proprietate asupra imobilului, fiicei sale C.V. (mama reclamantei) prin actul dotal, autentificat sub nr. 2310 din 2 iulie 1938.

Prin urmare, nu se poate reţine că imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil, pentru că, prin preluarea bunului de la I.V., care nu era proprietar la data naţionalizării, au fost încălcate chiar prevederile decretului nr. 92/1950, în raport cu care naţionalizarea a fost „in personam” și nu „in rem”. Potrivit art. I și II din decret, naţionalizarea trebuia făcută în considerarea identităţii și a statutului socio-profesional al proprietarului.

De aceea, preluarea de către stat a imobilului, care nu mai aparţinea persoanei înscrisă în lista anexă la decret I.V. s-a făcut fără titlu legal. La data naţionalizării proprietara bunului era mama reclamantei, care era exclusă de la naţionalizare.

Conform art.645 C.civ., legea este unul din modurile în care se poate dobândi proprietatea, însă potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, societăţile comerciale constituite prin reorganizarea fostelor unităţi economice de stat sunt proprietare asupra bunurilor din patrimoniul lor numai dacă acestea nu le-au fost atribuite cu alt titlu.

Or, prin decizia nr. 243 din 8 iunie 1990, imobilul care face obiectul cauzei a fost transmis în administrare, și nu în proprietate.

Bunul fiind transmis recurentei numai în administrare, conform părţii a doua a art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, acest drept nu s-a transformat în drept de proprietate la momentul intrării în vigoare a legii, așa cum susţine recurenta.

Nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 27 și 46 din Legea nr.10/2001, invocate de recurentă.

Susţinerile recurentei privind încorporarea imobilului în capitalul social înstrăinat de FPS sub formă de acţiuni și întocmirea actelor specifice procesului de privatizare cu respectarea dispoziţiilor legale, nu au relevanţă, în cauză, deoarece una din condiţii, esenţială pentru aplicarea art.27 din lege, care limitează dreptul persoanei îndreptăţite la măsuri reparatorii stabilite prin echivalent, este ca bunul să fi fost preluat de stat cu titlu valabil.

Prin urmare, pentru imobilele preluate fără titlu valabil, cum este cazul în speţă, nu se aplică art.27 din lege, chiar dacă bunul este evidenţiat în patrimoniul societăţii comerciale, privatizată integral prin cumpărarea pachetului de acţiuni.

Întrucât, în cadrul procesului de privatizare, recurenta a cumpărat acţiuni (corespondent al capitalului social) și nu active (corespondent al patrimoniului) nu sunt aplicabile nici dispoziţiile art. 46 din Legea nr.10/2001.

Cad sub incidenţa acestui text numai actele juridice de înstrăinare cu titlu particular, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, nu și privatizarea prin cumpărarea pachetului de acţiuni.

De altfel, recurenta invocă buna sa credinţă, însă la momentul privatizării cunoștea regimul juridic al bunului, fiind informată că există pe rolul instanţei acţiune în revendicare, așa cum precizează în cererea de recurs.

Neîntemeiată este și critica privitoare la soluţia respingerii cererii reconvenţionale.

Cererea reconvenţională are ca obiect constatarea existenţei dreptului de retenţie asupra imobilului, pentru îmbunătăţirile aduse bunului, fără ca pârâta-recurentă să pretindă ca reclamantul să fie obligat să-i plătească valoarea acestor îmbunătăţiri.

Or, condiţia esenţială pentru recunoașterea dreptului de retenţie este întrunirea în persoana retentorului a unei duble calităţi de debitor al obligaţiei de restituire a bunului și de creditor pentru sumele cheltuite cu lucrul, iar creanţa persoanei care deţine lucrul altuia trebuie să fie certă, și să se fi născut în legătură cu bunul supus restituirii.

Recurenta însă nu are o creanţă certă în legătură cu imobilul care face obiectul procesului, deoarece nu există un înscris recunoscut de reclamantă care să ateste existenţa creanţei, sau hotărâre judecătorească prin care intimatul să fi fost obligat la plata de despăgubiri reprezentând îmbunătăţirile aduse bunului.

De aceea, soluţia respingerii cererii reconvenţionale este legală.

Prin urmare, pentru considerentele expuse, s-a respins recursul declarat de pârâtă.