Jurisdiction over salary surcharge claims by magistrates: Labor court competence despite invocation of anti-discrimination law

Acţiune pentru plata unor despăgubiri egale cu drepturile salariale formulată de magistraţi. Instanţa competentă material să soluţioneze conflictul.

Cuprins pe materii. Drept procesual civil. Competenţa instanţelor judecătorești. Competenţa materială. Acţiune pentru plata unor despăgubiri egale cu drepturile salariale formulată de magistraţi. Instanţa competentă material să soluţioneze conflictul.

Index alfabetic. Drept procesual civil.

- Acţiune pentru plata unor despăgubiri egale cu drepturile salariale formulată de magistraţi

Instanţa competentă material să soluţioneze conflictul.

OG nr.137/2000: art.21 alin.1

O.U.G. nr.177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraţilor, modificată și completată de Legea nr.347/2003

OUG nr.24/2004, aprobată prin Legea nr. 601/2004.

Solicitarea din în cadrul unei instanţe, de a fi plătiţi (remuneraţi) în mod egal și nediscriminatoriu cu alte categorii de magistraţi ce primesc anumite sporuri salariale, precum și pretenţiile acelorași reclamanţi de a li se restitui, sub forma despăgubirilor, aceste sporuri la care pretind că au dreptul, reprezintă un litigiu în legătură directă cu executarea raporturilor de muncă și cu existenţa relaţiilor de serviciu.

Împrejurarea că în argumentarea demersului lor judiciar, reclamanţii au invocat, printre altele, prevederile OG nr.137/2000 privind prevenirea și sancţionarea tuturor formelor de discriminare, nu schimbă cu nimic natura raporturilor juridice existente în cauză.

Î.C.C.J., Secţia civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr.6549 din 5 iulie 2006.

La 3 octombrie 2005 reclamantul C.D.A., și alţii, judecători ai Judecătoriei Slatina, au chemat în judecată Ministerul Justiţiei, Tribunalul Olt, Tribunalul Vâlcea, Tribunalul Gorj, Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt și Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligaţi la plata unei despăgubiri egală cu drepturile bănești, inclusiv dobânda legală calculată pentru aceste sume la data plăţii efective, conform dispoziţiilor OG nr.9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţiile bănești, aprobată prin Legea nr.356/2002, sumele reprezentând sporul de 30% din indemnizaţia de încadrare brută lunară, pentru perioada 1 ianuarie 2003 – 26 aprilie 2004, respectiv sporul de 40% din îndemnizaţia de încadrare brută lunară, pentru perioada 27 aprilie 2004 – 1 octombrie 2005, neacordate discriminatoriu, cu scăderea din calcul a sumelor primite de unii reclamanţi în perioada februarie – septembrie 2005, în raport de intervalul lucrat de fiecare reclamant.

În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că Ordonanţa de urgenţă nr.177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraţilor, modificată și completată de Legea nr.347/2003, a prevăzut prin art.11 alin.1 că judecătorii care compun completele specializate pentru judecarea infracţiunilor de corupţie, potrivit art.29 alin.1 din Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările și completările ulterioare, primesc un spor de 30% din îndemnizaţia de încadrare brută lunară, iar alin.2 din același articol, a prevăzut un spor identic și pentru procurorii din P.N.A., precum și pentru cei care participă la ședinţele de judecată ale completelor specializate pentru judecarea infracţiunilor de corupţie.

Acest act normativ nu prevede nici un criteriu pe baza căruia se face o asemenea diferenţă între magistraţii care fac urmărirea penală sau judecă unele cauze de corupţie și celelalte categorii de magistraţi, deși un asemenea criteriu era necesar pentru a explica de ce executivul a considerat necesară o diferenţiere între categoriile de magistraţi la nivelul aceleași categorii de instanţe sau parchete.

Ordonanţa de Urgenţă nr.24/2004 privind creșterea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice și a funcţiilor publice, precum și intensificarea măsurilor de prevenire și combatere a corupţiei a accentuat inechitatea și discriminarea dintre diferitele categorii de magistraţi, în sensul că art.28 alin.4 a prevăzut că procurorii din cadrul P.N.A. și judecătorii care compun completele specializate în infracţiunile de corupţie, potrivit art.29 alin.1 din Legea nr.78/2000 cu modificările ulterioare, beneficiază de o majorare cu 40% a îndemnizaţiei de încadrare brută.

Ulterior, Legea nr.601/2004, pentru aprobarea OUG nr.24/2004, a extins categoriile de magistraţi care primesc acest spor de 40% și la judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie și la unii procurori ai Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, actul normativ neprevăzând nici un criteriu sau motivare pe baza căreia s-ar justifica acordarea acestui spor.

Prin Hotărârea nr.185/ 2005 a Colegiului Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării s-a constatat existenţa unei discriminări directe potrivit prevederilor art.2 alin.1 și 2 din OG nr.137/2000, recomandându-se, în temeiul art.19 indice 4 lit. „a” din ordonanţă, Ministerului Justiţiei iniţierea unui proiect de act normativ în vederea modificării acestor prevederi, în sensul eliminării situaţiei de inegalitate evidentă dintre categoriile de magistraţi.

Reclamanţii au învederat că în baza art.21 alin.1 din OG nr.137/2000 privind prevenirea și sancţionarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările ulterioare, aduse prin Legea nr.48/2002, OG nr.77/2003 și Legea nr.27/2004, în toate cazurile de discriminare prevăzute de ordonanţă, persoanele discriminate au dreptul să pretindă despăgubiri proporţional cu prejudiciul suferit, precum și restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun, cererea de despăgubire fiind scutită de taxă judiciară de timbru.

La data de 2 noiembrie 2005 reclamanţii au formulat o precizare și completare de acţiune prin care au solicitat obligarea pârâţilor și la plată unei despăgubiri egale cu drepturile salariale reprezentând 30% din îndemnizaţia de încadrare lunară pe perioada 11 aprilie 2002 – 31 decembrie 2002, inclusiv dobânda legală calculată conform OG nr.9/2000, existând identitate de raţiune cu situaţia prezentată în cererea introductivă, cu obligarea pârâtului Ministerului Finanţelor Publice să includă în bugetul anului 2006 toate aceste sume.

Sesizat, iniţial, cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Olt, Secţia civilă, conflicte de muncă și asigurări sociale, prin sentinţa nr.597 din 21 noiembrie 2005, și-a declinat competenţa în favoarea Judecătoriei Slatina, cu motivarea că discriminarea, de care fac vorbire reclamanţii, nu este imputabilă angajatorului sau ordonatorilor de credite, nefiind aplicabile prevederile art.269 alin.1 Cod muncii, competenţa de a soluţiona acţiunile în care se invocă o discriminare se stabilește potrivit dreptului comun și revine, în primă instanţă, judecătoriei.

După sesizarea judecătoriei, reclamanţii și-au precizat din nou acţiunea și au solicitat plata unei despăgubiri totale egală cu drepturile bănești, incluzând și dobânda legală, reprezentând sporul de 30% din îndemnizaţia de încadrare brută lunară pentru perioada 11 aprilie 2002 – 26 aprilie 2004, respectiv sporul de 40% din îndemnizaţia de încadrare brută pentru perioada 27 aprilie 2004 – 31 decembrie 2005, neacordate discriminatoriu, cu scăderea din calcul a sumelor primite de unii reclamanţi în perioada februarie – septembrie 2005, și obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice să includă în bugetul pe anul 2006 toate aceste sume.

Judecătoria Slatina, prin sentinţa civilă nr.292 din 19 ianuarie 2006, și-a declinat, la rându-i, competenţa în favoarea Tribunalului Olt și constatând că s-a ivit un conflict negativ de competenţă, a fost sesizată Curtea de Apel Craiova pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.

Curtea de Apel Craiova, Secţia conflicte de muncă și asigurări sociale, prin decizia nr.4 din 27 februarie 2006, a stabilit competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Olt, secţia litigii de muncă și asigurări sociale, cu motivarea că pretenţiile bănești pretinse de reclamanţi, reprezentând sporuri de 30% și respectiv 40%, deriva din raporturi de muncă, în cauză fiind incidente dispoziţiile art.269 alin. (1) din Codul Muncii.

Împotriva deciziei dată în regulator de competentă, în termen legal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei, care a invocat următoarele motive de casare: decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, deoarece, alături de alte temeiuri de drept invocate de reclamanţi referitoare la salarizarea și alte drepturi ale magistraţilor, s-au aflat și prevederile OG nr.137/2000 privind prevenirea și sancţionarea tuturor formelor de discriminare; s-a invocat ca temei al acţiunii și Hotărârea nr.185/2005 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, prin care s-a recomandat Ministerului Justiţiei iniţierea unui proiect de act normativ în vederea modificării prevederilor care instituiau sporul de 40% din îndemnizaţia de încadrare brută lunară în beneficiul magistraţilor care soluţionau cauze având ca obiect infracţiuni de corupţie, precum și infracţiuni de criminalitate organizată și terorism; sunt inaplicabile în speţă prevederile art.269 Codul Muncii, text care stabilește, printre altele, că angajatorul este obligat să-l despăgubească pe salariat atunci când a suferit un prejudiciu din culpa acestuia, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale; cererea de chemare în judecată are caracterul unei simple acţiuni în pretenţii, competentă din punct de vedere material să o soluţioneze fiind judecătoria, instanţă ce are plenitudinea de jurisdicţie, iar nu tribunalul.

Recursul nu este fondat.

Prin acţiunea introductivă de instanţă, astfel cum a fost precizată și completată ulterior, reclamanţii au solicitat plata unor despăgubiri egale cu drepturile salariale, reprezentând un spor de 30%, respectiv 40% din îndemnizaţia de încadrare brută lunară, spor pe care îl primesc unele categorii de magistraţi care au în competenţă efectuarea urmăririi penale sau judecarea unor anumite categorii de infracţiuni.

Chiar dacă reclamanţii au calificat sumele pretinse drept „despăgubiri”, ele sunt, în realitate, drepturi bănești cu caracter salarial pe care le primesc alte categorii de magistraţi, în acţiune afirmându-se că această diferenţă de salarizare este nejustificată, nemotivată ori discreţionară și reprezintă o discriminare aplicată între membrii aceleași categorii profesionale.

Elementele esenţiale ale contractului individual de muncă sunt părţile (subiectele între care se încheie contractul), felul muncii, salariul și locul muncii. Prin salariu, care constituie atât o categorie economică, cât și una de factură juridică, se înţelege preţul muncii prestate exprimat, de regulă, în bani. Prestarea muncii și salarizarea muncii sunt obligaţiile principale care rezultă pentru salariat și, respectiv, pentru angajator, din încheierea contractului de muncă sau din existenţa raporturilor de serviciu. Reglementările legale stabilesc principiul potrivit căruia pentru munca prestată, fiecare persoană are dreptul la un salariu în bani, convenit, de obicei, la încheierea raporturilor de muncă.

Din această perspectivă, solicitarea reclamanţilor, judecători în cadrul unei instanţe, de a fi plătiţi (remuneraţi) în mod egal și nediscriminatoriu cu alte categorii de magistraţi ce primesc anumite sporuri salariale, precum și pretenţiile acelorași reclamanţi de a li se restitui, sub forma despăgubirilor, aceste sporuri la care pretind că au dreptul, reprezintă un litigiu în legătură directă cu executarea raporturilor juridice de muncă și cu existenţa relaţiilor de serviciu.

Împrejurarea că în argumentarea demersului lor judiciar, reclamanţii au invocat, printre altele, prevederile OG nr.137/2000 privind prevenirea și sancţionarea tuturor formelor de discriminare, nu schimbă cu nimic natura raporturilor existente în cauză.

Potrivit art.21 alin.1 din acest act normativ „în toate cazurile de discriminare prevăzute de prezenta ordonanţă persoanele discriminate au dreptul să pretindă despăgubiri proporţional cu prejudiciul suferit, precum și restabilirea situaţiei anterioară discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun”.

Prin sintagma folosită de legiuitor „potrivit dreptului comun” nu se înţelege neapărat dreptul civil, ci prin termenul folosit de legiuitor trebuie să se înţeleagă dreptul comun, adică instituţia juridică aplicabilă pretenţiei concrete dedusă judecăţii. Cum prin acţiune s-au formulat pretenţii salariale, dreptul comun aplicabil raporturilor juridice dintre părţi este dreptul muncii, astfel că rezolvarea conflictului ivit este de competenţa jurisdicţiei muncii.

Faţă de cele ce preced, recursul declarat de pârât este nefondat și a fost respins în consecinţă.