Judicial error damages: ex officio reinstatement of expired statute of limitations

Daune materiale și morale cerute de victima unei erori judiciare penale. Termenul prescripţiei cererii. Repunerea în termen

Cuprins pe materii : Drept civil. Obligaţii. Răspunderea statului pentru erori judiciare. Termenul prescripţiei cererii. Repunerea în termen. Rolul activ al judecătorului

Index alfabetic : Drept civil

- Eroare judiciară

- Prescripţie

- Repunere în termen

- Rolul activ al judecătorului

C. proc. pen., art. 505 alin. (2)

Decretul nr. 167/1958, art. 19

C. proc. civ., art. 129 alin. (5)

În baza art. 129 alin. (5) C. proc. civ. și art. 19 din Decretul nr. 167/1958, instanţa, investită cu cererea victimei erorii judiciare, în cauzele penale, este în drept să dispună chiar din oficiu judecarea cauzei când, pe baza susţinerilor și a probelor, constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripţie a fost depășit.

I.C.C.J., secţia civilă și de proprietate intelectuală,

decizia nr. 3519 din 12 mai 2004

La 16 ianuarie 2002, reclamantul C.D. a chemat în judecată Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, pentru a fi obligat la plata a 10.000 de dolari SUA reprezentând daune materiale și 25.000 de dolari SUA daune morale, la cursul BNR la data executării.

Reclamantul a arătat că a fost privat de libertate timp de 5 luni, de la 29.07.1994 la 17.08.1994, respectiv de la 13.08.1998-17.12.1998, fiind învinuit de săvârșirea infracţiunii prevăzute de art. 198 alin. (1) C. pen., în final fiind însă achitat prin sentinţa penală nr. 909 din 18 mai 2000 a Judecătoriei Buftea.

Tribunalului București, secţia a V-a civilă și de contencios administrativ, prin decizia nr. 313 din 10 aprilie 2002, a respins acţiunea ca tardiv formulată.

Instanţa a reţinut că acţiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptăţită în termen de 1 an de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare sau de la data ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală.

În cauză, sentinţa penală nr. 909 a Judecătoriei Buftea prin care reclamantul a fost achitat, a fost pronunţată la 18.05.2000, rămânând definitivă prin neapelare la 01.08.2000, iar acţiunea în repararea pagubei a fost introdusă la 16.01.2002, peste termenul de 1 an prevăzut de art. 505 alin. (2) C. proc. pen.

Soluţia a fost menţinută prin decizia nr. 48 din 10 februarie 2003 a Curţii de Apel București, secţia a IV-a civilă, de respingere ca nefondat a apelului reclamantului.

Împotriva acestei decizii, reclamantul a formulat recurs susţinând că instanţa nu s-a pronunţat asupra unor dovezi hotărâtoare, privind cererea sa de repunere în termenul de formulare a acţiunii.

Recursul este fondat.

Potrivit art. 505 alin. (2) C. proc. pen., în reglementarea în vigoare la data introducerii acţiunii, termenul în care putea fi pornită acţiunea, pentru repararea pagubei în cazul condamnării pe nedrept, este de 1 an de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare.

Cu privire la natura acestui termen, instanţele l-au calificat corect ca fiind un termen de prescripţie.

Consecinţa acestei naturi juridice este că termenul se supune regimului instituit de Decretul nr.167/1958, care, în art.19, prevede că „instanţa judecătorească…poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripţie a fost depășit, să dispună chiar din oficiu judecarea…acţiunii”.

Cu privire la cauzele care l-au împiedicat să formuleze acţiunea, la termenul de 10 februarie 2003, reclamantul a depus acte privind gradul de invaliditate al fiului său, C.V., precum și sentinţa civilă nr. 117/2002 prin care Tribunalul București, secţia a IV-a civilă a dispus punerea sub interdicţie a acelui fiu.

În încheierea de dezbateri s-a consemnat că „apelantul a fost foarte prins și ocupat cu punerea sub interdicţie a fiului său”, precum și concluziile reprezentantului Ministerului Public referitoare la cererea de repunere în termen, apreciată ca fiind nejustificată, fără însă ca în considerente și dispozitiv să se facă vorbire de cererea astfel formulată.

Rezultă că instanţa de apel a pronunţat decizia cu nesocotirea unor înscrisuri hotărâtoare în ceea ce privește aprecierea temeiniciei motivelor care l-au împiedicat pe reclamant să-și valorifice dreptul la acţiune în termenul prevăzut de lege, respectiv a repunerii în acest termen, cu consecinţa menţinerii soluţiei de respingere a acţiunii ca prescrisă.

Distinct de aceasta instanţa a soluţionat cauza cu încălcarea art.19 din Decretul nr. 167/1958 potrivit cu care repunerea în termen poate fi acordată din oficiu de către instanţă dacă se constată ca temeinic justificate cauzele care au dus la depășirea termenului de prescripţie, precum și a art.129 alin. (5) C. proc. civ. care reglementează rolul activ al instanţei, în sensul că nu a întreprins demersuri în vederea stabilirii temeiniciei acestor cauze, a existenţei/inexistenţei unei conduite culpabile din partea reclamantului în ceea ce privește pierderea termenului de exercitare a acţiunii.

Faţă de cele ce preced recursul a fost admis, decizia atacată a fost casată și cauza trimisă aceleiași instanţe pentru rejudecare apelului.