Nationalized property without residential destination: validity of state title and mandatory compensation under Civil Code Art. 481

1. Acţiune în revendicarea imobilului naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950. Cazul imobilului care nu avea destinaţie de locuinţă pentru proprietar și familia sa.

Cuprins pe materii. Drept civil. Dreptul de proprietate. Acţiune în revendicarea imobilului naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950. Cazul imobilului care nu avea destinaţie de locuinţă pentru proprietar și familia sa.

Index alfabetic. Drept civil.

- Proprietate.

- Imobil naţionalizat (Decretul nr. 92/1950);

- Revendicare. (imobil care nu avea destinaţie de locuinţă pentru proprietar și familia sa)

Decretul nr. 52/1950

Legea nr. 213/1998

C.civ. art. 480

Potrivit art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public al statului sau al unităţilor administrativ teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. În caz contrar, dreptul de proprietate al persoanelor fizice nu a fost legal desfiinţat, iar statul nu a devenit un adevărat proprietar. Aceasta constituie o prerogativă pe deplin compatibilă cu competenţa instanţei judecătorești de a stabili, în fiecare caz în parte, valabilitatea actului de preluare a bunului de către stat.

În speţă, Decretul nr. 92/1950 nu a constituit un mijloc legal de dobândire a proprietăţii imobilului revendicat, pentru că s-au încălcat dispoziţiile art. 481 din C.civ., astfel că titlul statului emis cu încălcarea legii nu poate fi considerat valabil, fiind fără relevanţă împrejurarea că imobilul nu avea destinaţia de locuinţă a proprietarului și a familiei sale, ci era destinat exercitării unei activităţi de comerţ, deoarece dispoziţiile legale citate, în vigoare la data naţionalizării, fără a face deosebire cu privire la destinaţie pe care o avea imobilul, garantau și protejau proprietatea particulară.

Î.C.C.J., Secţia civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 6071 din 7 iulie 2005

Prin acţiunea introductivă de instanţă din 13 octombrie 1998, astfel cum a fost completată și precizată ulterior, reclamanţii și intervenientul – persoane fizice - au revendicat, în temeiul art.480 Cod civil, imobilul situat în București, Calea Griviţei nr.130, sectorul 1, compus din construcţie și teren, cu motivarea că prin naţionalizare li s-a încălcat dreptul de proprietate și că atât dobânditorul nemișcătorului, cât și succesorii lui, prin ocupaţiile pe care le aveau, făceau parte din categorii sociale exceptate de la aplicarea Decretului nr.92/1950.

În cauză, atât instanţa de fond, Tribunalul București, Secţia a Va civilă, prin sentinţa nr. 34 din 23 ianuarie 2002, cât și cea de apel, Curtea de Apel București, secţia aIIIa civilă, prin decizia nr. 95/A din 20 februarie 2003 cu o motivare identică, au refuzat să primească acţiunea reclamanţilor sub cuvânt că naţionalizarea a operat „in rem” și a avut în vedere, exclusiv, destinaţia bunului și anume aceea de hotel, nefiind astfel cercetat aspectul dacă a fost ori nu încălcat dreptul de proprietate al autorului reclamanţilor.

Potrivit art.6 alin.1 din Legea nr.213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.

Reglementarea pe care o consacră textul citat pornește de la constatarea că, în lumina principiilor juridice unanim cunoscute, categoria de bunuri la care se referă articolul menţionat aparţin în proprietate Statului Român, numai dacă aceste bunuri au fost dobândite cu respectarea condiţiilor enunţate de textul examinat.

În caz contrar, în situaţia imobilelor preluate de stat fără respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat, dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost legal desfiinţat, iar statul nu a devenit un adevărat proprietar.

Această constatare reprezintă o prerogativă pe deplin compatibilă cu competenţa instanţelor judecătorești de a stabili, în fiecare caz în parte, valabilitatea actului de preluare și dacă, la speţa dedusă judecăţii, prevederile Decretului nr.92/1950 erau în concordanţă cu reglementările amintite.

Astfel, în anul 1950, când imobilul revendicat a fost naţionalizat era în vigoare Constituţia din 1948, care, în art.8 prevedea că proprietatea particulară și dreptul de moștenire erau garantate, iar proprietatea particulară agonisită prin muncă și economisire se bucură de o protecţie specială.

Nu se poate afirma, în speţa dedusă judecăţii, că Decretul nr.92/1950 a constituit un mijloc legal de dobândire a proprietăţii imobilului, cât timp din interpretarea prevederilor art.480 Cod civil rezultă că proprietatea este dreptul unei persoane de a se folosi de un bun, de a-i culege fructele și de a dispune de el, iar potrivit art.481 din același Cod, nimeni nu poate fi silit de a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire.

De aceea, trecerea bunului imobil în proprietatea statului s-a făcut cu încălcarea prevederilor legale amintite, conferind caracter abuziv măsurii de naţionalizare, astfel că titlul statului emis cu încălcarea legii nu poate fi considerat valabil, fiind fără relevanţă împrejurarea că nemișcătorul nu avea destinaţia de locuinţă a autorului și a familiei sale, ci era destinat exercitării unui comerţ, deoarece, dispoziţiile legale citate, în vigoare la data naţionalizării, fără a face deosebire cu privire la destinaţia pe care o aveau imobilele, garantau și proteguiau proprietatea particulară agonisită prin muncă și economisire.

Faţă de cele ce preced, se constată că instanţele nu au făcut o corectă interpretare și aplicare a legii, motiv pentru care recursul reclamanţilor se privește ca fondat. Având în vedere prevederile art.314 Cod procedură civilă, urmare a admiterii recursului declarat, a fost casată decizia dată în apel, cu consecinţa reluării judecăţii la aceeași instanţă deoarece o serie de împrejurări de fapt nu au fost pe deplin stabilite.

Astfel, în justificarea demersului lor judiciar, atât prin acţiunea introductivă de instanţă, cât și prin precizarea ulterioară a acţiunii reclamanţii au susţinut că autorul lor – B.A. – a dobândit imobilul revendicat, teren și construcţie, în baza a două acte de vânzare-cumpărare, unul din anul 1897 iar cel de-al doilea anul 1906. Ambele acte au fost autentificate și transcrise de fostul Tribunal Ilfov și au fost menţionate în procesul-verbal nr.73831/1940 al Comisiunii pentru Înfiinţarea Cărţilor Funciare în București, act în care a fost și descris din ce anume era compus imobilul la acea dată.

Având în vedere că, în București, comisia de înfiinţare a cărţilor funciare de la acea dată nu și-a finalizat activitatea, iar delegaţii acelei comisii nu au întocmit acte care, prin natura lor, să aibă caracter constitutiv ori translativ de drept real, reclamanţii erau obligaţi să depună la dosar titlurile de proprietate ale autorului lor și pe care și-au fondat acţiunea în revendicare. Or, din studiul dosarului, rezultă că reclamanţii nu au prezentat primul contract de vânzare-cumpărare De asemenea, din cel de al doilea contract de vânzare-cumpărare rezultă că autorul reclamanţilor A.M.B. a cumpărat de la D.C.T. „casele mele situate în Calea Griviţei împreună cu tot terenul lor”.

Având în vedere vechimea actului de proprietate, cât și impreciziunea termenilor folosiţi pentru determinarea obiectului vânzării („casele mele” ori „tot terenul lor”) se impune ca în rejudecare, după depunerea de către reclamanţi și a actului de proprietate din anul 1897, să se dispună de către instanţa de trimitere efectuarea unei expertize de specialitate, care, ţinând seama și de procesul-verbal nr.73831/1940 al amintitei comisiuni; să identifice și să descrie bunul imobiliar pe care autorul și succesorii lui l-au avut în proprietate la data naţionalizării.

Totodată, în rejudecare, se va determina cu exactitate ce anume deţin societăţile pârâte din imobilul revendicat de reclamanţi, cu ce titluri, de la cine provin, și, prin comparaţie cu cel exhibat de reclamanţi, se va decide care anume dintre titlurile în conflict este cel preferabil.