Admissibility of judicial action to compel statutory restitution offer after state holder’s failure to respond to notification for demolished nationalized property
Romania (RO)
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice allowed the claimant's appeal and modified the appellate decision, thereby upholding the first-instance judgment that obligated the public holders to issue an offer for restitution in equivalent for the value of nationalized and demolished constructions. The dispute concerned the admissibility of a civil action to compel the issuance of a restitution offer under Law No. 10/2001 after the state entity failed to respond to the claimant’s mandatory notification requesting restitution in kind or equivalent. The Court held that the absence of a response from the holder constituted a culpable omission that could not deprive the entitled person of legal protection; consequently, despite the lack of explicit legislative provision for this specific refusal scenario, the court determined that the claimant could seek judicial intervention to enforce the statutory obligation to issue the restitution offer under Articles 21–24 of Law No. 10/2001, rejecting the appellate court's view that the action was inadmissible due to the personal nature of the obligation to respond.
Legislator headnote
AI generatedart. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, art. 24 din Legea nr. 10/2001, art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001; Admissibility of judicial action to compel statutory restitution offer after state holder’s failure to respond to notification for demolished nationalized property: În cazul refuzului de a se răspunde la notificarea ce i s-a adresat, instanţa, în aplicarea art. 21-24 din Legea nr. 10/2001, va obliga pe deţinător să facă oferta de restituire, prin echivalent, la valoarea stabilită prin expertiză, în lipsa procedurii și a criteriilor la care se referă art. 38 – 40 din aceeași lege.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Proprietate imobiliară. Restituirea prin echivalent a construcţiilor naţionalizate și demolate. Admisibilitatea cererii de restituire prin echivalent fondată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001. Stabilirea echivalentului valoric
Cuprins pe materii: Drept civil. Drepturile reale principale. Dreptul de proprietate. Dreptul de proprietate privată. Imobile preluate în mod abuziv. Restituire prin echivalent. Stabilirea echivalentului valoric
Index alfabetic: Drept civil
- Drept de proprietate privată
- Imobil preluat în mod abuziv de stat
- Măsuri reparatorii
- Despăgubiri. Echivalent valoric
Legea nr. 10/2001: art. 21-24; art.38-40
În cazul refuzului de a se răspunde la notificarea ce i s-a adresat, instanţa, în aplicarea art. 21-24 din Legea nr. 10/2001, va obliga pe deţinător să facă oferta de restituire, prin echivalent, la valoarea stabilită prin expertiză, în lipsa procedurii și a criteriilor la care se referă art. 38 – 40 din aceeași lege.
Î.C.C.J., secţia civilă, decizia nr. 197 din 20 ianuarie 2004
Tribunalul București, secţia a III-a civilă, prin sentinţa nr. 796 din 30 mai 2002 a admis în parte acţiunea reclamantului C.A. și a obligat Primăria Municipiului București și Ministerul Finanţelor Publice să emită o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii de 1.857.349.000 de lei a construcţiilor naţionalizate și apoi demolate.
Instanţa de fond a reţinut că în conformitate cu prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 reclamantul este îndreptăţit să beneficieze de măsuri reparatorii prin echivalent. Că, acordarea acestor măsuri reparatorii se realizează prin parcurgerea unei proceduri speciale, conform art. 24 din Legea nr. 10/2001, în cadrul cărora este făcută o ofertă persoanei îndreptăţite, de acordare a măsurilor reparatorii, ofertă care nu a fost făcută însă în cazul în speţă.
Pe cale de consecinţă, instanţa a dispus obligarea pârâţilor să emită o ofertă prin echivalent corespunzătoare valorii construcţiilor demolate, calculate de expert la suma de 1.857.349.000 lei.
Curtea de apel București secţia a III-a civilă, prin decizia nr. 419 A din 29 octombrie 2002, a admis apelurile declarate de către pârâţi și a schimbat în tot sentinţa, în sensul că a respins ca inadmisibilă acţiunea.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că lipsa răspunsului la notificarea formulată de către reclamant nu justifică formularea unei acţiuni în revendicare, deoarece obligaţia celui notificat, de a răspunde, este o obligaţie personală, astfel că și acţiunea ce ar tinde la respectarea ei, va trebui să fie la fel; or, acţiunea în revendicare este o acţiune reală.
S-a reţinut, de asemenea, că pentru evaluarea despăgubirilor bănești se prevede constituirea unei comisii interministeriale și emiterea unor reglementări care, până în prezent, nu au fost elaborate; ca atare, stabilirea cuantumului de către instanţă „nu are încă un temei legal”.
Recursul declarat de reclamant este fondat.
Reclamantul a arătat că a notificat, în temeiul prevederilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dorinţa sa de a i se restitui în natură sau echivalent imobilele în litigiu. Dovadă în acest sens fiind „notificarea” trimisă prin biroul executorilor judecătorești.
Deci, a început procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, dar la această notificare unitatea deţinătoare, deși era obligată să se pronunţe, conform art. 23 alin. (1) din aceeași lege, prin decizie, sau, după caz, prin dispoziţie motivată asupra cererii, nu a făcut acest lucru.
Conform art. 24 alin. (1) din aceeași lege, dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, deţinătorul imobilului este obligat să facă persoanei îndreptăţite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzător, valorii construcţiilor demolate.
Din aceste prevederi rezultă că unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe printr-o decizie sau dispoziţie motivată asupra solicitării adresate prin notificare.
Cazul, din prezentul recurs, privește situaţia lipsei răspunsului persoanei notificate, împrejurare culpabilă care nu poate să afecteze interesele persoanei îndreptăţite și nici să o lipsească de posibilitatea de a-și apăra drepturile recunoscute de lege.
În consecinţă, deși legiuitorul nu a reglementat în mod expres situaţia în care persoana deţinătoare refuză să răspundă solicitării adresată prin notificare, totuși cei îndreptăţiţi se pot adresa instanţei judecătorești competente pentru ca aceasta să oblige persoana juridică să emită, ca în cazul în speţă, oferta de restituire prin echivalent; această obligaţie rezultând din scopul legii și din procedura prealabilă instituită în mod imperativ.
Ca atare, urmează a reţine că soluţia pronunţată de către instanţa de fond cu privire la cererea reclamantului - de restituire prin echivalent a valorii construcţiilor preluate de către stat și ulterior demolate – este legală.
Instanţa de apel a reţinut în mod eronat că acţiunea reclamantului este inadmisibilă.
Pentru aceste considerente, s-a admis recursul împotriva deciziei pronunţate de către instanţa de apel, care a fost modificată în sensul respingerii apelurilor declarate de către pârâţi.