Admissibility of reparative measures for expropriated property under Law No. 10/2001 despite prior final judgments and scope of proof for property rights

Imobil expropriat. Cerere întemeiată pe Legea nr. 10/2001, pentru măsuri reparatorii. Admisibilitatea cererii și a mijloacelor de probă.

Cuprins pe materii. Drept civil. Dreptul de proprietate. Imobil expropriat. Cererea pentru măsuri reparatorii întemeiată pe Legea nr. 10/2001. Admisibilitatea cererii și a mijloacelor de probă.

Index alfabetic. Drept civil. Dreptul de proprietate.

- Măsuri reparatorii. Admisibilitatea cererii.

- Proba proprietăţii.

Lege nr. 10/2001: art. 22; art. 48

În temeiul art. 48 Legea nr. 10/2001, persoana îndreptăţită poate beneficia de măsuri reparatorii, pentru imobilul expropriat, chiar dacă anterior i s-a respins, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, acţiunea având ca obiect imobilul preluat de stat prin expropriere.

Proba proprietăţii, la care se referă art. 22 din Lege nr. 10/2001, se face prin oricare din mijloacele menţionate la pct. 221din Normele metodologice, aprobate prin H.G. nr. 498/2003, de aplicarea unitară a Legii nr. 10/2001.

Î.C.C.J., secţia civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 1145 din 15 februarie 2005.

B.A.I. și B.B. au solicitat să se dispună anularea Dispoziţiei nr.425 din 03.07.2003 emisă de Primăria municipiului Onești și obligarea acesteia de a dispune restituirea în natură sau prin echivalent bănesc a unui imobil situat în municipiul Onești.

Prin sentinţa civilă nr. 15 din 14 ianuarie 2004 Tribunalul Bacău a admis contestaţia, a dispus anularea dispoziţiei emisă de primarul municipiului Onești - urmare a notificării nr. 23492 din 29 decembrie 2002 ce i s-a adresat - și a obligat pe pârât să emită o nouă dispoziţie privind restituirea, prin echivalent bănesc, a imobilului.

Instanţa de fond a reţinut că B.G., autorul reclamanţilor, a fost proprietarul imobilului, ceea ce rezultă din decretul de expropriere și din alte înscrisuri care atestă că nu au fost demolate construcţiile, fiind utilizate pentru asigurarea sediului unei judecătorii și, apoi, a Muzeului de Istorie. S-a avut în vedere că, în raport cu art. 48 din Legea nr. 10/2001, nu are nici un efect, pentru soluţionarea cauzei, decizia nr. 2447 din 18 iunie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă, prin care a fost respinsă acţiunea având ca obiect partajarea bunurilor succesorale rămase la decesul lui B.G., autorul reclamanţilor, indiferent de soluţiile pronunţate anterior, persoanele îndreptăţite putând solicita măsuri reparatorii, în natură sau prin echivalent, în condiţiile Legii nr. 10/2001.

În consecinţă, s-a stabilit că dispoziţia contestată este netemeinică, reţinând greșit că nu s-a făcut dovada că bunul în litigiu a aparţinut autorului reclamanţilor.

S-a reţinut, însă, incidenţa prevederilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, în raport cu care s-a dispus obligarea pârâtei de a emite o nouă dispoziţie privind restituirea prin echivalent a imobilului.

Apelul declarat de reclamanţi a fost admis prin decizia nr. 580 din 23 aprilie 2004 a Curţii de Apel Bacău, secţia civilă, prin care a fost schimbată în parte sentinţa, în sensul obligării pârâtei de a emite o nouă dispoziţie privind restituirea în natură a imobilului, în loc de restituire prin echivalent. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii, fiind respins ca nefondat apelul declarat de Primăria municipiului Onești.

S-a avut în vedere că s-a făcut dovada că imobilul a aparţinut autorului reclamanţilor, chiar în lipsa unui înscris care să ateste în mod direct dobândirea dreptului de proprietate, și, clădirea fiind liberă, pentru că Muzeul de Istorie nu mai funcţionează în acest imobil, fiind mutat în clădirea Bibliotecii municipiului Onești, s-a dispus obligarea de a se emite dispoziţia de restituire în natură a bunului solicitat, iar nu prin echivalent.

Împotriva acestei decizii, Primăria municipiului Onești a declarat recurs, susţinând că în mod greșit Curtea de Apel Bacău nu a avut în vedere că, prin dispoziţia sa, primarul municipiului Onești nu s-a pronunţat asupra restituirii în natură sau prin echivalent, ci dispoziţia de respingere a cererii din notificare s-a întemeiat numai pe lipsa unor probe asupra dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat.

Se susţine că s-a dat o interpretare greșită prevederilor art. 22 din Legea nr. 10/2001 și a prevederilor corespunzătoare din Normele de aplicare a legii, în sensul cărora prin acte doveditoare se înţelege prezentarea unui înscris autentic sau sub semnătură privată, ce poate fi însoţit și de alte dovezi, care împreună, și nu separat, fundamentează cererea de restituire.

De asemenea, se arată în motivarea recursului, că instanţa, în soluţionarea apelurilor, nu a ţinut seama de Decizia nr. 2447 din 18 iunie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă, prin care a fost respinsă acţiunea de ieșire din indiviziune formulată cu privire la imobilul în litigiu, tocmai pentru că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate prin act autentic de vânzare-cumpărare.

Recursul este fondat.

În soluţionarea cauzei și pentru a răspunde motivelor de recurs redate, este necesară clarificarea unor probleme de drept, în aplicarea corectă a unor prevederi cuprinse în Legea nr. 10/2001.

Întrucât cererea de restituire a imobilului, formulată prin nptificare, a fost respinsă de Primăria municipiului Onești pentru că nu s-a dovedit calitatea de proprietar, a autorului reclamanţilor, se impune a se stabili ce se înţelege prin acte doveditoare a dreptului de proprietate, în sensul legii aplicabile.

Potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001, actele doveditoare ale dreptului de proprietate și, în cazul moștenitorilor, actele ce le atestă această calitate vor fi depuse, ca anexă la notificare, într-un anumit termen, ce a fost prelungit apoi prin lege.

La pct. .22.1 din Hotărârea guvernului nr. 498 din 14 mai 2003 de aprobare a normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr.10/2001, se prevede că prin acte doveditoare se înţelege orice înscrisuri translative de proprietate, acte juridice care atestă calitatea de moștenitor, orice acte juridice sau susţineri care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă ( art. 2 alin.(1) din lege), orice acte juridice care atestă deţinerea proprietăţii, expertize judiciare sau extrajudiciare de care persoana îndreptăţită înţelege să se prevaleze în dovedirea cererii sale, orice alte înscrisuri sau declaraţii notariale.

Pentru că art. 22 al Legii nr. 10/2001 nu cuprinde prevederi speciale în privinţa dovedirii dreptului de proprietate al autorului persoanelor îndreptăţite, cum este cazul în speţă, înseamnă că aceste prevederi se întregesc cu cele cuprinse în normele de aplicare, la care s-a făcut referire. Ca urmare, rezultă că, în această materie, ce vizează retrocedarea imobilelor preluate abuziv, în privinţa dovedirii dreptului de proprietate, nu se impune o astfel de dovadă numai prin înscris autentic de înstrăinare - cum se pretinde prin recurs - fiind admisibile și alte mijloace de probă, astfel cum au fost redate, important fiind de stabilit dacă bunul, preluat de stat, a aparţinut autorului reclamanţilor.

Actul de preluare a imobilului prin expropriere, de către stat, constituie prin el însuși un mijloc de probă, chiar dacă dă naștere numai unei prezumţii relative de proprietate.

În speţă, s-a făcut o asemenea dovadă, ce a fost însoţită de alte înscrisuri în raport cu care ambele instanţe au hotărât că cererea de restituire a imobilului este îndreptăţită.

Deși, prin hotărârea atacată, instanţa a făcut o judicioasă aplicare a prevederilor legale menţionate, nu a clarificat anumite aspecte de fapt.

Astfel, dacă, în adevăr, actul de expropriere poate constitui dovadă în sensul arătat, nu s-a avut în vedere că acesta se referă la imobilul situat în Onești, str. Oituz nt. 64 (ca aparţinând lui B.G., autorul reclamanţilor) iar anexa la decret se referă la imobilul din Onești, str. Oituz nr.65, în timp ce se solicită retrocedarea imobilului din Onești, Aleea Parcului nr.3 bis. Este exact că, în alte înscrisuri avute în vedere de instanţe, se face referire expresă la imobilul în care funcţionează Muzeul de Istorie, solicitat de reclamanţi.

Dar, nici o probă nu atestă și nu face deplină dovadă asupra schimbării denumirii străzii, în timp, după aplicarea decretului de expropriere, pentru a se putea stabili, fără dubiu, dacă este vorba de unul și același imobil.

Este exact că în expertiza efectuată în cauză se ajunge la această concluzie, dar considerentele nu sunt suficient de convingătoare și nu răspund la inadvertenţele invocate de unitatea deţinătoare, cu privire la suprafeţele construite, evidenţiate în actul de expropriere, și cele existente la faţa locului. De asemenea, expertul nu se pronunţă și nu justifică în nici un fel schimbarea denumirii străzii, pentru ca cele concluzionate să fie veridice.

De aceea, se impune rejudecarea cauzei, în vederea suplimentării probelor.

Este de observat că recurenta a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză – ce au fost comunicate părţilor - însă instanţa nu s-a pronunţat asupra lor procedând la judecarea cauzei.

În aceste condiţii, rejudecarea cauzei urmează a viza și răspunsul expertului la obiecţiunile formulate.

În acord cu cele ce preced, este de reţinut că instanţa de apel, ca și cea de fond, au dat o corectă interpretare prevederilor art. 48 din Legea nr. 10/2001.

Acest text reglementează posibilitatea, pentru persoanele de ale căror imobile au fost preluate abuziv de stat, de a urma procedura prevăzută de această lege pentru a obţine măsuri reparatorii, chiar dacă, anterior, formulând acţiuni în justiţie, pentru restituirea acelorași imobile, acestea le-au fost respinse irevocabil, înainte de intrarea în vigoare a legii speciale. Ca atare, indiferent de soluţia dată de instanţe anterior, foștii proprietari au dreptul la reparaţie în condiţiile legii noi, pentru a beneficia de măsuri reparatorii toate persoanele ale căror imobile au fost preluate de stat, chiar cu titlu valabil. Aceasta înseamnă că decizia nr. 2447/2000 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă, la care se face referire în recurs, nu înlătură posibilitatea reclamanţilor de a dovedi că sunt persoane îndreptăţite la restituire.

Faţă de cele arătate, recursul a fost admis s-a casat decizia recurată și s-a trimis cauzei aceleiași instanţe, pentru rejudecarea apelurilor, în sensul celor ce preced, și cu îndrumarea ca instanţa de rejudecare să facă o corectă aplicare a prevederilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, în raport cu ansamblul probelor administrate și cu situaţia de fapt la data judecării pricinii.