Judicial error compensation upheld for wrongful conviction without deprivation of liberty

Eroare judiciară. Despăgubiri în temeiul art. 998 C.civ. și art. 504 C,pr.pen. Daune materiale. Daune morale. Cazul persoanei care n-a fost privată însă de libertate.

Cuprins pe materii. Drept civil. Despăgubiri. Eroare judiciară. Despăgubiri în temeiul art. 998 C.civ. și art. 504 C,pr.pen. Daune materiale. Daune morale. Cazul persoanei care n-a fost privată însă de libertate.

Index alfabetic. Drept civil.

- Eroare judiciară;

- Despăgubiri;

- Daune materiale;

- Daune morale.

Constituţia: art. 52 alin. (3);

C.civ. art.998

C.pr.civ.: art. 504.

Are dreptul la daune materiale și morale, în baza art. 52 alin. (3) din Constituţia României, a art. 998 din C.civ. și art. 504 din C.pr.pen. persoana care, după condamnări la pedepse privative de libertate, în diferite stadii procesuale, a fost în final achitată, chiar dacă nu a fost privat de libertate.

Î.C.C.J., Secţia civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 8002 din 14 octombrie 2005.

La data de 29.01.2004, reclamantul C.M. a chemat în judecată STATUL ROMÂN, prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 6 miliarde lei cu titlu de daune morale, precum și la plata sumei de 11.250.000 lei, cu titlu de daune materiale reprezentând cheltuieli efectuate în legătură cu procesul penal la care a fost condamnat pe nedrept și a cheltuielilor de judecată efectuate în prezenta cauză.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că este ministru ordinat al cultului religios „ Martorii lui Iehova” astfel că potrivit art.6 lit.c din Legea nr.46/1996 este scutit de efectuarea oricărei forme de serviciu militar, sub arme sau alternativ. Cu toate acestea, i s-a întocmit dosar penal și a fost trimis în judecată în faţa instanţelor militare pentru săvârșirea infracţiunii prevăzute de art.354 Cod penal.

Reclamantul a mai arătat că la prima instanţă, prin sentinţa penală nr.156 din 28 octombrie 1999 a Tribunalului militar Cluj, a fost achitat în baza prevederilor art.10 lit.b din Codul de procedură penală, dar instanţa de apel-Tribunalul Militar Teritorial București-prin decizia penală nr.117 din 6.04.2000, a desfiinţat hotărârea primei instanţe și l-a condamnat la 2 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracţiunii prevăzute de art.354 Cod penal, interzicându-i-se, conform art.71 și 64 Cod penal, exercitarea mai multor drepturi, printre care și acela de a-și exercita propria religie.

În recurs, prin decizia penală nr.236 din 14 iunie 2000 a Curţii Militare de Apel, s-a menţinut condamnarea sa, care a fost redusă la 1 an și 6 luni, cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe perioada termenului de încercare de 3 ani și 6 luni.

Ulterior, prin decizia penală nr.459 din 30 ianuarie 2003 Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare declarat de procurorul general, a desfiinţat hotărârile de condamnare și a menţinut hotărârea primei instanţe, de achitare.

Reclamantul a mai arătat că întrucât a fost condamnat fără temei legal, că prin condamnarea penală i s-a încălcat dreptul la exercitarea liberă a religiei și a fost supus la o discriminare pe motive religioase, fiind supus astfel unui stres emoţional foarte intens, prin implicarea sa în ancheta penală și în restul procedurilor judiciare, este îndreptăţit să solicite daune morale și materiale, acestea din urmă constând în cheltuielile pe care le-a suportat pe parcursul procedurilor judiciare în care a fost implicat în legătură cu condamnarea sa penală.

Tribunalul Mureș, prin sentinţa nr.893 din 14 septembrie 2004, a admis în parte acţiunea și a obligat Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata către reclamant a sumei de 200.000.000 de lei cu titlu de daune morale și 10.500.000 de lei daune materiale, precum.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că acordarea daunelor morale se justifică atâta vreme cât condamnarea penală pe nedrept a produs suferinţe pe plan moral, social și profesional de natură a fi lezat demnitatea și onoarea reclamantului, iar cu privire la cuantumul acestor daune instanţa a avut în vedere impactul psihic suferit de acesta și de familia sa, precum și consecinţele negative avute în plan familial și social și intensitatea cu care au fost percepute de acesta Că, pretenţiile reclamantului (atât cele pentru acoperirea prejudiciului moral cât și a celui material) sunt întemeiate pe prevederile art.51 alin.3 din Constituţia României (în prezent art. 52 alin.3) , coroborate cu art.504 alin. (1) din Codul de procedură penală și art.998 din Codul Civil, cu referire la art.6.1. din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăţilor fundamentale.

Soluţia primei instanţe a fost confirmată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secţia civilă, care, prin decizia nr.1073A din 15 decembrie 2004, a respins ca nefondate apelurile formulate de reclamant, de pârâta DGFP Mureș în nume propriu și pentru Ministerul Finanţelor Publice și de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș.

Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs atât reclamantul Czego Mozes, cât și Ministerul Finanţelor Publice, prin DGFP Mureș și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș.

În recursul său, reclamantul susţine că în raport cu întinderea prejudiciului real suferit, în mod greșit instanţa de fond, a cărei hotărâre a fost confirmată de instanţa de apel, a stabilit cuantumul daunelor morale la 200 milioane de lei, în loc de 6 miliarde de lei.

În recursurile lor „Ministerul Finanţelor, prin DGFP Mureș și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureș susţin că hotărârea este nelegală în condiţiile în care împotriva reclamantului nu s-a luat nici o măsură privativă de libertate care ar putea justifica o reparaţie morală, iar, pe de altă parte, cuantumul acordat de instanţă este exagerat de mare, ceea ce determină o îmbogăţire fără justă cauză a reclamantului.

Ministerul Finanţelor mai susţine că instanţele au reţinut greșit incidenţa în cauză a prevederilor art.998 din Codul Civil.

Recursurile sunt nefondate.

Articolul 998 din Codul Civil enunţă principiul răspunderii civile delictuale „orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat a-l repara”.

Prejudiciul este elementul care determină obligaţia de reparaţiune. Nu se concepe despăgubire fără daună preexistentă. Acest raport de cauzalitate între culpă (care dă naștere responsabilităţii) și prejudiciu (din care decurge obligaţiunea de despăgubire) rezultă din principiul enunţat de textul de lege arătat.

Cum, textul de lege menţionat nu distinge, rezultă că prejudiciul poate fi atât material (dacă are un conţinut economic, adică poate fi exprimat și în bani) cât și moral (când aduce atingere la cinstea, reputaţia, onoarea, consideraţiunea unei persoane).

Prejudiciul, deși de natură morală, poate fi reparat prin acordarea unei sume de bani.

Acordarea despăgubirilor materiale pentru daune morale este incontestabil compatibilă cu regulile de convieţuire socială și cu principiile de echitate și justiţie care pretind că autorul faptei ilicite trebuie să suporte consecinţele negative ale acesteia.

Spre deosebire de acţiunea în daune pentru prejudicii materiale, la care prejudiciul trebuie într-adevăr să fie cert atât în privinţa existenţei cât și a întinderii, la acţiunea de daune morale certitudinea poate purta numai cu privire la existenţa prejudiciului nu și la întinderea acestuia (respectiv, posibilitatea de a fi evaluat).

Prejudiciul moral nu poate fi dovedit cu probe certe, existând doar criterii generale lăsate la aprecierea judecătorului care va stabili cuantumului bănesc al prejudiciului suferit.

Principiul răspunderii civile delictuale enunţat de articolul 998 Cod civil se coroborează cu prevederile art.504 (1) din Codul de procedură penală și cu acelea cuprinse în art.52 (3) din Constituţie.

Astfel, potrivit art.504 (1) din Codul de procedură penală „ Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare”.

Conform art.52 (3) di Constituţie „ Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare”

În speţă, în mod just au constatat instanţele că procedurile judiciare din faţa instanţelor penale și condamnarea pe nedrept au fost susceptibile de a produce suferinţe pe plan moral, social și profesional de natură să lezeze demnitatea și onoarea reclamantului.

Referitor la cuantumul daunelor morale, se constată că acesta a fost în mod just apreciat de instanţe în raport de impactul psihic suferit de reclamant și de familia sa și consecinţele negative create în plan familial și social și intensitatea cu care au fost percepute de acesta.

Nu se poate susţine că prin acordarea daunelor morale s-ar produce o îmbogăţire fără just temei, atâta timp cât prin condamnarea pe nedrept a reclamantului s-a adus atingere valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existenţa fizică a omului, sensibilitatea fizică și psihică, la cinste, demnitate, onoare și alte valori similare.

Nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia reclamantul nu ar avea dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite întrucât nu a fost privat de libertate.

Într-adevăr, alineatul l al articolului 504 din Codul de procedură penală se referă la situaţia în care a intervenit și o măsură privativă de libertate. Dar, aceasta este o altă ipoteză prevăzută de legiuitor, iar concluzia este că o persoană are dreptul să solicite despăgubiri indiferent dacă a fost sau nu privată de libertate, fiind suficient să fi fost condamnată în mod nelegal, iar ulterior achitată.

Drept urmare, în raport de considerentele expuse recursurile au fost respinse .